7 dispariţii

Expoziţia pe care Călin Dan a ales s-o intituleze 7 dispariţii ar putea ajunge să ocupe, în ciuda dimensiunilor ei reduse (sau poate tocmai de aceea), un loc aparte în cariera artistului. Şi aceasta deoarece, mai mult ca în cazul proiectelor de mare anvergură şi cu ambiţie declarată, manifestă, proiectul de faţă ne lasă să întrevedem însuşi modul intim de a proceda al artistului, sau cel puţin una dintre principalele formule ale alchimiei lui personale, poate cea mai de preţ.
 
Deloc simplu de definit, nici patetică, nici intelectualistă, arta lui Călin Dan este sobră, precisă, reţinută, echilibrată, esenţialmente poetică. Conceptualismul lui recreează ambianţe existenţiale, Istorii (cu iniţială majusculă, dar la plural), proiectele sale sunt instalaţii-aisberg, în care semnele-prezenţă reprezintă mai mult existenţial decât semiotic ceea ce lipseşte: nu ţinând locul elementelor (oameni, obiecte, împrejurări) care, inevitabil, dispar, ci recreându-le fiinţa fragilă în însăşi absenţa lor. Lucruri existente ca absenţe.
 
Călin Dan lucrează în timp şi împreună cu timpul, lăsând ca procesul care distruge lucrurile, făcându-le să dispară, să ajungă să le îmbogăţească. Între contextul iniţial al întâlnirii cu oameni şi lucruri şi conceptele de acum, Călin Dan "uită"  lucrurile pe care le-a surprins, le cufundă în baia memoriei, lăsându-se să lucreze în partea incontrolabilă din el însuşi, expunându-le hazardului subconştientului, deschizându-le spre deveniri neaşteptate. Transformat în memorie, timpul ucigător devine durată trăită.  
 
7 dispariţii nu este un proiect nou, dar nici o auto-antologare, aşa cum ar putea să pară, ci un meta-arhi-proiect care recontextualizează elemente din proiecte anterioare, reasamblându-le pentru a le degaja supra-temele, ajutându-l în felul acesta pe artist să se descifreze pe sine însuşi pentru a se transforma la rândul său în istorie vie. 7 dispariţii este o recitire de sine, o punere la încercare a propriei arte, un gest al artistului la deplină maturitate, care îşi permite curajul de a se confrunta cu sine însuşi, de a se recapitula pentru a se auto-esenţializa şi pentru a putea crea mai departe.
 
Extrasele foto din fluxurile existenţiale captate de Călin Dan operează invers: trag după sine, refac contextul existenţial-istoric, nucleele de lume iniţiale. Nu numai logosul leagă, şi imaginea trage după ea şi reface ţesuturi, fără abstragere, tactil. Imaginile lui Călin Dan sunt cuvinte salvate, care pot vindeca, noduri de istorie trăită din care întotdeauna deja ceva (se) pierde, ceva lipseşte, e făcut să dispară. Călin Dan nu acuză Istoria devoratoare de istorii, ci o transformă în proces creator, integrând-o în propria poietică. Nu există Istorie fără dispariţii. Dar speranţa metamorfozării nu vine să amăgească, ideologic, speranţele. Riguros, ceea ce lipseşte trebuie evocat, chemat ca absenţă vie, exact drept ceea ce a fost (devenire-virtual, aură). Istoria continuă prin toate dispariţiile ei, care trăiesc şi devin în moduri specifice.
 
Fotografiile lui Călin Dan sunt nişte găuri negre care cheamă lumina, iradiere inversă, in-radiere.