Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Aş putea preda oriunde, doar în România nu


Raluca Sofronie, un interviu cu Răzvan Popovici

10.08.2012
Adevărul, iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Reputatul muzician Răzvan Popovici, prim-violist invitat al Filarmonicii din Essen şi al Orchestrelor de cameră din München, Köln şi Kobe, mărturiseşte că la Bucureşti "e o ierarhie de care chiar n-am timp".

Răzvan Popovici a studiat în România, Germania, Austria şi Franţa. Cele mai frumoase amintiri le are din perioada când învăţa la Şcoala nr. 5 din Bucureşti. Crede că e foarte important pentru un copil să i se pună în mână cărţile potrivite, la fel cum e vitală pentru un tânăr şansa de a întâlni oameni care să-l îmbogăţească prin prezenţa şi prin ideile lor. El a avut parte de amândouă şi le e recunoscător profesorilor care i-au marcat viaţa.

Raluca Sofronie: V-aţi născut în 1974, la Bucureşti. Cum a fost copilăria?
Răzvan Popovici: A fost destul de neîntinată... să-i spunem aşa. Şi senină, pentru că am fost protejat foarte mult de părinţi şi am avut patru bunici şi doi străbunici.

R.S.: Locuiaţi împreună cu toţii?
R.P.: Nu, noi locuiam pe strada Lemnea, chiar lângă liceul "George Enescu", unde părinţii erau profi, bunicii din partea tatălui locuiau în piaţa Lahovari, străbunica din partea mamei - în Floreasca, iar bunicii din partea mamei - la Buzău. Aveau toţi grijă de noi, de mine şi de sora mea, şi din când în când ne trimiteau, mai o lună, mai două, la Buzău. Vacanţele toate le făceam acolo, în grădina bunicilor. Bunicul meu era chirurg, doctorul Tătaru - a operat jumătate de România. Era foarte renumit. Şi era haios, mai ales la Buzău, ca doctor aşa de cunoscut, era totdeauna plătit în găini, struguri, vin. Mereu aveam ouă proaspete, cu dată! Asta a fost fantastic, cred că n-am mâncat niciodată ouă mai vechi de o săptămână!

R.S.: Unde aţi înce­put şcoala?
R.P.: La Şcoala 5, în Piaţa Amzei. Mama şi cu tata nu ne-au dat voie să mergem la liceul "Enescu" pentru că nu se făcea cultură generală, au spus că nu voiau să aibă copii lipsiţi de educaţie. Elevii lor cântau senzaţional la instrument şi erau buni la teorie, la solfegiu, dar nu aveau nicio idee despre literatură, matematică, biologie... şi Şcoala 5 e şcoală bună, erau acolo toţi copiii de actori, de regizori.

R.S.: Cum era atmosfera în casă cu ambii părinţi profesori de muzică?
R.P.: Elevii veneau regulat pentru lecţii, în plus liceul era vizavi de noi, deci eram perfect sub control. Îşi aranjau lecţiile unul dimineaţa, unul după-masa, ca să ne controleze. Bine, dar tot am scăpat... Era multă muzică şi erau foarte multe cărţi, asta îmi aduc aminte, în holul din faţa sufrageriei era un perete mare de cărţi... teoria muzicii, dar şi beletristică şi colecţia aceea alb-negru, cărţi de artă.

R.S.: Vă duceau la concerte?
R.P.: Da, ne plimbau. Mama ne-a dus pe la toate muzeele posibile. La început în România, unde se putea, dar şi după ce am plecat în străinătate. La început, când ne-am mutat în Germania, a fost greu. Dar chiar şi când nu erau bani ne duceau pe la muzee, pe la concerte, s-au ocupat de noi. Au avut grijă să ne deschidă anumiţi senzori.

R.S.: Studiul violei cum a început?
R.P.: Întâi a început studiul viorii. De fapt, nu, întâi a fost pianul. Mama a fost prima mea profă de pian, după aceea am început cu tata viola, apoi am trecut la o profesoară de vioară, chiar mama lui Alexandru Tomescu, era colega lor la liceu. După aceea am trecut pe violă, pentru că nu prea studiam la vioară, jucam fotbal toată vremea, şi au zis că la violă se poate începe mai târziu şi e mai puţin de studiat (râde).


R.S.: Ce vârstă aveaţi când studiaţi aceste instrumente?
R.P.: La 6 ani am început cu pianul, la 8 ani cu vioara şi la 13 ani cu viola, când vioara era deja hopeless... (n.r. - fără speranţă).

R.S.: Aţi învăţat întâi notele muzicale şi apoi literele?
R.P.: S-au întâmplat cam simultan. Eu am fost un pic mai atipic. Sunt părinţi care studiază cu copiii tot timpul, şi tata a studiat cu mine des, dar nu atât de mult cât studiau ceilalţi. Nu voiau să facă din noi muzicieni, au zis să învăţăm muzică, dar întâi de plăcere. Şi Miruna, sora mea, studia, dar între timp nu mai cântă, s-a lăsat.

R.S.: Ce cărţi vă atrăgeau?
R.P.: Eu am citit toată copilăria, mai ales la bunici în grădină, la Buzău. Bunicii îmi puneau cărţile care trebuie în mână. E foarte important, asta te marchează. Am citit Jules Verne tot (evident, Copiii Căpitanului Grant), Contele de Monte-Cristo, Karl May, toate chestiile astea.

R.S.: La şcoală ce materii vă plăceau?
R.P.: Literatura. Şi îmi mai plăcea foarte mult zoologia.

R.S.: Matematica?
R.P.: Nu, niciodată! Deşi matematica mai funcţiona cumva, dar fizica - deloc, n-am fost bun la fizică.

R.S.: A fost dificil să împăcaţi lecţiile pentru şcoală cu studiul instrumentelor?
R.P.: Atunci, înainte de a pleca în Germania, nu foarte mult, pentru că nu prea studiam... făceam şcoală. Oricum, posibilităţile până la 18 ani au fost sau medicină, sau muzică. Şi cândva a trebuit să decid.

R.S.: Aţi decis în momentul în care aţi plecat la şcoală în Germania?
R.P.: Am decis când deja mă apropiam de sfârşitul liceului în Germania. Am terminat clasa a VIII-a la Şcoala 5,  tata rămăsese în Germania şi era vorba de jumătate de an, poate un an până când primeam paşapoarte, şi atunci am dat la Liceul German, la secţia română, că germană nu vorbeam atât de bine. Şi jumătate de an, până în martie '90, când am plecat în Germania, am fost la Liceul German.

R.S.: Faptul că era în perioada imediat următoare căderii comunismului a avut vreo legătură cu plecarea?
R.P.: Tata era deja acolo. A fugit în '88. A plecat ca turist şi a rămas. Mama a fost dată afară din liceu, din partid (râde). Noi am avut ceva probleme la şcoală, comentarii idioate din partea unor profesori - familie de trădători, de-astea...

R.S.: Şi în Germania?
R.P.: Am continuat liceul, a fost foarte bine că nu a trebuit să schimbăm... în mod normal ajungi în clasa a IX-a şi o repeţi ca să te obişnuieşti, dar noi aveam din România chestia asta că nu puteai să rămâi repetent, cum să repeţi anul?! Şi am vorbit cu directorul, i-am zis: nu, noi nu vrem, ne luptăm, şi am reuşit până în vară. Am fost şocat că la sfârşitul clasei a IX-a patru münchenezi au rămas repetenţi! Acolo, dacă nu ştii, rămâi, asta e!

R.S.: Liceul pe care l-aţi urmat era teoretic sau unul de muzică?
R.P.: Era un liceu umanist.

R.S.: Deci încă exista posibilitatea să faceţi altceva decât muzică?
R.P.: Da, exista, sigur! În plus, nu am putut să fac muzică, pentru că, în Germania, în ultimii ani sunt nişte cursuri de capacitate şi trebuie să-ţi alegi patru materii, două principale, din care aveai lecţii în fiecare zi, şi două secundare. Nu aveau muzică, din cauza asta am făcut istoria artei.

R.P.: Studiaţi muzica în paralel?
R.P.: Am fost un fel de pre-student la Mozarteum, la Salzburg, în ultimii doi ani de şcoală am putut să fiu deja acceptat ca student. Luam lecţii numai de instrument şi mergeam mai departe la liceu.

R.S.: Erau un fel de meditaţii la universitate?
R.P.: Aveam lecţii cu profesorii universitari şi studiam. Practic, începeam deja. Şi îmi dădeam şi nişte examene, deci câştigam un pic de timp.

R.S.: Dar când aţi luat decizia că va fi muzică şi nu medicină, cum s-a întâmplat?
R.P.: A fost după concursul naţional Jugend Musiziert. Am câştigat prima fază. Eu aveam tot felul de probleme... cu studiul... eram talentat şi ştii că atunci când eşti talentat poţi cumva să arăţi, dar nu e in place (n.r. - cum trebuie), şi am ajuns la faza pe landul Bavaria, unde nu am mai trecut, am luat premiul II şi nu am ajuns la faza finală.  Şi era un prieten de-al meu care nu cânta mai bine decât mine, dar era mai stabil, totul corect, pus bine pe instrument, nu s-a încurcat. Eu le fuşeream un pic pentru că nu ştiam exact ce voiam să fac şi cumva mergea...


R.S.: Care erau distracţiile de licean în Germania?
R.P.: Sincer, anii de liceu în Germania nu au fost foarte marcanţi pentru că nu aveam mulţi prieteni. Eram comunicativ, dar nu făceam parte din nicio clică. Eu eram interesat de muzică, studiam deja la Mozarteum, ei aveau alte priorităţi. Şcoala generală, în schimb, a fost fantastică! Era o atmosferă foarte ca lumea, puşti foarte haioşi, foarte deştepţi, plus că sora mea şi cu mine eram într-un cerc foarte mare de prieteni. Mergeam la toate petrecerile împreună. A fost ideea lui tata. Sunau părinţii s-o invite pe Miruna sau pe mine, iar tata zicea: da, dar ştiţi că ei merg împreună. Aşa ajungeam la un număr dublu de petreceri! Ne plăcea, ne mai ciufuleam noi aşa, un pic, dar eram prieteni, aveam grijă de ea. Apoi, în Germania, trăiam pentru vacanţe, perioade de o săptămână sau două când plecam cu orchestrele de tineret, a landului Bavaria sau naţionala germană. Şi asta era fantastic, pentru că eram cu 100 de oameni cu aceleaşi interese, puşi pe acelaşi calapod. Altfel, anii de şcoală dintr-a IX-a până într-a XIII-a n-au fost grozavi. Am făcut bine şcoală, dar nu mi-au rămas mulţi prieteni de atunci. Am păstrat prieteni din şcoala de aici, mai ales din jumătatea de an de la Liceul German, câţiva, doi, trei pe viaţă.

R.S.: Că tot a trecut bacalaureatul, examenul dumneavoastră de absolvire cum a fost?
R.P.: Cum eu deja studiam la Mozarteum, nu aveam nevoie de o notă. În Germania, nota provenea din media celor patru materii de examen. Eu alesesem principale artă şi matematică, iar secundare - istorie şi engleză. La artă am luat o notă fantastică, pentru că am avut un profesor incredibil, singurul marcant din Germania! Examenul era de istoria artei, trebuia să facem analize de picturi. A fost şi un test de desen, dar nu era crucial. Mi-a picat suprarealismul, care mă fascina. La matematică nu am luat o notă senzaţională, trebuie să mărturisesc, era foarte greu. Aveam o profesoară adorabilă. Explica foarte bine şi voia ca toţi să înţeleagă. Îmi zicea: "Răzvan, iar n-ai înţeles...". Punea la suflet. La istorie şi engleză am luat note bune, iar la sfârşit am avut o medie OK care nu-mi era folositoare, eu fiind deja student.

R.S.: La noi, după cum ştiţi, rezultatele la Bac sunt destul de proaste în ultima vreme...
R.P.: Da, şi e foarte bine! Îmi aduc aminte că nu puteai să copiezi, nici nu intra în discuţie! Adică, se punea problema, dar era foarte greu.
 
R.S.: Studenţia cum a fost?
R.P.: Am început la Mozarteum, la Salzburg, dup-aia m-am dus la Paris şi apoi la Freiburg.

R.S.: Cum se vedea Parisul prin ochii unui tânăr de 24 de ani?
R.P.: Se vedea foarte bine, în plus fiind şi un an finanţat de ai mei (râde). După Salzburg, Parisul a fost o descătuşare. Salzburg - oraş mic, unde toţi îi ştiu pe toţi, în Paris a fost o nebunie! Şi am progresat foarte mult muzical şi instrumental, fără să studiez. Am şi studiat, dar nu enorm de mult, pentru că mergeam la concerte, la petreceri. Peste tot, la muzee, umblam... Aveam o locuinţă mică, de 20 de metri pătraţi, în Onzième arrondissement, nu departe de Bastille şi Marais, la etajul şase, fără lift, la cucurigu, dar a fost extraordinar!

R.S.: După Austria şi Franţa, v-aţi întors în Germania pentru încă patru ani de studiu la Academie. Ce v-a determinat să vă duceţi educaţia până la un nivel atât de înalt?
R.P.: Păi, după ce am făcut prima fază a studiului -  la Paris a fost un an de échange, de schimb, prin Erasmus -  am făcut postgraduate, cum se numeşte în română? Masterat. Era acolo prim-violistul de la Filarmonica din Berlin - am profitat de ocazia asta şi am luat lecţii. Mai ales că în ultimii doi ani locuiam la Londra şi veneam numai pentru lecţiile de violă, din când în când.
 
R.S.: De ce v-aţi mutat la Londra?
R.P.: L'amour, doamna Ketler... Diana! (n.r. - pianistă de origine letonă, profesoară la Royal Academy of Music din Londra). Da, şi stăteam la Londra şi mă deplasam la Freiburg pentru lecţii.

R.S.: Ce profesori v-au marcat de-a lungul anilor de şcoală?
R.P.: În şcoala generală era o profă de română la Şcoala 5. Apoi, profesorul de artă din Germania care mi-a insuflat dragostea pentru arta modernă. Ne ducea la muzee şi găsea câte un tablou. Mergeam cu clasa la München, la Stuttgart, la Berlin, la Hamburg. Nu-mi aduc aminte să ne fi arătat mai mult de zece tablouri într-un muzeu. Atât. Uneori, numai cinci. Ne zicea: pe astea trebuie să le înţelegeţi. Asta cred că e şansa... sau neşansa să treci prin viaţă fără să cunoşti oameni care să te îmbogăţească. După aceea, proful din Salzburg, Peter Langgartner, un geniu, argint viu, care mi-a insuflat dorinţa de studiu.


R.S.: În 2006, la 31 de ani, aţi decis să vă întoarceţi în ţară şi să faceţi ceva aici. De unde a venit scânteia?
R.P.: Da, atunci a pornit aventura SoNoRo, de la faptul că era numai Festivalul Enescu şi mi-am dat seama că ar fi potenţial, cu toate că toţi spuneau că nu e, am avut o intuiţie... benefică, aş zice.

R.S.: Făceaţi vizite în ţară până la acea dată?
R.P.: Nu, nu mai fusesem de 11 ani. Am venit aşa... am plonjat în necunoscut! Părinţii mi-au zis să nu fac SoNoRo, că e o greşeală, cui îi trebuie asta în România, că o să fie greu, n-o să mă ajute nimeni, capitalism sălbatic, o să fie sălile goale, că pe cine interesează muzica de cameră... A fost curios că nu au protestat când mi-am dat demisia din orchestra din München, ca să mă ocup de festival. Eu am avut post pe viaţă acolo, cu pensie cu tot. A fost cea mai bună decizie. Artistic, timp, totul merge mai bine. Eu am o problemă. După părerea mea, muzicienii nu trebuie să fie angajaţi fix. Ca să rămână treji, trebuie să umble din floare-n floare.

R.S.: Când v-aţi întors în România, aveaţi deja experienţa organizării unui festival în Germania.
R.P.: Da, începuse primăvara experienţelor! (râde)

R.S.: Cum a fost experienţa organizării unui festival în România, în comparaţie cu Germania?
R.P.: Întâi trebuie să înţelegi că secretul cel mai mare este să fii anturat de oameni care se ţin de cuvânt. Dacă ai un team (n.r. - echipă) excelent, rapid, pe care te poţi baza, eficace şi serios, poţi să faci orice. Poţi să funcţionezi exact ca în Germania.

R.S.: Aţi găsit aici aceşti oameni?
R.P.: Da, am avut mare noroc. La început m-au ajutat foşti prieteni, colegi de şcoală, rude. M-au ajutat financiar, logistic şi cu networking (n.r. - conexiuni). Dar în echipa propriu-zisă au fost oameni cunoscuţi întâmplător. E OK şi suntem foarte puţini!

R.S.: Mai mult decât atât, v-aţi asumat după aceea şi rolul de educator...
R.P.: Da, festivalul a început să se diversifice, un an mai târziu am început workshop-urile Interferenţe (n.r. - program educativ pentru tinerii muzicieni).

R.S.: Cum vă simţiţi în acest rol?
R.P.: Cumva, în spirit mă simt încă unul de-al lor (râde). Mai mulţi de vârsta mea deja au posturi de profesori pe la universităţi din Europa... nu mă interesează încă. Se pot face alte lucruri.

R.S.: Deşi aţi putea...
R.P.: Da, normal, numai în România nu aş putea. Pentru că în România trebuie să fii lector, să fii conferenţiar, să-ţi dai doctoratul... dacă vreau la Londra, la Paris, La Essen, la München, la Viena, oriunde, dacă iei concursul... trebuie numai să ai o diplomă, asta e singura condiţie. Aici e o ierarhie de care chiar n-am timp.

R.S.: Iar acum lucraţi la organizarea festivalului şi a programului de burse...
R.P.: Da, dar asta e numai o parte din viaţa mea ca muzician. Eu cânt. Umblu.

R.S.: Ce angajamente aveţi în perioada următoare?
R.P.: Păi, îţi spun, luna mai a anului 2012 a fost complet nebună. Am fost la Hanovra, Linz, München, la Cetate, Montepulciano, între timp şi câte o zi, două la Bucureşti, pe fugă, după aceea Kiev, apoi un turneu în Elveţia, apoi Arezzo, acum sunt în Bucureşti, după aceea urmează un festival în Germania, apoi va fi unul la Londra, dup-aia sunt la Berlin, apoi mă duc la Stuttgart, la Atena, apoi la festivalul din Spoleto, în Italia, apoi revin în Germania...

R.S.: Unde aţi ajuns în timp?
R.P.: Am ajuns la mijlocul lui iulie... Cum spunea un prieten de-al meu: "My life is ruled by an evil robot" (n.r. - viaţa mea e condusă de un robot malefic). În cazul meu, evil robot e planul de concerte. (râde)

R.S.: Cum credeţi că ar fi arătat viaţa dumneavoastră dacă aţi fi rămas să faceţi liceul în ţară?
R.P.: Nu ştiu dacă aş mai fi făcut muzică. Cu siguranţă că mă apucam de medicină şi după aceea poate mă apucam de cu totul altceva, pentru că eu am şi multe alte interese. Arta şi cititul sunt pasiunile mele principale. Dar poate m-aş fi apucat de PR, advertising, nu ştiu! Am prieteni care lucrează în PR şi-mi spun că aş fi fost un om de Relaţii Publice foarte bun. Dar asta ştii că e learning by doing (n.r. - a învăţa făcând), nu am făcut niciodată aşa ceva. În orice caz, chestia cu PR-ul e relativă. Eu nu fac decât să prezint ceva în care cred şi pe care-l iubesc, deci cred că e altă treabă decât să faci advertising pentru detergent.

R.S.: Cum credeţi că poate fi promovată muzica bună în rândul copiilor, al tinerilor?
R.P.: Pentru cei tineri, cred că  lucrul cel mai important e să vină să asculte. Cel mai bine poţi convinge prin concerte de cea mai bună calitate. Şi am văzut, de la an la an, şi puşti, dar şi oameni tineri, de 30, 35, 40 de ani, care au venit pentru prima dată şi de atunci vin regulat. Deci, cumva, e un proces.

R.S.: De altfel, în cadrul Interferenţelor aveţi şi concerte speciale pentru copii...
R.P.: Da. Bine, noi facem concerte pentru copii şi în Germania, şi în Japonia, am făcut acum în Italia, astea trebuie făcute peste tot, dar mă refeream strict la puştii care au curiozitatea şi, evident, cred că şi prin grafică, prin prezentarea festivalului, am reuşit să-i facem curioşi, pentru că degeaba spui că un cvintet de Mozart e superb, dacă omul nu l-a ascultat live. Înregistrarea poate-i place, poate e timid, dar când vezi ce se întâmplă în sală şi simţi... când vii la un concert e ceva special. E liniştea dinainte de început, energia sălii, publicul care aşteaptă, care ascultă, e un calm care molipseşte. Cred că poţi să devii şi dependent. Sunt convins!


Numele: Răzvan Popovici
Locul şi data naşterii: Bucureşti, 31 octombrie 1974
Studiile şi cariera:
- 1998: Universitatea de Muzică Mozarteum din Salzburg
- 1999: Conservatoire de Musique et de Danse din Paris
- 2003: Academia de Muzică din Freiburg
- Din 2006: directorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo
- Din 2007: organizatorul programului educaţional SoNoRo Interferenţe
Prim-violist invitat al Filarmonicii din Essen şi al orchestrelor de cameră din München, Köln, Kobe şi al Filarmonicii de Cameră din Salzburg
Ca membru al Ansamblului Raro, a concertat în Musashino Hall din Tokio, Konzerthaus şi Musikverein din Viena şi în Carnegie Hall din New York.
Locuieşte în Bucureşti
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer