Oltea Zambori: Eşti printre cei 10+2 actori români care în acest an vor fi prezentaţi regizorilor, scenariştilor şi producătorilor de film din România, o iniţiativă lăudabilă a organizatorilor TIFF. Totodată, eşti şi cel mai tânăr din listă. Cum simţi tu că te va ajuta pe viitor?
Vlad Bălan: Momentan mi-e încă greu să îmi dau seama ce se întâmpla exact. Am fost selectat alături de actori pe care îi ştiu de la teatru şi pe care i-am urmărit şi admirat în diverse spectacole, oameni care au obţinut diverse premii şi au lucrat cu mari regizori, având deja un nume în teatrele din România. În anumite momente, ma sperii, pentru că simt că se întâmpla multe lucruri (şedinte foto, filmări, diverse interviuri şi articole) mult prea repede, iar eu nu am terminat măcar liceul, nici nu am dat admiterea la facultate. Mi-e greu să îmi dau seama în ce fel îmi va influenţa viitorul această experienţă.
O.Z.: Acum aproape un an îmi spuneai aşa: "Cred că vreau să fiu actor. Spun cred, pentru că n-aş vrea să fiu dezamăgit dacă n-o să intru la actorie." Eşti convins că poţi fi actor doar dacă urmezi o facultate de profil sau talentul te poate ajuta să faci asta fără studii?
V.B.: Nu cred că talentul înseamnă totul. Cred că ţine mai mult de o anumită educaţie, de un anumit mod de viaţă, de un fel de a gândi, de înţelegere şi inteligenţă. Toate aceste lucruri cred că se deprind în facultate, cel puţin anumite mecanisme care sunt dezvoltate, de fapt, pe tot parcursul vieţii. Sunt conştient de faptul că eu înca nu ştiu mare lucru despre meseria de actor şi că am nevoie de un loc de unde să pot învăţa. În afară de asta, în facultate cred că se formează şi relaţii cu diverşi colegi de la regie teatru, regie film, care pot fi utile mai târziu în carieră.
O.Z.: Povesteşte-mi despre primul tău rol jucat sau, dacă vrei, despre primul moment în care ţi-ai dat seama că vrei foarte tare să fii actor, ca ăsta îţi e drumul în viaţă.
V.B.: E greu de spus. Am intrat în trupa de teatru când eram încă în clasa a VIII-a, mai mult întâmplător. Aveau nevoie de o persoană pentru un rol episodic şi, cunoscându-mă de la alte activităţi, s-au gândit la mine. Eu am acceptat pentru că mi-au spus că pregătesc spectacolul pentru un festival din Bacău, şi m-am gândit că ar fi amuzant să plec din oraş pentru o săptămână, în timpul verii, fără părinţi. În afară de asta, cei din trupă erau nişte oameni destul de interesanţi, total diferiţi de prietenii mei din perioada aceea. Aveam doar vreo 3 replici, cred că am fost la maxim 3 repetiţii, şi, chiar şi atunci când veneam, îmi făceam momenţelul, apoi îmi puneam căştile în urechi, ascultam muzică şi citeam. Apoi am fost la festivalul ID Fest din Bacău, şi acolo s-a petrecut ceva incredibil. Am cunoscut nişte oameni atât de frumoşi pe interior, am participat la diverse ateliere cu actori profesionişti, am jucat pe o scenă adevărată, în faţa unui juriu plin de înţelegere. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, ce m-a atras. Nu a fost un moment anume care să fie revelator, dar ţin minte că atunci când m-am întors, eram mort de oboseala pentru că dormisem 7 ore în 6 zile, dar eram mai fericit ca niciodată. De cum am intrat pe uşă le-am spus părinţilor că eu cred că vreau să mă fac actor.
O.Z.: Eşti elev în clasa a XII-a şi anul ăsta ai marele examen de bacalaureat. Paralel cu pregătirea pentru BAC, joci în continuare. Eşti foarte tânăr şi, totuşi, munceşti de dimineaţa până seara, de multe ori. Reuşeşti să ţii pasul cu învăţatul şi cu munca de actor?
V.B.: În anumite momente mi-a fost destul de greu, pentru că trebuia să mă împart într-o mie de direcţii. Uneori mai aveam şi alte proiecte cu şcoala şi chiar nu aveam timp de nimic, fugeam dintr-o parte în alta. Anul ăsta a fost destul de greu pentru că am jucat mult şi, totuşi, trebuia să învăţ la matematică, eu fiind la un liceu cu profil real. Repetiţiile îmi ocupau, de obicei, cam tot weekendul. Acum, în schimb, am terminat cu repetiţiile şi mă pot concentra la BAC şi admitere.
O.Z.: Câte roluri ai avut până acum? Şi care dintre ele ţi-a rămas cel mai mult în suflet?
V.B.: Nu ştiu exact numărul rolurilor. Într-un fel, toate au fost importante pentru că din toate (sper că) am învăţat ceva. Nu cred că am fost capabil să le înţeleg pe toate, dar am încercat, pe cât posibil, să îmi pun nişte probleme.
O.Z.: Sunt convinsă că părinţii tăi te sprijină foarte mult şi, probabil, fără sprijinul lor, n-ar fi fost posibil să faci atâtea lucruri, elev fiind. Ce spun ei despre drumul ales de tine?
V.B.: Eu am norocul incredibil să am nişte părinţi absolut minunaţi, care mă susţin în tot ceea ce fac. La început, mi-a fost ruşine să îi chem la spectacolele în care jucam, pentru că nu credeam că o să le placă. Acum, îi chem la fiecare spectacol. Îmi aduc aminte de o întâmplare pe care o consider relevantă pentru a înţelege implicarea părinţilor mei în drumul ales de mine. Într-o seară am jucat un spectacol la teatrul Pod din Bucureşti şi nu au fost decât trei oameni în sală. Părinţii mei nu au venit pentru că văzuseră spectacolul la Teatrul de Comedie, de doua ori fiecare. După spectacolul de la Pod, m-am întors trist acasă şi i-am spus tatălui meu că eu nu cred ca lumea din ziua de azi mai are nevoie de actori. Iar el a început să se gândească să-mi construiască un teatru în care să joc. Se gândea la moduri în care să poată aduce lumea la teatrul nostru.
O.Z.: Te-ai gândit vreodată să pleci din ţara şi să îţi încerci şansa la actorie în altă parte? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce crezi că România e un loc bun pentru tine şi viitoarea ta carieră de actor?
V.B.: M-am gândit de mai multe ori la asta. Mi-am dat seama că, într-un fel, acest lucru te poate limita. Nu o să vorbesc niciodată engleza ca cineva din Anglia. Nici fratele meu, care e student acolo de 3 ani, nu vorbeşte ca ei. Deci singurele roluri pe care le-aş putea juca ar fi rolurile de imigrant, de străin etc. În afară de asta, engleza nu a fost şi cu siguranţa nu va fi niciodată limba mea, eu gândesc, trăiesc şi îmi conştientizez emoţiile în română.
O.Z.: Care crezi că sunt sacrificiile pe care tu le-ai făcut până acum pentru a juca teatru? Simţi că ai renunţat la ceva din copilăria şi adolescenţa ta pentru asta?
V.B.: Mi-e foarte greu să mă gândesc la repetiţii ca la un loc de munca, pentru că îmi place la nebunie să merg la repetiţii. De multe ori e stresant, dar cred că nu aş simţi că am un rost, o utilitate, fără stresul ăsta. Şi, de asemenea, mi-e greu să privesc lucrurile la care renunţ pentru a putea avea timp de repetiţii ca la nişte sacrificii, tocmai pentru că sunt bucuros să renunţ la ele. E adevărat că eu, de vreo patru ani, n-am mai prea avut decât maxim două săptămâni de vacanţă, vara, pentru că repetam pentru diverse proiecte, festivaluri, dar întotdeauna a meritat. Nu cred că am sacrificat o parte din adolescenţa mea pentru că nu îmi pot imagina un mod mai luminos în care să îmi fi petrecut aceşti ani de liceu. Cred că adolescenţa mea a fost o poveste minunată şi, dacă aş putea să schimb ceva, probabil aş repeta şi mai mult.
O.Z.: Ce alte lucruri îi plac lui Vlad Bălan? Care e locul lui preferat, ce cărţi citeşte, ce muzică ascultă, ce spectacol de teatru i-a plăcut cel mai mult?
V.B.: Nu pot spune că am un loc preferat, cred că depinde de starea în care sunt. Când eram mai mic şi aveam mai mult timp obişnuiam să mă plimb cu fratele meu sau cu prietena mea cea mai bună prin Bucureşti şi să descoperim diverse locuri. Îmi place mult să merg în ceainării sau în Green Hours pe terasă, dimineaţa. Citesc, de obicei, ce îmi dă mama sau ce îmi dau prietenii sau profesorii. Îmi plac mult poveştile, le iubesc. La muzică, din nou, nu cred că ascult un gen anume, ascult de la muzică cultă, la rap şi dubstep. De obicei descopăr o melodie şi o ascult zile întregi, în continuu. Nu am un spectacol preferat, dar pot da exemple de spectacole care mi-au plăcut mult: Regina mamă, Inimă de cîine de la Teatrul Naţional, Îngropaţi-mă pe după plintă de la Teatrul Bulandra, Absolut!, Amalia respiră adânc de la Teatrul Act, Unchiul Vania, Strigăte şi şoapte de la Teatrul Maghiar din Cluj. Astea sunt câteva care îmi vin acum în minte, dar mai sunt multe altele. Cred că e imposibil să te hotărăşti la un singur spectacol preferat, diversitatea e foarte mare.
O.Z.: Spune-mi, te rog, cum defineşti tu actoria. Ce înseamnă pentru tine, cum te face să te simţi, care e frumuseţea, cum reuşeşti să treci peste momentele de indecizie pe care, poate, le-ai experimentat, de-a lungul celor câţiva ani de când faci asta.
V.B.: Nu sunt eu în măsura să dau o definiţie a actoriei, nu am intrat nici măcar la facultate, sper să intru şi să am şansa să încep să învăţ. Aceşti ani de liceu în care m-am jucat de-a teatrul au fost incredibili, aşa cum am mai spus. Colegii mei de trupă m-au ajutat să descopăr enorm de multe lucruri, le datorez o mare parte din ceea ce sunt azi. Am participat la multe ateliere de teatru, cu mulţi actori, la festivaluri de teatru de la care am câştigat nu doar experienţa, ci şi prietenii cu oameni din toata ţara. Lucrul într-un mediu aproape profesionist, la Teatrul de Comedie, alături de Alexandru Măzgăreanu şi Sorina Ştefănescu (la spectacolul Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia) mi-a oferit o perspectivă mică asupra a ceea ce înseamnă de fapt să faci meseria asta, asupra disciplinei, modului de gândire şi muncii necesare. Nu ştiu exact ce înseamnă pentru mine actoria, cred ca poate fi o modalitate de cunoaştere şi autocunoaştere.