Mă las copleşit de acest balans imaginativ între acvatic şi teluric. Un spasm între viaţă şi moarte. Unde se termină aurul nisipului începe verdele pădurii. În mijlocul pustietăţii, te simţi abandonat, izolat pe fundul unei mări de unde apele au fost alungate în mod miraculos. Mai familiare ţi s-ar părea aici nişte ambarcaţiuni de-ale vikingilor, scufundate cine ştie când. Nisipul întinde stranietatea şi pustiul în forme domoale şi crengi scheletice. Dar nu, epave nu sunt. Mai poţi să-ţi îndulceşti singurătatea cu bicicleta ce-ţi stă la dispoziţie, prieten devotat, afundându-te în pădurea primitoare de la marginea teritoriului stăpânit cândva de zeul vijelios al mărilor. Urmele tridentului său se întind pe pătura aurie până departe. Privesc impresionat cele câteva cioturi de crengi şi rădăcini uscate, contorsionate hidos, înainte să dispar din acest peisaj şi să mă alătur celorlalţi. Mai mult decât datele oficiale despre teritoriile situate sub nivelul mării, acest miracol îmi vorbeşte despre strădania olandezilor de a ridica diguri pentru a-şi proteja pământul de furia valurilor invadatoare. Încântat, zic şi eu după Lucian, care ştia zicala: Dumnezeu a creat lumea, olandezii au creat Olanda. Acest adevăr despre hărnicia olandezilor îl simt mai puternic aici, între dunele de nisip, decât pe digurile de la Scheveningen, cu cazinoul păstrat cam aşa cum a fost pictat de Van Gogh.
Pe plaja de la Scheveningen am fost zilele trecute. Zile biciuite de un vânt neobişnuit de tăios pentru sfârşitul lui iulie şi începutul lui august. Era puţină lume pe plajă, am intrat în apă, dar n-am putut rezista prea mult. Noutatea întâlnită pe mal au fost scoicile acelea lunguieţe, subţiri ca nişte aşchii sinilii de sticlă, rămase de la trunchiul mării primordiale cioplit de mâna, harnică şi ea, a valurilor. Astfel de scoici n-am mai văzut. M-am îndeletnicit un timp cu distractiva lor colecţionare pentru punga cu amintiri. Vântul sufla cu putere dinspre nord-vest. N-am putut sta prea mult nici pe plajă. La fel suflă şi acum de parcă am fi pe ţărmul mării, nu daţi în grija protectorilor arbori de aici. Nivelez în gând diferenţele de timp. Între formarea acestor pământuri şi vara lui 2007 nu pare a fi trecut mai mult timp decât necesarele 2 ore ca să ajungem aici din Den Haag. Valurile stratificate de nisip sunt modelate şi remodelate continuu într-un joc al hazardului cu care până la urmă te pui de acord.
Îmi amintesc într-o doară: copil, găseam scoici măricele în nisipul de pe malul stâng al Oltului din dreptul localităţii Racoviţa, de lângă Avrig. Oltul păşea hotărât ca un dinosaur. Ce minunăţie era pentru noi, copiii, să găsim sclipiri sidefii în nisipul fierbinte! Rudele mele, împreună cu oamenii din sat, puneau cânepa la muiat, acoperind-o cu pietroaie uriaşe să nu fie dusă de ape. Acum nu mai sunt scoici nici în Olt, nici în Mureş. Nici cânepă pusă la muiat. Marea Thetis a urcat la cer într-un anotimp secetos.
De dată mai recentă, dunele din De Hoge Veluwe sunt, pentru mine, o mărturie a faptului că un sfert din teritoriul Olandei este sub nivelul mării. Terenurile virtual inundabile în cazul unei catastrofe naturale ating în punctul cel mai de jos 7 metri sub nivelul mării. Cele peste 16 milioane de olandezi par a se fi obişnuit însă cu ameninţarea permanentă a apelor. Acum se pune problema că încălzirea globală ar putea într-adevăr declanşa cea mai mare nenorocire pentru locuitorii acestei ţări. Dar să înlăturăm predicţiile sumbre. Aici, în sânul naturii ocrotitoare din De Hoge Veluwe, chiar nu e cazul să te gândeşti la catastrofe de acest fel. În jur e o linişte edenică.
Ceva din mitul "olandezului zburător" cu acel căpitan condamnat de diavol să navigheze la nesfârşit pe mări şi oceane, s-a transmis în spiritul generaţiilor de azi sub forma străvezie a... "olandezului biciclist". Pretutindeni în Olanda mişună bicicliştii. În Amsterdam sunt parkinguri speciale (imense) numai pentru biciclişti, găseşti biciclete peste tot pe străzi, sprijinite de stâlpi, de pomi, de ziduri, de balustradele podurilor şi poduri sunt cu sutele şi în Amsterdam şi în Haga. În oraşele aglomerate e o problemă să găseşti un loc de parcare, nu numai pentru maşină, dar şi pentru propria bicicletă. Incredibil! Olanda ocupă un loc fruntaş între ţările europene cu densitate ridicată. Spaţiile publice din oraşe sunt riguros repartizate şi straşnic plătite. Coşmarul parcărilor te obsedează înainte de a ajunge la o destinaţie oarecare într-o localitate urbană. Dar există localităţi rurale? Da, sunt localităţi mai mici, unde oamenii se ocupă cu creşterea vitelor, cu agricultura şi legumicultura, dar ele sunt tot urbane. Ca cele pe lângă care am trecut venind încoace. Nu există căruţe cu tracţiune animală pe străzi, cum mai vezi prin Estul european. Casele sunt cochete, aranjate, cu multe geamuri, oamenii au aspect şi comportamente orăşeneşti. O reţea de piste speciale, bine puse la punct, paralele trotuarelor, împânzeşte fără discriminare toate localităţile, fie ele mici sau mari. Înainte de a fi automobilişti sau pietoni, olandezii sunt biciclişti învederaţi, pasionaţi, indiferent parcă de rangul social. Vedea-l-aş pe grobianul patron român, mare mahăr de Mănăştur sau Someşeni, pedalând de zor prin faţă pe la Sora, unde municipalitatea a amenajat de formă mai mult o pistă pentru posibili biciclişti, singura de altfel din tot Clujul (vreo 200 de metri!). Precizez: în 2007 era unica. Între timp au mai apărut câteva, ba chiar şi ceva mai mulţi biciclişti tineri cu alură sportivă. Dar biciclişti în costum şi cravată, mergând la serviciu ca în Haga, nu se văd prin urbea transilvană deocamdată. Poate mai târziu. Pista ce trece prin faţă pe la Sora e o realizare demnă de evidenţiat cu cărămida în piept. De fapt, un moft sau pretenţia autorităţilor administrative de a se ralia modei vest-europene, în eventualitatea că moda asta ar veni cândva şi pe la noi. Atât. Dar nu vine. Deocamdată. Cum să vină, când îmbogăţitul nostru parchează fără păs în picioarele pietonilor? Nici vorbă să coboare din BMW-ul personal pentru a parcurge cei 200 de metri până la uşa biroului.
Bicicliştii din Olanda sunt neobosiţi, fluxul lor nu se mai termină. Trebuie să fii atent să nu te doboare şi nu cumva să mergi pe pista destinată lor. Aurora s-a speriat de câteva ori fiind ţăngălită de biciclişti grăbiţi. Ei se bucură de un statut privilegiat. Ţâşnesc de pretutindeni, invadează străzile într-o migraţie continuă. Se intersectează rapid cu maşinile şi pietonii. Au semafoare separate. Te miri uneori cum de scapă teferi din accidente iminente. Ba vorbesc şi la telefonul mobil când traversează intersecţii aglomerate, periculoase. Sunt o specie aparte care se bucură de protecţia legilor şi, desigur, a celui de sus. Altfel nu-mi explic cum de scapă mereu neşifonaţi din confruntări rutiere hazardate.
Aici, la De Hoge Veluwe e altceva. Nu sunt maşini, nu sunt pietoni. E linişte. Aerul pădurii te ademeneşte, absoarbe tot stresul oraşului. Eşti în mijlocul naturii. Obişnuit cu invazia de biciclişti şi biciclete din Den Haag şi Amsterdam, n-a fost nicio surpriză să constat că Parcul Naţional De Hoge Veluwe, situat la aproximativ o sută de kilometri spre NE de capitală, pune la dispoziţia vizitatorilor 1.700 de biciclete albe. De altfel, albul este emblematic pentru Olanda. Parapeţii de pe autostradă, stâlpii şi gardurile sunt de cele mai multe ori în albul elegant al sănătăţii şi curăţeniei. Noile construcţii moderne, îndrăzneţe, cu peste 20 de etaje, conţin mult alb în geometrica lor înălţare spre nori, nuanţe luminoase care descreţesc frunţile, înseninează privirea. Rezervaţia unde am ajuns adăposteşte căprioare, mufloni, mistreţi care trăiesc aici în libertate. Aşa am fost informaţi şi aceste animale sunt pictate pe un panou la intrare, de zici că intri la zoo. Ne-am ales bicicletele şi-am pornit-o într-un zbor şăgalnic împreună cu olandezii zburători pe pistele nesfârşite în speranţa că vom întâlni şi noi în mediul lor natural câteva din animalele pictate pe panou la intrare. O miză bună pentru a te avânta în cursă. Dar scopul plimbării nu sunt animalele, ci e pur şi simplu destinderea. Ulterior am aflat că sunt 40 de kilometri de piste, din care am parcurs cam jumătate cu o plăcere nemaipomenită de a pedala, plăcere uitată în anii adolescenţei. Pe Aurora n-am văzut-o pe bicicletă, aşa că am avut ceva emoţii, dar mi le-a alungat numaidecât. A fost o cursă splendidă.
În afară de un şarpe rătăcit pe asfalt, n-am întâlnit nicio vietate din cele cu care se laudă rezervaţia. În schimb am întâlnit libertatea în stare pură invadându-ne sufletul dintr-o dată. Sentimentul că pluteşti cu bicicleta deasupra pistelor interminabile, că zbori în armonie cu păsările e, desigur, o prelungire a mitului cu "Vasul fantomă" pe care olandezii au ştiut să-l conserve sub această formă ingenioasă aşezându-l sub deviza "Natura Artis Magistra". Un parc din Amsterdam se numeşte chiar aşa. Nimic mai firesc de vreme ce respectul pentru natură şi natural sunt aici principii de viaţă însuşite ca atare de toate generaţiile. Unele intersecţii sunt înzestrate cu pompe manuale de umflat camera, în caz că ai o pană la roată. Totul e prevăzut până în cele mai mici amănunte, în aşa fel ca plăcerea plimbării să nu se transforme în calvar. În rest, parcul musteşte de o pustietate uşor frisonantă. Pistele te conduc prin păduri umbroase ce alternează cu poieni invadate de lumină şi vegetaţie multicoloră sau întinderi aride, uneori, cum am văzut, chiar deşertice. Vegetaţia e sălbatică, izolarea deplină. De foioase sau brad, pădurile sunt cu adevărat bătrâne, "nestricate de mână de om" (cum descrie Sadoveanu Pădurea Petrişorului). Într-un cuvânt, un rai al bicicliştilor în căutare de armonii binecuvântate sau relaxare.
Departe de zgomotul urban, un castel al vânătorilor de altădată, situat într-un loc izolat, pe marginea unui lac liniştit, în amurg, îţi răsplăteşte eforturile de a ajunge în punctul cel mai nordic al parcului. Pe cerul portocaliu al înserării, deasupra dantelăriei de coroane, se înalţă lin un balon portocaliu. Imaginea lui diafană induce căldură şi linişte în peisajul încremenit ca într-o ilustrată din De Hoge Veluwe. Ne întoarcem spre maşină după mai bine de patru ore de ciclism benevol. În locuri strategice, foişoare ascunse în frunziş, dăm peste indivizi înarmaţi cu aparate foto sofisticate, cu teleobiective cât ţeava mitralierei. E o linişte mormântală. Simt tensiunea aşteptării. Înţelegem că e ora la care trebuie să apară animalele pe care noi, din păcate, nu le-am întâlnit în periplul nostru. Ne alăturăm, dar nu apare nimic. Ei au timp, noi nu. Trebuie să ne întoarcem în Haga. Le vom vedea însă în primul local din Ottero, unde cinăm, la televizorul care repetă, ca să ne facă în ciudă, acelaşi spot publicitar cu animalele ce trăiesc în surprinzătorul parc tocmai vizitat. În Ottero se află Kröller - Müler Museum cu o bogată colecţie Van Gogh. Aici e şi Terasa cafenelei noaptea, dar afară e într-adevăr noapte deja şi trebuie să amânăm reîntâlnirea cu Vincent pentru altă dată.
Până la urmă cred că De Hoge Veluwe este un fel de invitaţie model la educarea prin şi întru natură, nu neapărat pentru ceea ce-ţi oferă ca privelişte, ci mai mult ca îndemn ca să simţi natura, să ştii să te apropii de ea, să te contopeşti cu ea. Parcul încurajează ieşirile în aer liber cu familia într-un context instructiv pe care l-am putea numi "Să ne regăsim simţurile". Sperăm să ni le fi regăsit pentru mai multă vreme, mai ales cel al echilibrului psihic, dobândit oarecum după cel al echilibrului pe bicicletă. Pe autostradă vezi frecvent maşini cu biciclete agăţate în spatele maşinii, dar în De Hoge Veluwe te convingi că olandezii sunt adevăraţi promotori ai cicloturismului, nu de tipul "off road", cu noroaie sau praf, cu escaladări de stânci pe drumuri de munte (ei n-au munte), ci un cicloturism civilizat ca în acest parc sau, extrapolând, ca în parcul numit Olanda.
Înainte de a ne întoarce la reşedinţa noastră provizorie din Haga, situată aproape de Prins Hendrikplein, piaţeta cu giganticele broaşte ţestoase ce se târăsc chipurile, grele de ani, pe lângă cele trei jeturi de apă ce ţâşnesc din beton, forme sculpturale care te trimit cu gândul taman în Insula Paştelui, zăbovim la statuia biciclistului de pe trotuar, amplasată la intersecţia dintre Vondelstraat cu Eldndstraat. Acum, după ce am pedalat de zor prin De Hoge Veluwe, îi înţeleg mai bine semnificaţia. Olanda trebuie să aibă şi o reprezentare concretă, în bronz, a pregnantului mit din viaţa cotidiană: biciclistul perpetuu.
(Iulie 2007)