Cătălina Miciu: Eu m-am îndrăgostit de teatru văzând spectacolele lui Radu Afrim. Tu cum te-ai îndrăgostit de teatru?
Elena Popa: Hm, cred că în anii de liceu, la Piatra Neamţ. Mă duceam să văd spectacolele de la Teatrul Tineretului, făcute de Alexandru Dabija - Jucăria de vorbe, de Mihai Mănuţiu - Antigona, Nopţile călugăriţei portugheze. Astea mi-au cam marcat adolescenţa.
C.M.: Prima oară când te-am văzut a fost în Plastilina - am mers la Ploieşti să te văd; auzisem că Afrim construise din nimic rolul ăla pentru tine. Apoi ne-am revăzut în mereu alte oraşe - la Bruxelles (unde erai în turneu cu Mansarde à Paris avec vue sur la mort), la Târgu Mureş (spectatoare la Hoţul de oase), la Sfântu Gheorghe (în Mai întâi te naşti). Toate "afrimuri". Cum a fost întâlnirea cu Radu?
E.P.: Cum ţi-am mai zis, cu Radu mă ştiu din prima zi de admitere la facultate, la Cluj. Am lucrat cu el încă din primul an de studenţie şi de atunci ne tot întâlnim în proiecte, la Sfântu Gheorghe, la Ploieşti, în Luxemburg; deci da, lucrez cu el cam de 13-14 ani. Rolul din Plastilina e probabil una dintre cele mai frumoase întâmplări din toată viaţa mea.
C.M.: Şi din a mea; cred că e primul personaj care mi-a frânt cu adevărat inima la teatru.
E.P.: A fost o conjunctură artistică foarte faină: Radu, Alin, Romi şi cu mine. Şi acum mi-e dor de repetiţiile alea. :)
C.M.: Lucrând atât de mult cu Radu, şi cele două nominalizări la UNITER tot de la spectacolele lui ţi se trag, nu ţi-a fost teama că intri într-o anumită rutină? Se poate intra când lucrezi cu acelaşi regizor?
E.P.: Sigur că intervine şi rutina, dar cel mai important e să fii conştient de asta, cred, şi să fii în stare să găseşti alte pedale pe care să apeşi şi să depăşeşti faza respectivă. Din fericire, Afrim e un tip foarte viu şi imprevizibil, ceea ce pe mine ca actriţă mă ajută enorm să intru în acel gen de dificultate cu mine însămi care se dovedeşte a fi foarte creativă. Dacă mă gândesc bine la rolurile din spectacolele lui Radu, am atins cam toate vârstele şi tipologiile.
C.M.: Chiar, cum se construieşte un personaj? Ce ai tu, ce îţi oferă el? Din ce ştiu din textele pe care ai lucrat, ce e pe hârtie şi ce se vede pe scenă sunt două chestii atât de diferite. Sau, mă rog, complementare. Cum treci dincolo de text?
E.P.: Vezi, e ciudat, că tu zici că ce e pe hârtie şi ce e pe scenă sunt lucruri atât de diferite; pentru mine diferenţa asta se topeşte în timpul lucrului şi se asumă perfect. În mintea mea adică până şi transformările de text, să zicem, care intervin, sau de sens, capătă legitimitate, textul rămâne poate un pretext şi nu văd nimic rău în asta atâta vreme cât la final spectacolul are propria lui organicitate. Lucrul cu Radu la un personaj constă în multă căutare, nesomn bun, mulţi draci şi veselie.
C.M.: Pentru mine, diferenţa asta e teatru sau teatrul ăla de care am nevoie.
E.P.: Ce bine!
C.M.: Cum e lucrul cu Dabija? Te-am văzut în toamnă în ceea ce am catalogat eu a fi cel mai bun spectacol pe care l-am văzut în 2011 - Trei surori, montat la Ploieşti în urma cu 7 ani, jucat doar pentru prima ediţie a Festivalului Toma Caragiu. O Maşa mai apropiată de ce cred eu că a văzut Cehov nu se mai poate face.
E.P.: Întâlnirea cu Alexandru Dabija a fost un fel de restart de care la momentul acela aveam mare nevoie, m-am redescoperit eu pe mine ca actriţă; ştiu că poate sună aiurea, dar aşa e, adică m-a întors cu faţa spre o dimensiune de-a mea pe care poate mi-o negam. Şi îi mulţumesc enorm lui Dabija pentru asta. Perioada repetiţiilor cu el a fost ca o a doua şcoală pentru mine. Când s-a reluat spectacolul, în noiembrie 2011, la repetiţia de dinainte am realizat cel mai bine cât de preţios e ceea ce oferă el actorului şi că acel ceva te ajută să străbaţi cu totul altfel şi în toate celelalte roluri la care lucrezi.
C.M.: Cum e cu rolurile din film? Ai jucat doar în două filme, un scurtmetraj, destul de aclamat însă - Aşteptând zorile, şi un lungmetraj - Europolis. Se lucrează diferit cu regizorul pe platoul de filmare?
E.P.: Daaaaa, pentru mine, cel puţin, e foarte diferit. Eu sunt un om destul de dezordonat la lucru, deşi alţii zic că sunt foarte riguroasă, dar eu ştiu mai bine. Iar la film mi se pare, din puţina mea experienţă, că e foarte important să fii în stare să te aduni şi să fii foarte aplicat în timp scurt. Asta am învăţat-o în 2011 la lucrul cu Mihai Sofronea şi cu Adi Văncică la Aşteptând zorile.
C.M.: E diferit jocul pentru film de cel pentru teatru? Dincolo de mediu în sine. De exemplu, Keira Knightley pe film e seacă, pe scenă mi s-a părut destul de OK.
E.P.: Nu ştiu, posibil... E undeva o fină diferenţă de exprimare, dar nu sunt în stare să o descriu.
C.M.: Atunci o iau altfel: de ce mai întâi teatru? E un traseu firesc, te învaţă mai bine teatrul decât filmul?
E.P.: Cu teatrul mi-a fost dat să încep. Îmi place la nebunie libertatea pe care ţi-o dă teatrul - de a putea continua să exersezi sensurile, să le redescoperi, să te bucuri într-un fel anume de reîntâlnirea cu un personaj, de la o reprezentaţie la alta. Asta, prin natura lui, numai teatrul ţi-o permite. Cum ar veni, în film trebuie să te bucuri o dată şi bine, pentru că aia rămâne. E frumos şi aşa.
C.M.: Eşti din Piatra Neamţ, ai făcut şcoala de teatru la Cluj, acuma joci în principal în Sfântu Gheorghe. E greu să îţi faci loc în lumea marilor nume (mai ales la film), când stai într-un oraş mic?
E.P.: Păi n-am idee cum e, pentru că oricum nu am depus nici un efort pentru asta. Recunosc, nu am visat niciodată la o carieră în film, până acum am fost destul de prinsă de munca mea ca actriţă de teatru, am fost destul de puţin la castinguri pentru film, dar mă bucură foarte tare acest proiect al TIFF-ului în care am fost inclusă, pentru că simt că vine într-un moment potrivit pentru mine ca actor.
C.M.: Şi pe mine m-a bucurat tare să văd că la prima ediţie a 10 pentru TIFF eşti şi tu, şi încă vreo cinci actori văzuţi şi iubiţi prin prisma spectacolelor de teatru. De final - un wishlist: ce rol îţi doreşti tare să joci (teatru sau film); cu ce regizor ţi-ar plăcea să lucrezi (teatru sau film).
E.P.: Mi-ar plăcea să joc Andromaca în regia lui Tarr Béla (dacă va mai face filme).