Lia Bugnar: Toţi apropiaţii ştiu că un semn maxim de simpatie faţă de cei dragi ţie e adresarea cu apelativul "Pisi". Mimetic, ai ajuns tu însăţi să fii apelată aşa. Psihanalizăm puţin şi ne spui şi nouă de unde identificarea felinei respective cu afecţiunea faţă de anumite făpturi umane din preajma ta?
Maria Obretin: Lioara, asta nu a pornit din afecţiune... eu uit numele oamenilor... şi le ziceam aşa... "Pisi"... apoi am virat spre afecţiune da' nu mai ştiu cum... Nu mai bine renunţăm noi la întrebarea asta care nu mă face deloc o fiinţa deosebită?
L.B.: Nu, Pisi. Te lăsăm banală.
M.O.: Bine, Lioara. Aşa merit.
L.B.: Câtă legătură există, în cazul tău, între fericire, nefericire şi actorie?
M.O.: Păi uneori evenimentele din viaţă sunt mai puternice şi năvălesc peste actorie, alteori e invers... e fluctuant... oricum, uneori fericirea este exact ce mi se întâmplă pe scenă, alteori fericirea e în afara ei... alteori nefericirea îmi vine tocmai din faptul că nu sînt cît aş vrea pe scenă... sau din faptul că nu sînt cît aş vrea de bună într-un rol... se cam împletesc... fericirea, actoria şi nefericirea... cam aşa curge viaţa mea de fapt... plus alte ingrediente despre care nu e cazul să povestesc acum... ştim cu toţii că fericirea e doar suspendarea durerii şi ţine cît ai clipi...
L.B.: Nu mai eşti o debutantă şi totuşi eşti departe de a fi celebră. Sincer, cam cît de tare te oftică treaba asta? Cum o explici?
M.O.: Nu-mi fac un obiectiv din celebritate, recunoscutul pe strada, lipsa de intimitate... Oricum la noi celebritatea nu rimează neapărat cu calitatea. Altfel... de la debut până la a fi destul de cunoscut, încât să nu mai baţi tu la toate uşile, ci să primeşti un telefon, propuneri... poate fi un drum lung sau foarte scurt, sunt multe lucruri care nu depind de tine, de cît de bine îţi faci treaba ci de tot felul de alte jocuri la care nu suntem toţi la fel de talentaţi.
De ofticat, nu mă oftică. Cred că viaţă e despre altceva, aşa că mă bucur de lucrurile pe care le fac. De ofticat mă oftic doar atunci când am şansa să fac ceva şi nu fac cît se poate de bine. Pentru lucrurile pe care nu le fac nu mă oftic, înseamnă că nu mi se cuvin.
L.B.: Ce ai schimba la tine dintre lucrurile neschimbabile, dacă ţi-ar sta în puteri?
M.O.: 25 de cm de picioare în plus... Poate în cazul asta m-ar fi interesat şi celebritatea mai tare, hihi... sau aş fi fost mai convinsă că mi se cuvine...
L.B.: Ce-ţi place la tine şi crezi că te face cea mai deosebită cunoştinţă a ta?
M.O.: Sincer, nu sînt fana mea cea mai înfocată. Mi-e complicat să-ţi răspund la întrebarea asta. Totuşi, pentru că mă pui să privesc atent la mine, am să-ţi răspund. Îmi place că am răbdare să mă uit la oameni, îmi place că pornesc întotdeauna de la ideea că ei sînt buni şi au ceva de spus, îmi place că aleg întotdeauna să râd când aş putea să înjur.
L.B.: Ai succes la bărbaţi?
M.O.: La un anumit gen de bărbaţi am un succes devastator, alţii nici nu mă văd. Deci, făcând o medie, răspunsul e "aşa şi aşa". De ce întrebi?
L.B.: Eram curioasă cum se vede de la tine. Că din afară se vede cum cad toţi ca muştele. Dar să depăşim subiectul.
L.B.: În ce măsură crezi ca iubirea şi scena îşi halesc una alteia din teritoriu?
M.O.: Imens, sper să am înţelepciunea să stabilesc un echilibru... o veni cu timpul. Oricum, eu am nevoie de amândouă şi nu intenţionez să renunţ la vreuna din ele. Nu cred foarte tare în artistul nefericit şi singur cuc. Cred că iubirea ne face generoşi şi creativi.
L.B.: Teatru sau film, dacă ar fi să amputăm una şi să rămânem pe veci doar cu cealaltă?
M.O.: Teatru... pentru că ne cunoaştem mai bine şi ne petrecem mai mult timp împreună, iubire mare. Filmul mă curtează stângaci.
L.B.: Cunoscuţii ştiu că ai o slăbiciune inexplicabilă pentru femeile bătrâne în toate formele lor: bunicuţe, străbunicuţe, cerşetoare, mătuşi etc. Mai explică-mi o dată de unde-ţi vine asta. Crezi că te-ar ajuta la o adică într-un rol de compoziţie?
M.O.: În primul rând pentru că există bunica Furtunica -Amnezica de 87 de ani, mică vedetă pe pagina mea de fb... de aici tot fanatismul... nu ştiu... bătrâneii au toată viaţa în ochi, mă termină când îi privesc. Mi-e greu să îi văd cît sunt de neputincioşi, le este greu să se spele, să meargă, să mănânce, nu îi bucură nimeni. Ţara asta nu are grijă de bătrânii ei, mi se pare normal să avem noi, fiecare, cum putem. Mă disperă cum stă câte o bătrânică la piaţă să aleagă între un kg de cartofi şi unul de varză...
Da... am tot făcut bătrânele, iar la Disney (când fac voci de desene animate) sunt preferatele mele.
L.B.: Ce regizor ţi-ar plăcea să se intereseze chiar în momentul asta de numărul tău de mobil?
M.O.: Almodovar... da' nu se mai desprinde de Penelope, uf!