Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Seara artiştilor


Laurenţiu Olteanu

21.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La ora zece artiştii îşi făcură apariţia, aşa cum le cerea invitaţia trimisă în urmă cu trei zile. Trăsurile opreau în faţa castelului şi pe covorul verde al ierbii coborau femei şi bărbaţi în haine de gală. Se uitau în jur pentru câteva clipe, inspirau cu teamă aerul umed al serii de august. Priveau cu bărbia uşor ridicată la slugile aranjate pe trei rânduri şi apoi se îndreptau cu un zâmbet stingher spre minunata lor gazdă. Reyker Dulhem aştepta cu răbdare în capătul de sus al treptelor, îmbrăcat într-un costum din velur albastru care îi scotea în evidenţă statura costelivă, uşor adusă de spate. Îşi întâmpina oaspeţii cu o indiferenţă stânjenitoare, uşor arogantă. Cuvintele ieşeau din gura lui într-un ritm monoton, fapt care îi surprindea în mod neplăcut pe cei ce soseau.
- Intraţi, intraţi, luaţi loc la masă, vin şi eu imediat, le spunea în timp ce-i bătea cu palma stângă pe spate, un pic mai tare decât o îngăduiau circumstanţele. Artiştii, fiinţe sensibile, nu tolerau asemenea maniere orişicui, însă gazda lor, domnul Dulhem, nu era un om oarecare. Astfel, musafirii îşi înghiţeau nodurile din gât şi se aşezau cuminţi la locurile indicate de valeţi. Nu-şi vorbeau, însă ochii lor cercetau cu încruntare chipurile celorlalţi. Cei mai îndrăzneţi se încumetau să ridice o sprânceană în semn de recunoaştere atunci când situaţia o cerea, însă aceştia erau foarte puţini, motiv pentru care de cele mai multe ori gestul lor era trecut cu vederea. Pe mese erau aşezate din loc în loc carafe mari cu apă, însă nimeni nu îndrăznea să le atingă.

După exact o oră Reyker Dulhem intră în sfârşit în palat iar paznicii se postară în dreptul uşilor. Festivitatea putea să înceapă. Artiştii se ridicară în picioare şi gazda ţinu un toast sumar. Nimeni dintre cei de faţă nu înţelese mare lucru din acest discurs de deschidere, de bună seamă din cauza glasului anemic cu care fusese rostit.
- Să înceapă ceremoniile, rosti Dulhem la final, de această dată cu o voce puternică, astfel încât doamnele aşezate în imediata lui vecinătate tresăriră. Cu urme de reproş la adresa valeţilor, artiştii ridicară paharele goale în cinstea veneratului patron al serii şi se aşezară la loc pe scaune.

În încăpere erau vreo treizeci de artişti dispuşi de-a lungul a două mese şi tot atâţia valeţi îmbrăcaţi cu tunici verzi de postav, fiecare plasat în spatele unui scaun. La capătul dinspre interiorul palatului era întins un covor roşu ce ţinea loc de scenă şi dincolo de acesta fusese aşezat un jilţ impunător pentru gazdă. Reyker Dulhem luă loc pe jilţ şi făcu un semn discret către dreapta. În acest moment îşi făcu apariţia pe covorul roşu o arătare gheboasă îmbrăcată într-un frac auriu. Maestrul de ceremonii, căci acesta îi era rolul, începu să ţopăie ca o jucărie stricată până când ajunse în mijloc, unde se opri şi grăi astfel:
- Stimaţi artişti ai serii, venerabilul Reyker Dulhem vă pofteşte să luaţi loc.

Musafirii coborâră jenaţi privirea, căci aparent se aşezaseră prea devreme pe scaune, fără să aibă cunoştinţă de protocolul impus în astfel de ocazii. Vreo doi dintre ei, mai neatenţi din fire, se ridicară în picioare preţ de-o secundă, pentru a-şi da seama pe dată că, odată ce mustrarea fusese exprimată, gestul lor de politeţe devenise inutil.

Însă maestrul îmbrăcat în frac auriu tuşi de trei ori, scuipă un cui de platină pe covor şi continuă cu o voce nazală, uşor exaltată:
- Aceasta este o seară unică, oferită ca în fiecare lună de inegalabila noastră gazdă, domnul Dulhem.

Undeva în stânga sălii, o pereche stingheră de mâini se ridică în aer, însă posesorul ei îşi aminti în timp util de regulamentul de participare primit cu trei zile în urmă şi îşi lăsă braţele să cadă pe lângă corp, cu speranţa că nimeni nu observase gestul lui necugetat.
- Regulile vă sunt cunoscute. Nu ne vom abate sub niciun chip de la desfăşurător căci mizele noastre sunt arta, creaţia, geniul. Ştafeta va trece în mod aleator printre dumneavoastră, artiştii serii. Veţi avea ocazia să vă expuneţi talentele personale, să cuceriţi mintea şi să cutremuraţi sufletul stimabilului nostru prezident. Fiecare are o şansă, indiferent de talent. Importantă este intenţia ce precede actul artistic. Să triumfe norocul în artă! Cei mai încrâncenaţi să câştige!

Jucăria poleită cu aur strigă primul nume şi, ca la un semn, paznicii din fundul sălii bătură cu armele în podea. De la una dintre mesele artiştilor se ridică o fiinţă firavă, al cărui sex rămânea incert chiar şi după o privire mai atentă. Primul artist se apropie de scenă. Avea gâtul atât de lung şi atât de subţire încât ţeasta lui părea să plutească undeva în aerul de deasupra corpului fragil, acoperit cu o mantie neagră. Ajunse în mijlocul scenei, îşi drese glasul şi se uită în jur cu o privire confuză. De o parte a covorului roşu ce ţinea loc de scenă se afla stimabilul Reyker Dulhem, de cealaltă parte aştepta restul mesenilor. În mod evident, primului artist îi revenea rolul de a stabili orientarea scenei din acea seară şi acest rol părea să-i afecteze capacităţile creative. După câteva ezitări mascate prin plecăciuni succesive când spre cele două mese ale artiştilor, când spre jilţul lui Dulhem, se decise în favoarea gazdei, întorcând astfel spatele semenilor lui.
- Numele meu este Peticus Pateticus şi voi recita în această seară o poezie.
- Să auzim, îl invită maestrul de ceremonii, care între timp se ghemuise la picioarele stăpânului său, cu genunchii aduşi în dreptul gurii.

Cu vocea gata să crape la următorul catren, Peticus Pateticus reuşi cu greu să ducă poezia la bun sfârşit. Era o poezie dedicată iubirii, cu nuanţe exagerate şi rime forţate, de o naivitate care înduioşa fără să impresioneze. Pateticus declama o iubire neînţeleasă, ca mai toate iubirile, între două suflete-pereche reunite pentru puţin timp. Viaţa este prea scurtă pentru a fi trăită şi aşa mai departe. Ajuns la final, poetul făcu o ultimă plecăciune, cea mai adâncă de până atunci, şi se retrase cu paşi mărunţi spre locul lui de la masă. Între timp, cei treizeci de valeţi avuseseră grijă să împrospăteze carafele neatinse.
- Următorul, spuse Reyker Dulhem, după care îl înghionti cu vârful botinei pe maestrul de ceremonii, trezindu-l dintr-o apatie nefirească.

Păcăliciul strigă un nou nume şi paznicii bătură şi de această dată cu armele în podea. Se ridică acum o femeie cu chip ascuţit şi privirea rece, înveşmântată într-o haină de blană roşie, croită suficient de larg pentru a-i ascunde formele corpului. Cu paşi legănaţi, artista îşi târî blana până în mijlocul scenei. Acolo, fără nicio introducere, se descheie la haină şi o lăsă treptat să cadă de pe trupul ei alb ca foaia de hârtie. Artiştii se uitară miraţi la dosul ei perfect, unele femei chiar scăpară câteva exclamaţii de invidie. Cu ochii aţintiţi asupra lui Dulhem şi mişcări senzuale din şolduri, dintr-o parte în alta, artista spuse pe un ton moale:
- În această seară mă voi contorsiona pentru tine, Reyker dragule.

Cu mişcări lascive, femeia îşi întoarse mâinile la spate, apoi îşi suci gâtul încet spre dreapta până când spectatorii uitară să respire. Cu moliciunea bizară a unei păpuşi de cârpă, îşi încrucişă picioarele şi îşi aplecă trunchiul până când obrazul stâng îi atinse piciorul drept. În această poziţie se lăsă să cadă uşor pe covor, până când un pârâit de cartilagii îi traversă tot corpul. Încă o dată, exclamaţii de mirare se făcură auzite de la mesele artiştilor însă femeia, unduitoare ca un fular de lână, continuă să se înnoade până când gleznele îi erau sprijinite de urechi şi fruntea îi atingea spatele. După câteva minute de aşteptare doi paznici se apropiară de ea şi, constatând că artista încă îşi ţinea respiraţia, îi rostogoliră corpul întortocheat în afara scenei. Între timp, noi carafe cu apă fuseseră aşezate pe mese.

Maestrul păcălici îşi drese vocea cu un hohot de râs fals şi strigă fără să mai aştepte ghiontul stăpânului său:
- Următorul! Predicatorul Pupilescu!


Pe rând, fiecare artist şi-a auzit strigat numele şi a poftit în mijlocul covorului roşu. Reprezentaţiile erau dintre cele mai diverse. În acea seară imposibil de imaginat sau de dat uitării, Scamatorul Gar Lefrazelle, cu bagheta lui supradimensionată, a reuşit să reducă un bărbat viril la statutul de simplă femeie de casă. Lolly Molly, artista cu glas de hienă îmblânzită şi obrazul împânzit de aluniţe, a tânguit pe cincisprezece octave o odă rock închinată scriitorilor clasici. Cuplul Donald - Bartolomeu a interpretat un moment sublim de comedie absurdă, în timpul căruia, de teamă să nu le scape vreun hohot de râs, trei invitaţi s-au prăbuşit asfixiaţi pe podea. La un moment dat a venit pe scenă chiar şi un artist al foamei însă, aşa cum li se întâmplă tuturor oamenilor prea dedicaţi, subnutritul Zorlogeyi nu a convins pe nimeni că era nemâncat de o sută de zile în cap. Înconjurat de cele trei soţii, una mai senzuală şi mai goală decât alta, a fost pe scenă şi Haraph Albes, marele tăietor de capete, care a demonstrat precizia artei sale în faţa stimabilului Reyker Dulhem şi a musafirilor săi. Francesca Podogonie a citat din memorie un eseu despre forma obiectelor ca reprezentare fizică a emoţiilor şi sentimentelor, oprindu-se în studiul ei, printre altele, asupra pilei de unghii, a statuii lui David şi a ghilotinei. În tot acest timp valeţii reînnoiau carafele cu apă de pe cele două mese. Artiştii noştri timizi îşi muşcau limba de sete.

Prima care observă ciudăţenia fu Francesca Podogonie. În timp ce privea cu o vagă urmă de interes vazele cu flori în mişcare şi fructele mucegăite din tablourile unui tânăr bâlbâit, Francesca observă cu coada ochiului o umbră fugară în trecere pe lângă masa vecină. Privi buimacă în jurul ei, oarecum neîncrezătoare în propriile simţuri. La vederea scaunelor goale, eseista avu ciudata senzaţie că numărul celor prezenţi a scăzut considerabil. Începu să întoarcă pe toate părţile această problemă, fascinată de misterul său aparte, de natură suprarealistă. Însă exact când mintea ei reuşise să discearnă primele tipare şi tendinţe, Francesca Podogonie îşi auzi strigat numele şi, sub impulsul emoţiei constructive, dădu uitării noua sa idee şi se concentră asupra tezei reprezentării obiectelor, pe care urma să o prezinte.

În mod obiectiv însă, numărul scaunelor goale de la cele două mese ale artiştilor creştea simţitor, aparent de la o reprezentaţie la alta, deşi toate uşile de pe toate laturile camerelor erau străjuite temeinic de gărzile fără chip încremenite în poziţii bizare. După ce făceau dovada marelui lor talent, invitaţii îşi reluau locul la masă, oarecum uşuraţi, dacă nu un pic intrigaţi de absenţa aplauzelor. În mintea celor rămaşi se formula încet o singură întrebare - unde erau ceilalţi musafiri, printre ce uşi reuşiseră ei să se strecoare? După o vreme dispariţia fu observată şi de către alţi meseni şi, în scurt timp, unii dintre ei începură să se uite discret pe sub mese. Alţii se foiau pe scaune, căci ar fi fost de neimaginat să deranjeze actul artistic pentru a se interesa unde era toaleta. Mai mult, era lesne de înţeles că mersul la toaletă ar fi fost interpretat drept un simplu pretext. Ca atare, artiştilor de pe urmă li se părea cu neputinţă să încerce să se ridice în picioare înainte de încheierea serii. Gândul că unii dintre ei reuşiseră cumva să scape pe vreo uşă încă deschisă îi făcea pe cei prezenţi să tremure de ciudă. Reprezentaţiile derulate pe covorul roşu îşi pierdeau treptat din valoare. Nici cel mai pasional şi dedicat suflet nu se poate concentra asupra artei atunci când circumstanţele sunt precare.


Ora era târzie. Cei puţini rămaşi la număr bănuiau că soarele deja răsărise pe cer, însă acest fapt nu putea fi confirmat din simplul motiv că toate ferestrele înalte ale sălii de festivităţi fuseseră astupate. Umbra jilţului lui Dulhem bântuia pe peretele din fundul sălii. Valeţii se mişcau fantomatic, alunecau cu carafele lor pe lângă spătarele scaunelor goale. Fâşii verticale de întuneric alergau pe tapetul gri al pereţilor. Reyker Dulhem zăcea pe jilţ cu picioarele întinse în faţă. Pupilele lui mate ignorau lumina. Din când în când, colţurile gurii îi cădeau cu scârbă sub obrazul inert, în timp ce glasul lui rece anunţa următorul artist. Maestrul păcălici alunecase sub vraja lui Orfeu, nu mai putea fi deranjat cu ceremonia.

Deşi părea că seara nu se va mai termina niciodată, veni într-un final şi rândul ultimului artist. Tânărul Lunatéo îşi auzi numele şi se ridică. Cu mers împleticit, înaintă de-a lungul meselor goale şi se apropie de covorul roşu. Avea umerii traşi înapoi, de parcă un pumn invizibil i-ar fi stat înfipt în spate. Chipul i se adunase într-un rictus al oboselii (sau poate al spaimei, greu de spus, căci multe dintre lumânări se topiseră şi sala căzuse într-o ambianţă incertă). Când silueta zveltă a bărbatului ajunse în mijloc, Dulhem căută cu vârful botinei dosul maestrului de ceremonii şi împunse bine. Un scâncet de miel şi păcăliciul tresări, apoi se propulsă în două picioare. Făcu o piruetă în aer, atinse iarăşi pământul şi începu să vorbească tuturor scaunelor goale:
- Am ajuns şi la punctul culminant al serii, stimate Reyker Dulhem şi stimaţi invitaţi. A sosit momentul anunţării privilegiului ultimului artist.

Aici, mogâldeaţa aurie făcu o pauză bine calculată şi se uită cu amuzament către tânărul Lunatéo, care stătea neclintit în faţa tronului.
- Am contemplat în această seară unică mărturii extraordinare ale talentului artistic cu care a fost înzestrată norocoasa noastră comunitate. Muzele au vorbit liber în această încăpere şi îngerii au tresărit din aripi de emoţie. Copleşit de măestria celor ce ne-au încântat, patronul acestei seri îi acordă ultimului artist cel mai mare privilegiu. Tinere Lunatéo, norocul a surâs artei tale, astfel încât ai onoarea renunţării. Poţi să destrami versul şi să uiţi rima dacă ai convingerea că n-a mai rămas nimic de spus după toate cele întâmplate în această seară. Dacă este aşa, ceremonia ia sfârşit şi noi, toţi cei prezenţi, ne retragem să ne odihnim capetele obosite de marea greutate a artei. Însă, tinere domn, dacă muzele nu te lasă în pace şi măestria ta ţine morţiş să fie expusă întregii audienţe, atunci, fără doar şi poate, te poftim să renunţi la privilegiul ultimului artist şi să duci până la capăt spectacolul. Noi atunci ne vom ridica şi vom bate din palme.

Onorurile fiind făcute, maestrul de ceremonii se aşeză în fund lângă jilţul lui Dulhem şi, după câteva secunde de încântare de sine, se strecură înapoi în braţele lui Orfeu.

Pironit în mijlocul sălii, cu privirea fixată pe vârful tocit al pantofilor, Lunatéo nu părea să fi auzit o iotă din discursul păcăliciului. După câteva secunde de reculegere, trase aer în piept şi înălţă capul. Sub febra creaţiei, cearcănele din jurul ochilor lui se adânciseră şi chipul căpătase o tentă verzuie. Vocea i se poticnea de fiecare virgulă şi tânjea după fiecare punct, însă el, cu o voinţa de fier, împingea povestea mai departe.

Descrise o seară de august la castel, schiţă un portret sumar al gazdei şi apoi vorbi despre talentele nemaivăzute ale invitaţilor. Carafele cu apă, maestrul de ceremonii, valeţii în postav verde, umbrele de pe peretele din spatele jilţului, candelabrele cufundate în întuneric - toate căpătau greutate. Realitatea era încărcată de detalii fictive şi, sub presiunea acestui război febril între cele două lumi, cea a concretului şi cea a visării, cadrul de desfăşurare începea să se destrame. Pereţii se înnegreau, făcliile aprinse se transformau în simboluri confuze. Tânărul Lunatéo ştia că nu va termina de spus această ultimă poveste, că timpul nu permitea un deznodământ fericit. Însă, odată scrisă, istorioara nu putea fi schimbată. Tot ce-i mai rămăsese de făcut era să citească cu voce tare, în aşteptarea sfârşitului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer