Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de Persona - Mi-ar plăcea să fiu machiată de Dragoş


Dragoş Buhagiar, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

04.08.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deloc şchiop, în rest aproape în întregime Hefaistos, Dragoş Buhagiar este o frază bine alcătuită din cuvintele: medicină, tractor, zece, teatru, teatru, teatru, teatru, oaze, scenografie. Bun gust. Masculinitate şi distanţă. Curaj. Şi mai pot adăuga cuvinte, dar nu mai vreau pentru că povestesc acţiunea. Vă las pe voi să îl vedeţi, printr-o crăpătură de gard, în atelierul său sau în sine, ajutînd costumele pentru următorul spectacol să se ridice, aşezînd un scaun la cîţi centimetri este nevoie, cu răbdare, încîntîndu-şi ochii şi, din acest joc, teribil de serios, respirînd mulţumire. Un lucru este aproape sigur pentru mine în urma acestei discuţii: mi-aş dori să mă machieze Dragoş. Ca la Timişoara sau ca la Cluj. Dar mai întîi, ca la el.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet va publica o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Dragoş Buhagiar, protagonistul acestui interviu a primit premiul UNITER de şase ori, fiind nominalizat de încă patru ori, astfel:
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie (împreună cu Irina Solomon) pentru spectacolele Roberto Zucco, la Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Orfanul Zhao, la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, anul 1996
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie (împreună cu Irina Solomon) pentru spectacolele Chira Chiralina, la Teatrul Dramatic "Maria Filotti" Brăila şi Fraţii, la Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu" Braşov, anul 1997
Nominalizat la Premiul pentru cea mai bună scenografie (împreună cu Irina Solomon) pentru spectacolul Lungul drum al zilei către noapte, la Teatrul Nottara Bucureşti, anul 1999
Nominalizat la Premiul pentru cea mai bună scenografie (împreună cu Irina Solomon) pentru spectacolul Şcoala femeilor, la Teatrul Mic Bucureşti, anul 2000
Nominalizat la Premiul pentru cea mai bună scenografie (împreună cu Irina Solomon) pentru spectacolul Saragosa 66 de zile, la Teatrul Odeon Bucureşti în coproducţie cu SMART şi cadrul scenografic la Festivalul Humorror, anul 2001
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolele Baal, la Teatrul Mic Bucureşti şi Alchimistul, la Teatrul Odeon Bucureşti, anul 2003
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolul Oblomov, la Teatrul "Bulandra" Bucureşti, anul 2004
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolul Elizaveta Bam, la Teatrul "Bulandra" Bucureşti, anul 2007
Câştigător al Premiului pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolul Shaking Shakespeare, la Teatrul German de Stat Timişoara, anul 2011
Nominalizat la Premiul pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolul Ultima zi a tinereţii, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu, anul 2012.

***

Iuliana Iustina Stănculescu: Ce a fost înainte de teatru?
Dragoş Buhagiar: Înainte de teatru a fost tot teatru, pentru că eu, pina sa dau la Academia de Artă "Nicolae Grigorescu" am lucrat ca pictor executant în Teatrul Maria Filotti din Brăila şi mi-a plăcut foarte tare. După ce am făcut o armată foarte lungă (a ţinut doar 16 luni, dar eu am simţit-o cît o viaţă), m-am angajat pictor executant la Teatrul Maria Filotti din Brăila pe un salariu infim chiar şi pentru vremea aia, dar eram fericit. Eram în lumea mea acolo, aveam un spaţiu superb, undeva în mansarda teatrului şi acolo îmi amenajasem două locuri: un spaţiu unde erau cărţile, muzica, unde mă puteam şi odihni şi al doilea spaţiu era cel în care puteam să-mi înşir cîrpele şi să pictez. Şi devenise ca un loc în care se aduna lumea din teatru. Veneau toţi actorii la cafele la mine... Era chiar plăcut. Aşa că înainte de teatru a fost tot teatru.
 
I.I.S.: Bine, dar eu mă refeream la atunci cînd ai fost mic, la 3 ani, la 5 ani, la 6 ani, la 12 ani...
D.B.: Ei, eram medic atunci. Recunosc. Eram medic.
 
I.I.S.: Şi ce specialitate aveai?
D.B.: Nu ştiu dacă mă canalizasem, dar cred că eram de medicină generală. Nu ştiu dacă din cauza faptului că părinţii mei mai aveau cunoştinţe în zonă sau pentru că erau o groază de medici la mine în bloc care erau respectaţi şi erau şi medici buni...
 
I.I.S.: Dar ai tăi n-au fost medici, nu?
D.B.: Nu. Culmea e că la liceul de artă cînd m-am dus, o groază de oameni mi-au zis: ştii ce e mişto la liceul de artă: că o să înveţi anatomie artistică. Pînă la urmă dacă n-o să-ţi placă, o să poţi să dai şi la medicină. Într-adevăr, învăţai anatomie, învăţam să facem crochiuri pe schelet, descompuneam scheletul uman în bucăţele, le desenam, desenam şi figuri întregi. O sămînţă de adevăr era. Dar, nu era nici o legătură între această meserie în care n-ai voie să greşeşti, mă refer la medicină, şi o meserie care se bazează, după părerea mea, pe greşeală, adică în care e bine să greşeşti ca să faci descoperiri. E mai degrabă ca la fizică. Nu faci o descoperire dacă nu o dai în bară.
 
I.I.S.: Te referi la pictură?
D.B.: Mă refer la scenografie. La pictură, nu mai vorbesc. Ai voie să faci orice.
 
I.I.S.: Da, dar ochiul privitorului nu te tolerează...
D.B.: Da' cine se gîndeşte prima dată la ochiul privitorului? Astea sunt nişte meserii pe care le faci în primul rînd pentru că îţi plac ţie şi ca te simţi tu bine şi pentru că îţi place să trăieşti aşa. Aaaa, dacă mai place şi altora ce faci tu, deja devine un concert, dar nu este întotdeauna obligatoriu.
 
I.I.S.: Deci tu faci lucrurile, prima dată, pentru tine?
D.B.: Da. Recunosc. Sunt egoist. Le fac pentru plăcerea mea şi pentru că îmi place să trăiesc prin forma asta de artă. Dacă place şi altora este foarte bine, că, pînă la urmă, ar trebui să ne gîndim şi la... (ezită puţin şi revine) dar nu asta e miza... Mă încurcă să fac lucruri care ar trebui să le placă unora. Adică ce înseamnă să le placă unora?
 
I.I.S.: De unde ştii tu cine sunt ei?
D.B.: Nu ştiu cu ce bagaj vin ei. Eu ştiu doar cu ce bagaj vin eu.
 
I.I.S.: Mi-ai zis de Liceul de Artă, dar anterior...?
D.B.: Anterior, povestea e în felul următor: cred că într-a doua sau a treia, m-am dus şi m-am înscris la Casa Pionierilor, la cercul de Pictură, fără să mă trimită mama. Cînd a venit mama acasă, într-o zi, i-am zis: "Mamă, m-am înscris la Pictură." Şi a zis: "Bine ai făcut!" După care, i-am zis: "Mamă, m-am înscris şi la Sculptură". Şi a zis: "Bine ai făcut!". După care i-am zis: "M-am înscris şi la Cercul de Fizică". "Bine ai făcut", a zis, "dar cînd o să le faci pe toate?". "O să le fac pe toate", am zis. Am făcut o chestie tehnică la fizică, îmi aduc foarte bine aminte: am făcut un iluminator de cort, confecţionat dintr-un fus de plastic pe care se înşurubau aţele... O tîmpenie fără margini, evident, dar nu contează, asta am făcut.
 
I.I.S.: A mers?
D.B.: Funcţiona. Se aprindea becul ăla. Erau două fire, un fus de plastic şi un bec nenorocit. Cum să nu meargă?
 
I.I.S.: Ce vîrstă aveai?
D.B.: Cred că eram a treia deja. Iar la pictură, primul meu tablou expus undeva în Brăila, cred că la Casa Armatei, tot de printr-a doua, a treia, era o pictură cu un tractor. Am desenat un tractor care ara şi nu ştiu ce mai făcea. Cam ăsta a fost începutul. După care, în clasa a cincea, nu m-am orientat către Şcoala de Arte, m-am orientat către o şcoală de cartier, din Brăila. Au fost nişte evenimente absolut dubioase şi nefericite prin şcoala aia şi a trebuit să mă mut. Şi toată lumea, dintre profesorii care mă cunoşteau pe acolo, au zis: "Dom'le, de ce nu-l duceţi la Şcoala de Arte?" Şi le mulţumesc şi astăzi. M-au dus la Şcoala de Arte, unde am întîlnit nişte oameni cu totul speciali şi dispuşi să ne şi înveţe ceva. Dacă, de exemplu, la acea şcoală de cartier (şcoala din Hipodrom) din Brăila, erau nişte nenorociri de profesori, în sensul că erau porniţi să "belească" copiii, nu să-i înveţe, am nimerit apoi la Şcoala de Artă, unde am dat peste nişte profesori absolut geniali şi nişte oameni deosebiţi. Şi chiar sunt nişte nume pe care n-o să le uit niciodată: Dondoş, Mărăcineanu. Nişte oameni deosebiţi pe care îi iubesc şi acum, pentru că se uitau cu plăcere la noi. Acolo, în Hipodrom, erau nişte profesori îngrozitor de trişti şi, bănuiesc că aveau nişte vieţi ciudate, că altfel nu poţi să te uiţi cu atîta ură la copii, decît dacă tu ai o catastrofă în viaţa ta, o istorie personală tristă.
 
I.I.S.: Înseamnă că ai avut parte de un prim spirit vizionar în persoana mamei tale, care ţi-a zis: "Bine că te-ai înscris". Unii părinţi ar fi descurajat copilul.
D.B.: Dar ce era rău în a mă duce la un Cerc de Pictură? Decît să bat mingea pe maidan, că internet nu era, mai bine m-am dus... Pînă la urmă, stăteam între copii...
 
I.I.S.: Eşti singur la părinţi?
D.B.: Singur, da. Oricum, în Brăila nici nu aveai ce să faci. Era o societate destul de tristă şi închisă. Trebuia să te salvezi. Bine, ideea mea nu era să mă salvez atunci, în clasa a treia. Voiam să mă distrez şi cam asta era ideea mea de distracţie.
 
I.I.S.: Şi după tractor ce-a mai urmat? Aşa, din amintiri...
D.B.: Vapoare. Desenam vapoare...

I.I.S.: Voiai să pleci?
D.B.: Atunci, nu. Îmi plăcea mult la mama, acasă. Am trăit într-o familie extrem de armonioasă şi la părinţi şi la bunici. Deci, nu aveam probleme, nu voiam să fug.

I.I.S.: Erai unicul băiat în neam, aşa... nu pot să zic "adulat"...
D.B.: Da. Au mai fost băieţi, dar eu eram aşa... Aveam un avans.
 
I.I.S.: O "chestie" specială...
D.B.: Nu ştiu cît de specială...
 
I.I.S.: Nu, zic, de la ceilalţi... simţeai "ceva" special venind?
D.B.: Simţeam o iubire cum ar trebui să simtă toţi copiii...
 
I.I.S.: Şi mergînd mai departe: colegii. Cum te-au primit, cînd au văzut că eşti special? Erai cu vreun coleg la cerc?
D.B.: A, nu. N-avea nici o legătură cu colegii mei de la şcoală. Mai degrabă cred că avea legătură cu... (face o mică pauză)...
 
I.I.S.: ... cu o fată?
D.B.: Exact (zîmbeşte). Cu o fată care nu era colegă cu mine şi nici măcar în aceeaşi şcoală cu mine.
 
I.I.S.: Şi tu te-ai dus acolo, pentru că s-a înscris ea acolo?
D.B.: Da, parcă îmi aduc aminte ceva de genul ăsta. (zîmbeşte)
 
I.I.S.: Ce face iubirea asta? (zîmbesc şi eu) Sau trăirea asta...
D.B.: Instinctul, ce trăire...
 
I.I.S.: Era mai mare?
D.B.: Mai mare ca ani, da... cu un an mai mare... dar eram în aceeaşi clasă de desen...
 
I.I.S.: Dar la vremea aia, desenai? Cînd te plictiseai, desenai?
D.B.: Da. Desenam în ore, în permanenţă. Mama mea era mereu apostrofată de învăţătoarea mea, doamna Gheorghiu, care îmi scria mereu în carnet: "Să vină părinţii!" Tot timpul mă prindea desenînd. O doamnă căreia îi dorim tot binele, dar care, din păcate, avea puţină iubire pentru noi. (se întristează)
 
I.I.S.: Rigoristă?
D.B.: Nici măcar. Cred că era ceva foarte dubios, totuşi. Eu am fost la Liceul Pedagogic, în clasele 1-4, într-o clasă de aplicaţie. Era următorul fenomen: cînd veneau profesori din afară şi eram ascultat, eram foarte bun. Cum rămîneam doar cu învăţătoarea mea, cum, brusc, ea ţinea să-mi demonstreze că nu mai ştiu nimic. N-am amintiri foarte frumoase. Era o chestie foarte ciudată. Ţin minte că ne şi lua jucăriile. Ţin minte că mă jucam cu un Mickey Mouse şi mi l-a luat, că de ce am venit cu el la şcoală. "Dar sunt în pauză", am zis. Cred că aveau legătură cu societatea de atunci, nu crezi?
 
I.I.S.: Înţeleg ce zici. Nouă ne rupeau ciorapii, dacă veneam cu ciorapi subţiri sau ne băga foarfeca în păr şi ni-l tăia pe loc dacă îl aveam puţin desfăcut. Mulţi dintre tinerii care vor citi aceste rînduri poate nu vor înţelege...
D.B.: Sunt mulţi "tineri" care au 60 de ani şi sunt mai tineri decît cei care au 30. Depinde la ce fel de tinereţe te referi.
 
I.I.S.: (zîmbesc) De acord. Mă refeream la vîrsta biologică. Recunosc ce zici. Şi ai dreptate, din păcate.
D.B.: Şi din ce în ce mai mult.
 
I.I.S.: Vorbind cu diverşi oameni despre Dragoş Buhagiar, am înţeles că eşti cotat ca fiind printre cei mai buni, dacă nu cel mai bun scenograf din România. Ca dovadă şi în 2012 ai fost nominalizat la premiile Uniter.
D.B.: E mai complicat. Am luat deja şase premii, am fost nominalizat de vreo zece ori.
 
I.I.S.: S-au demonetizat premiile?
D.B.: În nici un caz. Însă, e vorba, pînă la urmă: să tot ia unul acest premiu, devine şi plictisitor şi enervant chiar şi pentru acel unu. Sincer, mi-ar părea bine să mai ia şi alţii, fiindcă... mi-e ruşine...
 
I.I.S.: Ţi-e ruşine că eşti bun?
D.B.: Nu mi-e ruşine că sunt bun. Mi-e ruşine că sunt competiţiile astea care... ştii ce se întîmplă cu competiţiile astea, de fapt?... Tînăr, doream să mă afirm... Am luat unul, două premii. După care, nu prea mai poţi să nu te duci la gale şi la tot circul... Ai intrat în joc şi trebuie să joci pînă la adînci bătrîneţi. Adică, dacă acum dacă aş zice: "E mai bine să nu fiu nominalizat" ar fi o ipocrizie...
 
I.I.S.: Dar n-ai putea să intri în juriu?
D.B.: Păi am fost de două ori, în anii în care n-am fost nominalizat. (rîde). În orice caz, sunt nişte pietre de moară premiile. Nu că nu mi-au făcut plăcere sau că mă simt vinovat. Cred că le-am luat pe merit. Am avut şansa să lucrez întotdeauna cu regizori buni, pentru că, totuşi, asta e o şansă foarte importanta. Premiile astea nu sunt luate de mine. Eu le consider parte din nişte spectacole.
 
I.I.S.: Premii de echipă?
D.B.: De echipă... Nu le-am luat eu chiar singur aşa. N-am fost eu bun la mine acasă şi de-aia am luat premiu'. Am fost bun, dacă am fost bun, într-un context. Şi dacă am fost bun, am fost împreună cu un regizor. Eu am mai tot zis, cînd am luat premiile: "Un scenograf se vede dacă un spectacol e bun. Şi dacă e o regie acolo. Şi dacă e un gînd, în toată povestea". Scenograful e un fel de "Felul 3", aşa. Nu e nici "Felul 1" şi nici "Felul 2".


I.I.S.: Da, dar un spectacol poate să iasă foarte prost, dacă scenografia e foarte proastă?
D.B.: Da.
 
I.I.S.: ... Şi regia e bună...?
D.B.: Nu. Dacă regia e bună, poată să iasă foarte bine şi fără scenografie. Dacă e un regizor excepţional, nu se va sprijini în primul rînd pe scenografie. Se va sprijini pe text şi pe actori. Şi nu are cum să rateze.
 
I.I.S.: Dar o scenografie bună poate să salveze un spectacol prost?
D.B.: Da, poate. Din păcate, da.
 
I.I.S.: Din cauza validităţii de aspect? Oamenii sunt captivaţi de imagine?
D.B.: Păi dacă nu eşti captivat de regie şi de text, măcar să te ţină imaginea treaz, să nu adormi în fotoliu. Dar, nu recomand. Aş putea spune, deşi pot fi contrazis la orice oră, că cel mai bine ar fi, uneori, să faci o scenografie care nu se vede.
 
I.I.S.: Ca un machiaj discret.
D.B.: Da.
 
I.I.S.: Pentru că un machiaj foarte puternic te deranjează.
D.B.: Uite, dau un exemplu concret: Aş sugera ca scenografiile să arate cam cum se machiază lumea la Timişoara. Tineretul... Sau, de fapt, toată lumea. De toate vîrstele. Nu ca la Bucureşti.
 
I.I.S.: Foarte frumoasă comparaţia.
D.B.: Fac comparaţia asta pentru ca la Bucureşti ieşi pe stradă şi ai senzaţia că ai nimerit într-un bordel. Nici nu mai înţelegi ce persoană e aia de sub masca. Acum, eu nu sunt bigot şi nici ipocrit dar cred că, totuşi, omul este frumos de la natură, adică nu trebuie să pună pe el toate culorile ca să... Mi se pare că dacă pune culori, vrea să transmită un mesaj şi atunci cînd culorile sunt violente, mesajul e acela de atracţie, de vînătoare. Doar nu punem pe noi culori ca să ne facem mai frumoşi... O să ai surpriza că la Timişoara, şi chiar şi la Cluj, o să vezi un fenomen: oamenilor, cum sunt ei de la mama-natură, nemachiaţi, li s-a dat drumul pe stradă. Şi umblă pe stradă, umblă prin magazine...
 
I.I.S.: Au voie să intre în librării... (zîmbesc)
D.B.: Au voie să intre. Şi e atît de frumos. Zici că e altă ţară, altă lume. Nu mă mai simt într-un bordel, mă simt într-o ţară normală.
 
I.I.S.: Asta, poate, şi pentru că ei îşi conştientizează valoarea mai mult în partea aia de ţară...
D.B.: Tu, uite, ce bine ai făcut că nu te-ai pensat, să îţi distrugi sprîncenele. Să rămînă nişte chestii făcute cu creionul. Cum ar fi? Să rămînă o dungă. Nu-nţeleg. De ce? Că e perfectă? Păi tocmai: frumuseţea nu-i perfectă.
 
I.I.S.: Ţine de imperfecţiune. De imperfecţiunea asumată.
D.B.: Doctorul Popescu, profesorul nostru de anatomie, întotdeauna ne zicea ca dacă tragi o axă pe faţa omului, cele două părţi sunt asemănătoare, dar nu sunt identice. Şi tocmai asta e frumuseţea omului... că buza se duce altfel, o sprînceană e mai stufoasă, un ochi e mai mare, un sîn e mai mic. Ca aşa e. Asta e frumos. Ar fi îngrozitor de plictisitor să fie altfel...
 
I.I.S.: Să fie simetrie perfectă.
D.B.: Sigur. Păi atunci, ne cumpărăm păpuşi Barbie toţi şi suntem fericiţi.
 
I.I.S.: Cum explici, totuşi această fugă în idealizarea artificialului?
D.B.: Ţine de cultură şi de frică. Ţine de cultură şi chiar de cîte cărţi ai citit şi ce oameni ai în jur şi ce vezi zilnic. Pe de alta parte, cred că ţine şi de o nesiguranţă personală. Adică tu, cînd nu te regăseşti şi eşti nesigur, începi să te faci ca Michael Jackson, ca Sinead O'Connor, te tunzi, te... În fine, nu-i cel mai bun exemplu, ca Michael săracu' s-a automutilat şi el, în căutarea perfecţiunii... Cînd eşti nesigur încerci să intri în şablon...
 
I.I.S.: Te identifici cu altceva.
D.B.: Încerci să iei un icon din acesta. Măcar dacă te-ai distra. Că dacă le iei în serios, atunci e grav.
 
I.I.S.: Ai vreun tatuaj?
D.B.: Nu. M-am tot gîndit dacă să îmi fac.
 
I.I.S.: Nu-ţi fă.
D.B.: Evident, nu mi-am făcut pînă la 47 de ani, nu mi-oi face acuma.

I.I.S.: E fantastic că ai zis asta. E o inflaţie de aşa ceva...
D.B.: Oameni care sunt în căutarea personalităţii...
 
I.I.S.: Ştii că interviul acesta este parte dintr-o serie care se numeşte "Dincolo de Persona"?
D.B.: Le recomand, atunci, tuturor, filmul lui Bergman (Persona).
 
I.I.S.: Persoana este imaginea pe care vor ceilalţi să o vadă, poate să nu aibă nici o legătură cu tine.
D.B.: Şi filmul nu are nici o legătură cu ce vorbim noi, dar am făcut aşa: Ai zis un nume, am zis şi eu unul (rîde). Măcar să nu se uite la "În puii mei" sau alte nenorociri de genul ăsta...
 
I.I.S.: Da, pentru că, din păcate, există şi consumatorii acestui gen.
D.B.: (face pauză)
 
I.I.S.: Hai să îţi spun ce observ eu: Observ că eşti un om foarte dispus la însingurare.
D.B.: Ce înseamnă asta?
 
I.I.S.: Un om care este bine cu el însuşi, că nu îi trebuie neapărat oameni în jur.
D.B.: Da. Păi mi s-au mai întîmplat şi mie lucruri în viaţă. Am şi eu filosofia mea.
 
I.I.S.: Cîteva linii directoare?
D.B.: Toată copilăria mea mi-a fost frică să fiu singur şi acum a fost nevoie să se mai compenseze cumva. Acum, cred că aş rezista la orice fel de cataclism.
 
I.I.S.: Te referi la cataclisme...
D.B.:... personale.
 
I.I.S.: Deci..., te-ai armat?
D.B.: Nu-s chiar Omul de Tinichea, dar ceva "o Pustă Maghiară" sau "un deşert", ceva pe-acolo...
 
I.I.S.: Un deşert? N-aş fi spus...
D.B.: Aşa, cu oaze. Frumos.
 
I.I.S.: Mai vine lumea să te viziteze?
D.B.: Vine. Oazele mele sunt cînd vin acasă. Alea sunt oazele mele. În familie.
 
I.I.S.: Tu eşti bucureştean, nu? Adică locuieşti în Bucureşti?
D.B.: Sunt brăilean dar, da, din păcate, aici am locuinţa. Mă tot lupt cu chestia asta...
 
I.I.S.: Aş vrea să fii ce...?
D.B.: Aş vrea să fiu pe undeva prin Ardeal. Poate să fie oriunde. Am văzut foarte multe locuri interesante prin Ardeal. Ba în jurul Clujului, ba în jurul Timişoarei, ba în jurul Sibiului. Chiar şi prin jurul Iaşiului. Ştii ce se întîmplă? Totuşi, în partea asta de ţară care a fost imperiu, totuşi, spaţiile alea au rămas destul de puternice.
 
I.I.S.: Ca oameni?
D.B.: Ca tot. Eu nu cred că întîmplător la Timişoara, nu e o teoria a mea, au mai zis şi alţi oameni, la Timişoara e ceva special.
 
I.I.S.: Da. Timişoara e un oraş cu un destin. Nu s-a iscat Revoluţia acolo degeaba...
D.B.: Ştii că m-am gîndit cît de nefolositor a fost că toate ţinuturile astea au redevenit româneşti. Nefolositor. Absolut.
 
I.I.S.: Nu-ţi place ideea de a fi român?
D.B.: Ba da. Dar cu o oarecare demnitate. Dacă te uiţi în spaţiile astea din Ardeal care au fost în imperiu şi te uiţi din momentul în care au redevenit România, care a fost intervenţia noastră, a românilor în spaţiul acesta. Ei, dacă îţi dai tema asta, s-ar putea să ţi se facă pielea găină.
 
I.I.S.: A fost minimală?
D.B.: Minimală, sigur că da. Statutul nostru de ocupanţi.
 
I.I.S.: Dar nu poate fi din cauza faptului că, poate, suntem un neam îngenunchiat?
D.B.: Nu suntem un neam îngenunchiat. De ce suntem un neam îngenunchiat? Eu cred că deja am dovedit că am avut o forţă. În neamul ăsta au fost personalităţi marcante. Ideea este cu continuitatea şi cu conceptul. Adică pînă unde reuşeşti să-ţi urmăreşti lucrul pe care vrei să-l faci? De unde şi până unde faci şi cînd începi să te plictiseşti. Am senzaţia că e o poveste repetitiva la noi: ne tot plictisim şi tot întoarcem armele. Avem chestia asta. Ori ne plictisim, ori întoarcem armele, ori ne omorîm conducătorii. Măcar francezii şi i-au omorît la timp. Au rezolvat-o rapid, la revoluţie. Rapid şi pe urmă s-au liniştit. Au pus bazele unei noi societăţi. Dar noi am tot tărăgănat. Pînă în '89. De ce să-i judecăm... hai, acuma repede, sa-i ucidem... Trebuiau judecaţi, trebuiau ţinuţi în cuşti, ca să vadă şi ei cum au trăit unii în cuşti, nu trebuia repede scăpat de ei. Nemţii nu i-au omorît. Nici alţii nu şi-au omorît conducătorii. Noi ne situăm în zona asta mai barbară, către Libia, prietenii noştri. Să-i prindem şi să-i linşăm. La noi se întîmplă ce se întîmpla în secolul XIX în America în materie de linşaj.
 
I.I.S.: Cred că are foarte mare legătură ceea ce zici acum cu faptul că nu reuşim să stăm în noi. Chiar şi cu nişte tare ale societăţii, cum ar fi astfel de conducători, nu reuşim să-i avem acolo şi să îi tolerăm şi să ne uităm la ei, ca la o parte negativă din noi, dacă îi percepem ca negativi.
D.B.: Nu, dar eu, în loc să îi omor, i-aş expune, aş face nişte instalaţii, nişte expoziţii cu ei. Inclusiv cu ăştia de acum. I-aş expune în piaţa publică şi aş povesti despre ei: cum siluiesc o ţară! O ţară frumoasă, de altfel. M-ai întrebat dacă sunt român. Avem o ţară superbă. Păcat că e locuită, vorba lui Gheorghe Dinică. El a lansat această zicere.


I.I.S.: Buhagiar e nume românesc?
D.B.: Nu. E nume maltez şi de acolo au venit şi străbunicii. mei.
 
I.I.S.: Deci, n-ai rădăcini în zona Ardealului şi, cu toate astea...
D.B.: Da, cu toate astea, fac diferenţa. Nu provin de acolo, provin cumva de peste tot. Am luat cîte un pic de peste tot...
Ştii, acuma fiind nevoit să citesc integral Swift, mă refer la Călătoriile lui Gulliver [(n.r. Jonathan Swift - autor), că am şansa să lucrez cu Silviu Purcărete, să inventăm spectacolul ăsta împreună], mi se pare că omul acesta a fost un vizionar. Sigur că majoritatea oamenilor cred că aceasta carte, Călătoriile lui Gulliver, este o poveste cu pitici şi uriaşi şi cu un uriaş care face pipi pe un castel şi care trage nişte corăbii. Nu. Este un strigăt împotriva omenirii. Un strigăt în culmea disperării. Şi avea mare dreptate. Noi suntem nişte yahoo-s, exact cum zicea el. Ăştia suntem: yahoo-s. Şi nu mai vorbesc de liderii noştri.
 
I.I.S.: Poate un artist, aşa cum te-am identificat pe tine a fi: la bază, pictor, apoi, scenograf... eşti şi arhitect?...
D.B.: Nu, nu sunt. Asta e o meserie aparte şi ar trebui să fie făcută ca de un artist. Din păcate, unii dintre colegii noştri arhitecţi n-au luptat prea mult. S-au lăsat îngenunchiaţi fie de partid, pe vremea lui Ceauşescu, fie de clienţi acuma. Clientul este zeul lor şi ne uităm în jurul nostru şi vedem cît de frumos se face Bucureştiul şi ne vine sa ne mutam. Şi-uite-aşa ajung la vechea mea problema, de ce îmi vine mie să mă mut din Bucureşti?
 
I.I.S.: Eşti deranjat la ochi?
D.B.: Sunt deranjat şi la ochi şi la urechi.
 
I.I.S.: Revenind. Un artist poate să creeze sub stress-ul acesta dat de societate, de oameni, de sistem?
D.B.: Da. Poate. Poate să creeze sub stresul ăsta şi ar trebui să ţipe, dacă e artist adevărat. Eu, deocamdată, tind să devin artist. Nu ţip. Deocamdată n-am făcut nimic prin care să protestez împotriva acestor orori care mă înconjoară. Am participat o dată la un singur spectacol, foarte special, făcut de Alexandru Dabija, la ACT, în care era un fel de părere despre Bucureşti. S-a întîmplat acum zece ani acest spectacol care a fost foarte interesant. Acela a fost un gest artistic al lui Sandu pe care l-am susţinut şi pe care nu ştiu dacă acum zece ani eu îl simţeam atît de actual. Cumva m-am alăturat lui. Era vizionat pentru că, acum zece ani, nu erau atîtea catastrofe întîmplate. Acum sunt. (zîmbeşte trist). Orice am spune, n-am nimic cu tagma asta, doar că lucrurile se fac fără gîndire. Au legătură strict cu banii şi cu relaţiile.
 
I.I.S.: Deci asta te deranjează...
D.B.: Sigur că da. Banu' banu', dar ştii că şi la Mafie ei au nişte reguli nescrise. Nu faci aia, nu faci aia, nu faci aia. Îi omorîm pe ăia, dar totuşi, familia... Adică, le luăm banii ălora, dar, totuşi, oraşul în care trăim...
 
I.I.S.: Da, dar tu faci apel la nişte valori care pot fi privite ca desuete...
D.B.: So, what? Da, aşa e. Eu, oricum n-aş fi vrut să trăiesc în anul 2012.
 
I.I.S.: Dar cînd?
D.B.: Mai degrabă mi-ar fi plăcut prin perioada '60-'70.
 
I.I.S.: Cînd ce se întîmpla?
D.B.: Cînd lumea exploda şi erau mult mai culturali, în toate domeniile de activitate. Numai dacă te gîndeşti la pictură, la film, la muzică. Atunci s-a întîmplat.
 
I.I.S.: Eşti un "Flower Power"?
D.B.: Ei, nu sunt. Dar rezonez, să zicem. Şi acum nici n-o să fiu, că o să fiu chiar desuet, cum ziceai mai devreme. A fost o perioadă în care mi-as fi dorit să trăiesc.
 
I.I.S.: Mie îmi plac valorile desuete, mai ales dacă le descopăr a fi în congruenţă cu ale mele. Şi pe undeva am sentimentul că vorbim despre aceleaşi lucruri. Care sunt valorile tale "desuete" (pe care astăzi nu le mai întîlneşti)?
D.B.: Păi ce să mai întîlnesc? La un moment dat, şi-a luat un amic de-al meu o clapă extrem de şmecheră. Au toate samplerele din lume la clapa asta. Puteai să ai toba de la Deep Purple, chitara lui Gilmore şi aşa mai departe. Dar nu e mai frumos să cîntăm cu instrumentele alea?
 
I.I.S.: Dacă am şti...
D.B.: Păi, dacă am şti... Povestea e despre viteza cu care vrei să ai un rezultat: dacă vrei să ai un rezultat mîine, atunci te aşezi la un computer şi scoţi vreo două melodii în noaptea asta. Ei, dacă vrei să ai succes peste vreo cinci ai, te aşezi la un pian sau la o chitară şi rezultatul vine mai după cinci ani, nu după o noapte, cînd ţi-ai tras-o în nas şi ai avut vreo două-trei viziuni şi ai mixat nişte samplere. Hai să fim serioşi...
 
I.I.S.: S-ar putea să fiu luat drept retrogradă, dar eu tot îţi pun întrebarea asta: Nu ţi se pare, totuşi, că tinerii din ziua de astăzi asta încearcă: să ardă etape gratuit, fără să se gîndească la consistenţă, la bază, la fundaţie?
D.B.: Da, cu siguranţă ei ard etape. Să ştii, însă, că unii cred că îşi dau seama.
 
I.I.S.: Dar îşi dau seama şi de consecinţe?
D.B.: Da, dar nu-i interesează. Îi interesează momentul.
 
I.I.S.: Mîine?
D.B.: Azi. Acum, hai să nu îi punem la zid.
 
I.I.S.: Nu îi blamăm.
D.B.: Sunt şi printre ei vîrfuri şi valori care, probabil, că o să zică ceva. Impresia asta e pentru că mulţimea e aşa şi, întotdeauna, se vede mulţimea. Ăştia ies mai greu, mai greu scot capul din mulţime. Eu sper. Totuşi, fii-mea este aici...
 
I.I.S.: Douăzeci...?
D.B.: Ei, nu douăzeci... Nici chiar aşa... Asta ar însemna că eu am 60. Am 47. O să aibă şi ea 14.
 
I.I.S.: OK, scuze. (rîd).
D.B.: Nu, nu... Dar s-ar fi putut. S-ar fi putut, s-ar fi putut, dacă îmi aduc aminte de nişte fapte de vitejie din studenţie, s-ar fi putut. (rîde). Totuşi, să nu se înţeleagă că facem mişto sau că nu acceptăm valorile lor. Nu, nici vorbă. Dar vreau să văd consistenţă. Să văd, să ascult. Vreau să văd că vorbim limba română coerent pe scenă. Dar hai mai bine să revenim la ce zic că mă pricep cît de cît.
 
I.I.S.: Oamenii mai au răbdare?
D.B.: Unii cred că da. Sincer să fiu, nu ştiu dacă sunt eu în măsură să îţi dau un răspuns coerent aici, că uneori şi eu sunt atît de hăituit încît ratez lucruri pe care n-ar trebui să le ratez.
 
I.I.S.: Dar, îmi imaginez că ceea ce faci tu, îţi cere foarte multă răbdare: nu-ţi place scaunul ăla cum stă: îl mai muţi 3 centimetri, 2 centimetri, nu-ţi place. Mai stai, te mai gîndeşti. Nu este o muncă spontană, este ceva continuu, nu?
D.B.: Da.
 
I.I.S.: De aia te întreb de răbdare pentru că e o valoare la care faci apel în permanenţă, chiar dacă nu o realizezi acum.
D.B.: Da, cred că aşa e. Mai departe nu ştiu.
 
I.I.S.: Cît aţi muncit pentru Undeva la Palilula? Înainte de a începe filmările.
D.B.: Înainte de a începe filmările am muncit cîteva luni la conceperea spaţiului. Şi, efectiv construirea lui a durat de la începutul lui septembrie pînă undeva în 20 octombrie. Pregătirea a durat, în total, o jumătate de an.
 
I.I.S.: Dar, poţi să-mi zici aşa, pentru oameni care sunt mai puţin iniţiaţi în domeniul acesta: cum se întîmplă în mod ideal?
D.B.: În mod ideal ţi se dă să citeşti un scenariu şi regizorul îţi spune cam care ar fi direcţia şi tu îţi spui părerile tale personale despre. Şi ele se contopesc cumva. Purcărete este regizorul cu care se lucrează într-o normalitate absolută. Adică sunt etapele clasice de teatru. Se întîmplă ca în cărţile de teatru. Pentru că, în primul rînd, el este un regizor care ştie de ce îşi alege un text. Îţi dă textul. După ce îl citeşti, te ascultă atent. Îşi expune părerile despre text, păreri care nu întotdeauna trebuie să fie...
 
I.I.S.: Congruente cu ale tale?
D.B.: Da. Şi încep să rezulte discuţii. Orgoliul nu există în toată povestea asta. Exclus orgoliul. Nu interesează pe nimeni. În această formulă. Nici în formula cu Dabija. N-are nici o legătură cu orgoliu. Aceştia sunt nişte regizori care nu lucrează pentru succes. Lucrează pentru că aşa sunt ei. Aşa simt ei să trăiască.
Ca scenograf, cu Purcărete este aproape uşor să lucrezi pentru că el este un om care a făcut Liceul de Artă.
 
I.I.S.: Aveţi un limbaj comun...
D.B.: E şi un limbaj comun dar mai e şi faptul că el însuşi este un scenograf cel puţin la fel de bun ca mine. Ca să nu fim ipocriţi. Că n-o să zic că sunt un scenograf prost sau mediocru. Hai să zicem că sunt bun. Nu cel mai bun. Calificativele astea mi se par... Dar e şi normal ca Purcărete să fie bun pentru că este 2 în 1, adică regizorul îi spune scenografului ce ar trebui şi scenograful îi spune regizorului. E logic. Toate sunt în mintea lui. Mai ales că e un regizor cu o amprentă atît de specială.
 
I.I.S.: Şi în afară de domnul Purcărete şi de domnul Dabija, cu cine ai mai lucrat, regizori care îţi sunt mai aproape de suflet?
D.B.: Am lucrat foarte bine şi cu Dragoş Galgoţiu, şi cu Radu Nica, şi cu Radu Afrim. Cu Dabija şi cu Purcărete am deja o relaţie mai de lungă durată, adică e o relaţie mai specială. Am lucrat foarte bine şi cu Tocilescu, şi cu Cătălina Buzoianu. Ce să zic? Am avut şansa să întîlnesc oameni mult mai deştepţi ca mine.
 
I.I.S.: Deci ai putea spune că regizorii cu care ai lucrat de-a lungul vremii, te-au format şi ei ca scenograf?
D.B.: Cu siguranţă m-au format, dar dacă e să recunosc că m-a format cineva, ăla este unul singur, Alexandru Dabija. El m-a luat cînd abia terminasem Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică şi am reuşit să fac primele 4-5 spectacole valoroase ale mele cu el. Deci, el m-a format, nicidecum alţii. Alţii m-au luat gata format, n-au riscat.
 
I.I.S.: Şi dacă un regizor tînăr te-ar aborda acum, ai lucra cu el?
D.B.: Ce înseamnă tînăr?
 
I.I.S.: Adică tînăr absolvent, de un an, doi, pe piaţă.
D.B.: Da. De ce nu? Doar că problema este că trebuie să îmi spună cu vreo doi ani înainte, pentru că, întîmplător am proiecte deja aranjate prin teatre diferite, prin ţări diferite... Ce să fac?
 
I.I.S.: Unde ai mai lucrat şi unde te pregăteşti să mergi?
D.B.: Prin Franţa. Am făcut ceva producţie şi prin Germania. O să lucrez acum în Luxemburg şi la Reche...
 
I.I.S.: Eşti un călător. Deci ai plecat. (zîmbesc) Cu tractorul sau cu vaporul?
D.B.: Cu toate mijloacele. Cu avionul. Circul mult cu maşina mea.
 
I.I.S.: Mai pictezi?
D.B.: Nu. Aproape că nici nu mai am timp să mai fac schiţe.
 
I.I.S.: Nu ţi-e dor?
D.B.: Mi-e dor, dar... Nu ştiu cum... Se dezvoltă proiectele din mers. Costumele le fac direct pe actori. Dar nu e ceva greşit asta. Este ceva foarte aproape de un tip de adevăr teatral... Ce schiţe să fac? Stau la repetiţii şi mă uit cum se mişcă. Şi văd ce defecte corporale au, ce lucruri bune conţin, cum se mişcă, cum e mizanscena. Încep să se ridice nişte costume care sunt mai aproape de necesităţile regizorului decît de ale mele, ca artist. În schiţe, eşti tentat să le faci să arate frumos. Ori, de foarte multe ori, pe scenă nu funcţionează.
 
I.I.S.: Şi apropos de energia asta pe care o investeşti ducîndu-te în zece mii de locuri, proiecte şi aşa mai departe, tu de unde îţi iei energia?
D.B.: Din familie, din natură. Nu ştiu de unde mi-o iau. Oricum, eu altceva nu mai fac. Fac doar teatru. Adică n-apuc să mai trăiesc.
 
I.I.S.: Şi nu este obositor?
D.B.: Am momente... Cum ţi-am zis cu oazele alea. Mai vin, mă mai întîlnesc cu familia. Mă bucur. E o explozie aşa. Iarăşi dispar... Mă suportă... Mă suportă.
 
I.I.S.: Există şi unele riscuri în a fi solicitat.
D.B.: Probabil.
 
I.I.S.: Şi nu suferi?
D.B.: Nu ştiu dacă mai pot să mai sufăr (rîde trist).
 
I.I.S.: Vorbesc serios: nu suferi?
D.B.: Ba da. Uneori da. Uneori, nu ştiu. Sincer, n-am timp sa-mi dau seama.
 
I.I.S.: Plîngi?
D.B.: Plîng, da.
 
I.I.S.: Şi ai căderi?
D.B.: Am avut. După vreo 2-3 spectacole. Am avut. Dar uite că au apărut îngeri teatrali care m-au scos de acolo.

 
(fotografii de Silviu Purcărete)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER, 2011-2012


0 comentarii

Spacer Spacer