Cu o decolare foarte matinală din Bucureşti şi cu o escală la Amsterdam (unul dintre aeroporturile care nu-s în totalitate impersonale), am ajuns, pentru prima dată, la Berlin. Drumul de la aeroport până pe Eisenacher Straße e făcut rapid într-un van Mercedes condus de un şofer foarte amabil, turc. De altfel, asta ar fi prima imagine pe care o am despre Berlin: toţi şoferii de taxi cu care am mers nu erau etnici nemţi, deşi toţi erau cetăţeni germani. Pentru că veni vorba de taxi, toate maşinile (excepţiile sunt totalmente... excepţii) sunt Mercedes, astfel că, atunci când m-am suit într-un hibrid, mi-a venit să cobor; nu există "privaţi", iar tariful e standard, vreo 3-4 euro. Pentru traseul Eisenacher Straße-Berlinale Palast (un fel de Universitate-Grozăveşti), plăteam în jur de 8 euro. Da, pare puţin, dar zilnic se adună.
Aşa că soluţia preferabilă e U-Bahn, cu bilete zilnice, de 4 călătorii, sau săptămânale. Suficient cu transportul berlinez. Trec rapid peste filmele festivalului (nimic remarcabil) şi fac mici escale în traseul meu prin acest oraş mare, aerisit şi cu o arhitectură (am văzut destul de puţin) care nu lasă nimic la voia întâmplării, dar nici nu este impresionantă. Cartierul în care am locuit era liniştit şi cu o tuşă seducătoare de cochetărie dată de mulţimea de restaurante, cafenele, mici magazine care îl populau.
Astfel că, înainte de oprirea obligatorie pentru "badge", am stat la o masă la "Maharaja", restaurantul indian în care am intrat după indicaţiile primite pe... tabletă. A fost foarte bun, astfel că am revenit zilele următoare. Oricum, în fiecare zi încercam (cred că am şi reuşit) să gust ceva diferit. Frühstück pregătit de co-locatarii mei (Danke!), chinezăriile de la Asia Pavillion, cu porţii mari şi relativ ieftine, chiftele nemţeşti mari şi gustoase, bretzel, pe care-l găseam la tot pasul, cârnaţi tradiţionali, platoul uriaş din care am mâncat cu mâna în restaurantul etiopian din cartierul "nostru" şi friptura de cangur de la restaurantul argentinian, pe fondul cocktailurilor zilnice din barul australian unde eram abonaţi la mesele prietenului Michel, toate sunt parte decisivă din savoarea oraşului şi-l fac foarte simpatic.
Berlin este un oraş mare şi tentant. Unul singur, acum. Am ajuns la Checkpoint Charlie după ce am mers pe lângă sinistrul zid (cam 500 de metri păstraţi), am străbătut "Topografia terorii", muzeul ororii naziste, am zâmbit la imaginea unui Trabi safari şi am tresărit în faţa clădirii STASI, adică un drum de maximum 2 km, drept şi frisonant. Cum mergeam, în dreapta fusese vestul, în stânga DDR.
Nu-s suficiente cuvintele, nu-s revelatoare imaginile, nu-s complete privirile pentru înţelegerea suferinţelor acestui oraş ciopârţit şi chinuit timp de jumătate de secol. Atenţionarea "You are leaving the American sector", pe care acum o achiziţionăm cu câţiva euro pe orice suport, a fost în anii aceia echivalentul vorbelor lui Dante. Într-adevăr, "Lasciate ogni speranza,..." erau definiţia vieţii în est, la fel cum "Ich bin ein Berliner!" au fost restaurarea speranţei pentru berlinezii acelor ani, iar acest fapt este vizibil şi palpabil în "Haus Am Checkpoint Charlie. Mauermuseum", un traseu al disperării şi ingeniozităţii sinucigaşe, uneori. Omagiu şi recunoştinţă, Meine Damen und Herren!
Pentru că oraşul e mare şi zilele scurte, Brandenburger Tor, Unter den Linden, Reichstag au rămas pentru altă vizită. Care sper să fie mai curând decât Berlinale 63.
Auf Wiedersehen!
(Alexanderplatz şi Postdamer Platz, două dintre locurile şi timpurile cu care orice berlinez se identifică)
(La pas printr-o istorie frisonantă: Checkpoint Charlie)
(Trabi şi Sightseeing-Taxies: Lumea lui Trabi, acum colorată. Taxi, bitte!)
(Berliner Strasse: introducere la Berlinală)
(Frikadelle şi Bobo-bun-şi-etiopian: dacă şi Berlinala ar fi arătat la fel de bine...)
(Berlinale... Sticlă, oţel, lumină, urşi, cinema, das ist Berlin!)