Jackpot-ul canadian

Viscolul de peste noapte s-a oprit brusc la primele ore ale dimineţii. N-am înţeles cum, probabil un miracol, acelaşi gen de miracol care lasă orăşeanul civilizat cu gura căscată în faţa unui curcubeu lăţit pe cerul văratic ud, de cele mai multe ori abia dacă are timp să-şi scoată aparatul de fotografiat - fenomen pentru care o vede responsabilă pe cucoana de la meteo, mai degrabă decât altfel. Mi-am băut cafeaua la fereastră, mijind ochii neîncrezător la explozia de lumină... abia dacă simţeam acel şuvoi de viu al materiei care, de această dată, conţinea câteva comenzi precise - crivăţ stop; nori adio; soare bonjur - amorţit fiind şi de noaptea de lectură care debutase cu un motto plin de promisiuni: "În ciuda a tot ce se petrece, cred, totuşi, că oamenii sunt în realitate buni la inimă". Ei bine, cu mintea încă sub stupoarea acestor rânduri, încercam să-mi fac un plan pentru încă o zi minunată şi nu e nici o mirare în faptul că de fiecare dată îmi ieşea o catastrofă comună. Până a doua zi aveam nevoie de o hârtie semnată de o persoană foarte bine plasată în ierarhia universitară. Greu, dacă nu cumva chiar imposibil. Mi-am stins ţigara în degetul de zaţ, mi-am înhăţat haina din cuier şi am ieşit. Având în vedere că era o chestiune de viaţă şi de moarte, am încercat, totuşi, să-mi păstrez optimismul.

- Pari obosit.
- Sunt obosit.
- Nu începe...
- Ce să încep? Nu tu ai început?
- Bine. De ce eşti obosit?
- Sunt obosit? De ce crezi că ar trebui să fiu obosit?
- Păi, nu tocmai mi-ai zis că eşti obosit?
- Nu asta ai vrut să auzi?
- în fine...

- Exact... În fine...

Port cu Picu această discuţie chiar în faţa secretariatului. Se arată preocupat de starea mea cu acea figură a omului golit de conţinuturi, un chip de ceară mată. Nu e ceva neobişnuit pentru el, îmi amintesc cum altădată, cu aceeaşi expresie, îmi mărturisea nişte lucruri teribil de intime. Uite ce e, eu vreau să mă prăjească după ce mor. Dacă mă îngroapă, îmi îngroapă şi sufletul. Am auzit că se întâmplă destul de des. Eu vreau să-l eliberez. N-am avut nici o îndoială că vorbea serios. Nici atunci, nici acum.

- Ştiai că a plecat şi Luca?
- Serios? Unde?
- A prins o bursă. Ar trebui să fie în Chicago deja.
- Chicago? Mda...
- Intri tu primul?
- Mai bine dăm cu banul.
- Doamne ajută!

Până la urmă intru eu primul. Deşi spaţiul larg al secretariatului pare gol, detectez prezenţa umană. Nu ştiu de ce, poate mirosul de cafea şi de afumătură bine usturoiată care pluteşte prin incintă, sau poate zumzăiala într-o frecvenţă foarte joasă care pare a fi ecoul unei discuţii întrerupte brusc... sau poate mişcarea câtorva foi, a unui registru, a uşii de la fişet, le surprind pe rând cu coada ochiului.

- Ce doriţi? A, domnul Bezu... Cu ce problemă pe la noi?

Ciudat, aş fi putut sa jur că acolo nu e nimeni. Cel puţin acum o clipă nu era. Deodată, birourile au toate câte un ocupant. Fenomenul, probabil, se înrudeşte cu oprirea viscolului la primele ore ale dimineţii, deşi mă tem că ceea ce se petrece în acest birou ţine mai degrabă de ocultism. Doamnele mă privesc cu o bunăvoinţă distantă, fără un obiect anume. Îmi dau seama că intrarea mea a întrerupt un moment de pauză şi nu pot decât să sper că în clipa în care se vor materializa definitiv în această realitate se vor ocupa de mine.

- Cunoaşteţi problema mea, v-am căutat şi zilele trecute. Aţi spus că astăzi se poate rezolva.
- Desigur, aşa v-am spus.

O privesc pe doamna care mi-a răspuns. Cumva, îmi dau seama că are gura plină şi că acea mişcare greu perceptibilă a fălcilor este masticaţie. Din cealaltă parte se aude zgomotul fin al unei ceşti de porţelan, sub un birou ceva sfârâie pe reşou. Zumzăiala unei discuţii în sotto voce se continuă în celălalt capăt.

- Dar între timp au intervenit alte chestiuni.

Mă întorc în direcţia dinspre care a venit vocea, biroul e deja gol. Foarte ciudat.

- După cum ştiţi, astăzi are loc un eveniment important.

Mă întorc iar, de această dată în partea cealaltă. Aş putea să jur că am surprins o umbră dispărând brusc sub birou.

- Domnului ministru Escu i se decernează titlul de Doctor Honoris Causa. Toată conducerea universităţii se află în aula principală.

Uşa fişierului scârţâie metalic. Nu-i nimeni acolo.

- Poate că ar trebui să mergi şi dumneata. Ceremonia a început deja.

Scaunul e gol.
Mă gândesc ca personajul de care am eu nevoie se află în amfiteatru. Aş putea vorbi direct cu el.

- Sărbători fericite! Şi să ştii că anul acesta nu se dau prime de Crăciun. Buget de austeritate.

Ies întorcând urarea unui spaţiu în care, deşi pare gol, detectez prezenţă umană.

Profit de faptul că uşa marii aule se deschide, cineva scoate capul şi strigă către o tânără să mai aducă nişte apă minerală, mă preling înăuntru şi mă aşez nonşalant pe primul scaun neocupat, astfel încât nu cred că cineva ar putea spune că nu am fost acolo de la început. Auditoriul e încremenit, ministru îşi expune încrederea într-un viitor mai bun al învăţământului universitar. Prezidiul moţăie. Unul îşi notează ceva într-o mapă, altul priveşte spre fereastră, rectorul zâmbeşte cu un aer mulţumit, în spate, decanul de la fizică îşi inspectează discret conţinutul unei urechi - gest de pensionar care merge le stadion să înjure, decanul de la istorie îşi priveşte unghiile cu o curiozitate luminoasă - o hartă străveche, iar secretarul general îşi lungeşte gâtul după sticla de apă minerală. Însă recuzita acestui moment ceremonios face ca totul să pară şi mai ridicol. Întâmplător, cunosc povestea ei. În primăvară, senatul universităţii a cerut să fie schimbate vechile pelerine şi capace. Dacă îmi amintesc bine, acest fapt s-a întâmplat cu ocazia înmânării însuşi preşedintelui naţiunii a aceleiaşi distincţii academice. Sarcina i-a revenit unuia dintre administratori care, pentru că avea un cumnat croitor militar, iar acesta fiind disponibilizat în urma reducerilor de personal civil din armată, s-a oferit să-l ajute şi i-a dat de lucru. Omul avea o relaţie undeva pentru nişte stofe mai ieftine, bineînţeles, tot la o magazie a armatei şi, pentru că stofele erau kaki, le-a vopsit în negru. Ce-a ieşit... se poate vedea uneori în desene animate. Pelerinele arată ca nişte mantale militare, ţepene, tivite cu mătase roşie de vipuşcă - pe mătase vopseaua a prins cel mai puţin, iar capacele seamănă într-adevăr cu nişte capace, ciucurele făcut din fireturi, în loc să stea moale, e rigid, stă direct în sus şi abia pe undeva pe la jumătate se frânge bleg sub propria lui greutate. Pentru că tot ritualul pare o înscenare într-un balamuc, las mintea să umble slobodă.

Gaudeamus... urlă în difuzoare înregistrarea. Inima îmi sare din piept şi am convingerea că nu sunt singurul trezit atât de brutal. Din spate se aude un sughiţ, în timp ce toată lumea aplaudă furtunos. Ies în fugă după personajul de care am nevoie şi chiar îl ajung, discută cu unul din consilierii care îl însoţesc pe ministru, mă vede şi face din mâini câteva gesturi evazive, dar oarecum cu reproş, indicându-mi distinşii oaspeţi, apoi îşi duce mâna al frunte, la inimă, face o grimasă, îşi bate ceasul cu un deget şi îmi arată direcţia în care merge. Pentru că nu cunosc acest limbaj, îmi permit unele speculaţii, dar de fiecare dată îmi iese ceva la care nu vreau să mă gândesc. În orice caz, suita e aşteptată la Casa Universitarilor pentru protocol. Renunţ, pentru moment.

Picu mă aşteaptă în faţa universităţii.
- Ai rezolvat ceva? rânjeşte el.
- Am rezolvat pe dracu...
- Dar tu? îl întreb.

Irisul roşu din ochiul stâng ia forma frunzei de arţar. Uneori nu e nevoie de cuvinte.

- Uite ce e... Nu dispera. Am citit undeva că la Iaşi s-a deschis o poartă stelară pe aleea unei pensiuni. Cică a năvălit prin ea un trib de războinici. Am putea să ne ducem noi în locul lor.
- Ştii ce mi-a zis cineva la un moment dat? Tu ce crezi că-i aici? Caritas? Mai dă din coate dacă vrei să ajungi undeva... Oamenii ăştia au gunoaie în loc de minte.
- Au gunoaie? Ia-o invers. Acum două luni ai fi vrut să-ţi semneze petiţia pentru reforma în învăţământul universitar. Atunci nu aveau gunoaie?

Când Picu mă priveşte, văd că am obţinut un jackpot: două frunze de arţar i-au înroşit ochii. Are părul măciucă.