Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Este esenţial pentru un actor să aibă verbele şi să nu simtă roşu


Ileana Bîrsan, un interviu cu Ana Ularu

13.07.2012
BeWhere!, aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Câştigătoare a premiului Gopo pentru rolul principal din Periferic, Ana Ularu dezvăluie câteva elemente din bucătăria actorului, vicii şi dependenţe de meserie şi câteva roluri visate.

Ileana Bîrsan: Eşti o persoană cerebrală. Cum îţi descoperi personajul, cum îi găseşti vocea?
Ana Ularu: Eu sunt cerebrală cam oriunde în afară de meserie. Cerebralitatea mea în meserie se axează doar pe a fi profesionistă, pe a lua lucrurile aşa cum sunt, pe a fi prezentă şi gata să-i ajut pe ceilalţi. Sunt genul de actor care-şi face trebuşoara lui alături de regizor şi de partener şi mă concentrez ca, odată ajunsă pe platou / scenă, lucrurile să meargă repede, bine şi să plecăm acasă toţi mulţumiţi şi să nu mă înjure nimeni. Atât sunt cerebrală. Altfel, ca să pot face un personaj, trebuie să cred povestea. Din momentul acela, mă emoţionează şi nu trebuie să îmi construiesc stări. Un lucru important pe care l-am învăţat de la tata, care este şi scenograf, şi regizor, este că trebuie să fiu capabilă să pot repovesti, să ştiu despre ce e vorba. Este esenţial pentru un actor să aibă verbele şi "să nu simtă roşu". La Praga, la şcoala de film FAMU li se dă studenţilor la regie o listă cu verbe, pe care să le spună actorilor. Din păcate, la noi nu se practică arta verbelor, aici trebuie să ai un fler ca regizor sau ca pedagog ca să ştii ce anume ceri actorilor. Eu sunt genul de actor care lucrează bine la orice fel de temperatură. Am cumva umilinţa faptului că nu mă consider genială, motiv pentru care am răbdare cu orice fel de metodă, pentru că ştiu că e spre binele meu.

I.B.: Eşti dependentă de direcţiile regizorului sau lucrezi mai bine dacă ai mai multă libertate?
A.U.: Libertatea deplină duce la blocaj. Mie îmi place să lucrez în nişte limite, pentru că aşa pot fi creativă. Există două tipuri de indicaţii care m-au pus pe gânduri şi care m-au ajutat foarte mult. La Silviu Purcărete, când făceam Măsură pentru măsură, era scena cea mai grea, când Isabella este pusă faţă în faţă cu cadavrul. Purcărete s-a urcat pe scenă, s-a asigurat că respectivul cadavru e bine, că e sânge destul, a venit la mine şi mi-a spus "Acum tu-ţi faci numărul."

I.B.: Nu te-a blocat?
A.U.: Nu, mi s-a părut atât de firesc şi de logic. Dacă e un blocaj înseamnă că nu s-a lucrat bine de la început. În momentul în care mi-a spus să-mi fac numărul, noi deja construisem piesa. Cealaltă indicaţie am primit-o în ultima zi de filmări la Bucureşti - Berlin. Personajul meu caută un prieten la Berlin cu ajutorul unui taximetrist şi există un moment în care nu mai are nicio speranţă şi niciun ban, iar regizoarea Anca Miruna Lăzărescu mi-a spus aşa: "Când treci pe lângă maşina asta, de unde începe farul şi până unde se termină ridicătura de pe capotă, faci o criză de nervi". Dacă ar fi venit să-mi spună cum este personajul meu şi prin ce stare trece, ar fi fost inutil şi enervant. Cel mai ineficient este să-mi spui lucruri pe care deja le ştiu. Reacţionez foarte bine la gândirea abstractă, îmi place să mi se înşele aşteptările.

I.B.: Care ar fi cel mai mare viciu legat de meserie, un lucru fără de care nu funcţionezi?
A.U.: Superstiţiile. Nu degeaba sportivii şi actorii au superstiţii. Pentru că lucrezi foarte mult, faci antrenamente zilnic, însă de la un moment dat încolo intră în acţiune ceva intangibil. Ai de-a face cu inefabilul. Şi atunci, după tot antrenamentul, te sprijini pe ceva obscur. Cred că superstiţiile mele se dovedesc a fi adevărate din cauza disconfortului pe care tot eu mi-l creez atunci când nu le îndeplinesc. N-aş putea să plec la Craiova, de pildă, să joc Măsură pentru măsură, fără să am la mine cartea Floricăi Ichim cu interviuri cu Vlad Mugur.

I.B.: Cum ţi-ai dat seama că acel obiect sau demersul tău superstiţios face ca lucrurile să se întâmple?
A.U.: Eram într-o perioadă în care nu lucram deloc şi eram foarte deprimată. Mă deprimă groaznic să nu lucrez deloc, îmi dă o stare proastă că fac degeaba umbră pământului şi că îmi putrezesc creierul şi imaginaţia. Într-o zi ploioasă, în timpul festivalului de teatru, mi-am cumpărat cartea lui Vlad Mugur şi m-am dus într-o cafenea. Şi în următoarele trei zile m-am tot dus în cafenele şi am citit şi recitit pasaje din carte. După care, a venit proba de la Craiova, unde m-am dus cu cartea. Până la litera U, cât am avut de aşteptat, am tot citit din carte, iar faptul că am luat proba cu această carte a făcut-o să rămână lângă mine de-a lungul reprezentaţiilor. Am avut tot timpul senzaţia că Vlad Mugur mi-a fost ca un înger păzitor. Paşii mei în teatru au fost cam pe unde a fost şi el. N-am făcut atât de mult teatru pe cât îmi doresc. Lumea are, probabil, senzaţia că sunt o actriţă de film, iar în film, poate că mulţi regizori mă consideră teatrală.

I.B.: Revenind de la scenă la vicii, deci cu picioarele pe pământ, ştiu că vestimentaţia este foarte importantă pentru tine şi toţi te-am admirat alături de actorul John Hurt, la Festivalul de Film de la Berlin 2012.
A.U.: Din vremea când făceam şi eu haine (pe vremea Lolitei), influenţată de mama, până acum, când am trecut la decoruri, specializarea tatii, (scenografia piesei Asta-i tinereţea noastră, regia Radu Iacoban), hainele au rămas viciul numărul unu. Urmăresc covorul roşu de la Oscaruri, o văzusem mai demult pe Vanessa Hudgens în rochia galbenă creată de Maria Lucia Hohan şi mi s-a părut că mi se potriveşte foarte bine; sunt nişte rochii absolut superbe, foarte feminine, în nişte culori "care nu există", dar care m-au sedus definitiv. Celelalte haine pe care le-am avut la Berlin sunt de la twenty(2)too, realizate de Mihai Dan Zarug, care are nişte creaţii androgine, unisex. Preferata mea este o rochie-cămaşă neagră, inegală, cu nişte centuri foarte bine plasate.

I.B.: La Berlin, ai fost în programul Shooting Stars. Ce te-a surprins cel mai mult la colegii tăi?
A.U.: Surprinzător a fost faptul că ne-am împrietenit din prima clipă. Parcă făcusem liceul împreună şi aveam glumele noastre cu care îi exasperam pe toţi, de la şoferi până la conducătoarea programului, care era destul de disperată în ultima seară că nu urmăream ultimele indicaţii legate de ceremonie. Poate părea glamour acest program, dar am avut o agendă supraîncărcată cu o conferinţă de presă de vreo patru ore, apoi petreceri şi întâlniri cu agenţi, sesiuni foto şi tot felul de discuţii cu oameni de film interesaţi de noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer