Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Părinţii mă vedeau doctor veterinar


Laurenţiu Ungureanu, un interviu cu George Motoi

17.08.2012
Adevărul, iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Unul dintre cei mai importanţi eroi ai generaţiei de aur din teatrul românesc, George Motoi (76 de ani), descrie în amănunt periplul controversat al desăvârşirii unei cariere artistice remarcabile.

George Motoi e dezgustat. Da, s-a săturat de fraze goale şi de scandalurile colorate din viaţa noastră publică. Ar vrea să ştie unde e românul simplu, cu frământările lui adevărate, căci pentru el urcă pe scenă, pentru el montează spectacole, lui i-a dedicat această carieră ajunsă la o maturitate strălucitoare. Se uită în spate şi nu-i place ce vede, căci, iată, nu se mai fac filme de calitate, nici teatrul nu mai e ce-a fost şi parcă prea se dezbracă toată lumea aşa, pe gratis. În antiteză, George Motoi descrie întreaga sa carieră, de la pactul voit pe care l-a făcut cu Lica, fiica lui Gheorghiu-Dej, pentru câteva sendvişuri gustoase, până la înţelegerea cu regimul comunist, pe care, evident, a fost constrâns să-o accepte.

Laurenţiu Ungureanu: V-aţi născut la Caliacra, în Cadrilater. Vă mai amintiţi ceva din acele locuri?
George Motoi: Am stat acolo foarte puţin. Tatăl meu era militar şi a fost detaşat cu serviciul în Cadrilater, dar, la scurt timp după ce m-am născut, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar noi a trebuit să ne întoarcem în România. Tata a fost trimis la Niculeşti-Jianu, o comună din Bărăgan, foarte aproape de Brăila, era militar acolo. Tatăl meu a fost şef de post de jandarmi, pe urmă a fost şeful pazei la locuinţa de vară a regelui.

L.U.: Aţi avut o educaţie monarhistă?
G.M.: Da, da, tata chiar m-a trimis să fac liceul militar din Craiova, dorea să ajung militar. Aveam un văr colonel-doctor veterinar, care m-a şi botezat, şi-mi ziceau părinţii aşa: "Tu s-ajungi ca Gicu!". Părinţii mă vedeau doctor veterinar în armată. Eh, ei au îmbătrânit, eu am rămas singur, a trebuit să mă adaptez la vremurile noi, să pot exista, să-mi duc viaţa mai departe. Sigur că educaţia pe care am avut-o atunci a contat foarte mult.
O plăcere: jucam fotbal, volei, dădeam serbări, era o activitate tinerească foarte dezvoltată şi foarte încurajată. Aveam o chestie formidabilă, probabil din natura mea venea asta. Făceam jocuri acasă, pe care le dirijam eu, le inventam eu, probabil de atunci aveam calităţi de regizor - ştiţi că eu sunt şi regizor, nu numai actor, peste 30 de spectacole am pus în scenă. Apoi, mama era foarte credincioasă şi mergea mereu la biserică. Se căutau pe vremea aceea copii cu un glas plăcut, mai simpatici, ca să spună "Tatăl Nostru" şi "Crezul", voiau un copil dintre enoriaşii care veneau la biserică. Eh, preotul, care mă simpatiza, m-a convins să spun rugăciunile astea. Şi slujba e ca un spectacol, nu? Pe urmă, în şcoală, erau serbări, cântam, spuneam versuri, jucam piese de teatru. 

L.U.: Dar la şcoală învăţaţi bine? Eraţi elev bun?
G.M.: Dacă n-aş fi fost un autodidact serios, nu rămâneam cu nimic după şcolile pe care le-am făcut. Eu am prins toate reformele Învăţământului, nu m-am bucurat de o pregătire foarte serioasă. Abia apoi s-au aşezat lucrurile cât de cât. Dar am avut noroc de nişte oameni care au avut grijă de mine, m-au format.

L.U.: Cum eraţi văzut în grupul de prieteni?
G.M.: Păi, făceam toate jocurile acestea, vara jucam volei, fotbal. Eu, fiind stângaci, trăgeam bine cu stânga şi eram pus extremă stângă. Deveneam aşa, un fel de vedetă în satul acela. Iar la Brăila am fost chiar în echipa de volei.

L.U.: Nu aţi avut probleme cu dosarul la admiterea la Teatru?
G.M.: De când tata a fost epurat şi până  în '54, când am dat eu examen, lucrurile s-au mai îndulcit. Tata, în ultimii ani, a fost muncitor, l-au pus să gestioneze un depozit de vinuri. Nu mi s-a cerut să spun de nu-ştiu-când biografia mea. Am spus că tata e de la ţară, că mama e casnică, a fost de ajuns.

L.U.: În Lupeni 29 aţi jucat cu Lica, fiica lui Gheorghiu-Dej.
G.M.: O nulitate sinistră! Dar era bună că ne-aducea sendvişuri la filmări. Ne-aducea mere, sendvişuri, de toate, dar era săraca... 

L.U.: Oscarul e singurul premiu pe care nu l-aţi câştigat.
G.M.: Da, da, da. La vârsta mea, cu atâta experienţă, cu atâta activitate de teatru, de film, de televiziune, cu şansa unor întâlniri formidabile, cu noroc de la Dumnezeu, cu o carieră frumoasă, au venit şi distincţiile. Actoria e o profesie dependentă. Noi putem să avem idealuri, să avem vise, dar, dacă nu întâlneşti partitura care să te servească, dacă nu întâlneşti regizorul care să te selecţioneze, dacă nu ai o ambianţă generală în care să te poţi afirma, nu reuşeşti. Eu am avut această şansă.

L.U.: Cine a fost această persoană în cazul dumneavoastră?
G.M.: M-au marcat mai mulţi mari regizori, mari creatori, dar Vlad Mugur cred că e cel mai important - fără el cred că eram un nimeni în teatrul românesc. La începuturile carierei mele, când eram pe la Bacău, a venit acolo să facă un spectacol. M-a distribuit în Noaptea Regilor, de Shakespeare. Aveam rolul bufonului, Feste, cu care am avut un foarte frumos succes. Am venit apoi în turneu la Bucureşti, spectacolul a fost remarcat, iar eu în mod special. Mai târziu, când voiam să mă duc să dau concurs la Teatrul Odeon, cu totul întâmplător, m-am întâlnit pe stradă cu Vlad Mugur. "Ce faci, George?" "Mă duc la Odeon." "Domn'e, nu te duci la niciun Odeon. Dumneata mergi cu mine la Cluj! Lasă, că avem noi timp s-ajungem şi la Bucureşti." El tocmai preluase conducerea Teatrului Naţional din Cluj. M-a convins. M-am dus la Cluj cu el, unde am stat şapte ani! Am avut o mulţime de turnee în străinătate. La Bucureşti trebuie să vii format, să fii versat, să fii cunoscut. Aici e competiţie mare, e greu, nu te poţi afirma aşa uşor.

L.U.: La Naţional, în Bucureşti, cum aţi ajuns?
G.M.: Eram la Cluj şi am început să repetăm Hamlet, în care jucam rolul titular. Ajunsesem în primăvară, a venit vacanţa, eu începusem şi cariera de film, Vlad Mugur tocmai plecase în străinătate, într-o vacanţă, iar eu venisem la Bucureşti pentru o filmare, dar mă pregăteam şi cu Hamlet. Eh, Vlad Mugur nu s-a mai întors din vacanţă. Norocul meu a fost că domnul Beligan, care era director la Naţional atunci, venise la Cluj. El se pregătea să deschidă clădirea asta monstru a Teatrului Naţional. Ne-a spus: "Măi, copii, eu caut acum regizori, actori, am nevoie de artişti valoroşi. Vă rog să veniţi la Bucureşti". M-am dus la Radu Beligan şi i-am spus că Vlad nu mai vine. "Păi, vino la mine, la Naţional, dragă!". Vedeţi, pe vremea aceea, oamenii de teatru se duceau să vadă spectacolul altor regizori. Astăzi, obiceiul acesta grozav a dispărut din cauza orgoliilor.
 


L.U.: Cum adică?
G.M.: Nu vor să se vadă unii pe alţii, să nu capete influenţe. Înainte, era o altă atmosferă creativă, oamenii erau prieteni, nu aveau rivalităţi, nu aveau concurenţe din astea stupide. Azi au început să apară aceste lucruri şi nu fac bine artei.

L.U.: E o competiţie...
G.M.: Dar, ca să te înscrii într-o competiţie, trebuie să cunoşti bine adversarul. Altfel, devii orgolios, infatuat, arogant şi creezi o competiţie falsă. Publicul are însă un instinct extraordinar, el discerne cu simţurile lui nealterate, nedeformate. Şi mai e o problemă: sunt şi facultăţile astea prea multe pentru teatru. Ies mulţi actori, teatrele nu-i pot asimila pe toţi. Noi aveam clase cu doar 10-12 actori! Păi, cine să-i formeze pe tinerii aceştia? Aceste valori tinere nu-şi găsesc locul în care să se afirme. Cinematografia românească a dispărut, se fac aşa puţine filme, televiziunile fac ce vedem. Eu nu spun să nu se facă seriale. Să se facă, domnule! Dar se fac numai seriale proaste, vulgare. Păi, vă place divertismentul românesc de la televizor? Uite, dacă dumneavoastră vă place, eu îmi retrag orice opinie, aşa.

L.U.: E greu...
G.M.: Domnule, publicul primeşte ce-i dai. El nu impune nimic. E o falsă teorie asta cu ratingul, puiule, nu e adevărat. Nu trebuie să alunecăm doar spre aspectele astea negative ale lumii în care trăim. Le arătăm şi pe astea, dar într-o conjunctură în care vrem să avem şi oarecare grijă de educaţie.

G.M.: Dar se câştigă bani frumoşi...
L.U.: Dar pe mine nu mă interesează comerţul în artă. Eu nu fac artă pentru comerţ. Cu cât arta este mai valoroasă, cu atât ea câştigă mai mult. Dacă eu urmăresc numai temele astea de comerţ, dacă fac spectacole numai cu sex, cu drog, cu împuşcături, cum procedează americanii, nu înseamnă că fac artă. Cum deschizi televizorul şi vezi un film american, imediat apar pistolul, drogul, perversiunea. Viaţa nu e numai asta! Păi, cum adică?, pentru asta trăim noi? Nu avem alte idealuri? Eu cred că da. Acest echilibru s-a pierdut. Şi nu din cauză că vrea publicul, ci pentru că patronilor de televiziuni le e mai comod aşa. Asta urmărim? Păi ce facem?

L.U.: Cum e cu cenzura comunistă?
G.M.: În primul rând, era o cenzură a tematicii, de aici se pornea. Nu contesta nimeni libertatea de creaţie, asta e o falsă idee, puteai să abordezi orice. Dar trebuia să ai aprobarea textului sau a scenariului, iar cele mai mari cenzuri aici se petreceau. Te duceai cu scenariul tău, erai liber să alegi orice temă, dar dacă nu aveai aprobarea Inspectoratului de Cultură, a Ministerului Culturii, nu începeau filmările. Aici, la aceste aprobări, conta foarte mult iscusinţa scenaristului, dramaturgului, a regizorului, cum ştia să strecoare anumite şopârle. Sau, după ce primea aprobarea, cum insinua pe undeva câte un of de-al lui. Era un proces dificil. Pe urmă, după ce se filma sau după ce se terminau repetiţiile, urmau vizionări serioase, veneau de la Comitetul de Cultură şi Artă, de la Comitetul Judeţean, de la Comitetul Central, veneau oameni şi competenţi, şi incompetenţi, dar care trebuia să-şi dea acordul. Aici, iarăşi era un moment dificil. Regizorii, directorii de teatru trebuia să ştie cum să umble cu mănuşi, să-i convingă, să-i farmece. Altfel, nu puteai să-ţi permiţi să faci un repertoriu. Dar uite că teatrul românesc a rezistat foarte bine în anii ăia, a fost foarte apreciat în afara României, a fost în mare vogă în străinătate!

L.U.: Se pleca greu în străinătate?
G.M.: Teatrul Naţional din Bucureşti a fost de atâtea ori, Bulandra - la fel. Eu am plecat de la Cluj. Se pleca, făceam turnee. Să ştiţi că astăzi ne ducem mai rar. Înainte, bugetul Culturii era altul, se făceau schimburi culturale. Acum, mai poţi să te duci în străinătate doar pe cale privată, rar se mai fac schimburi.

L.U.: Dar nu e neplăcut pentru un regizor să i se spună mereu "Nu şi nu"?
G.M.: E, acuma nu vă închipuiţi că ăia îl luau doar pe "Nu" în braţe. Se mai spunea şi "Da". Pentru că era o prudenţă, oamenii ştiau să se autocenzureze ei singuri, ştiau să facă în aşa fel încât să treacă un spectacol de artă. Se fereau de nişte excese. Spre exemplu, nu puteai să dezbraci femeile pe scenă. Astăzi, goliciunea pe scenă e în exces. Or, trebuie să ai limite şi o motivaţie fantastică. Păi eu nu mă duc la teatru să văd actori goi. Ce să văd acolo? Acuma au căzut în extrema cealaltă. Trebuie să am o motivaţie dramaturgică să dezbrac un actor pe scenă. Altfel, numai aşa, de dragul sexului...

L.U.: Partidul îşi asocia imaginea cu marii actori, comuniştii îi chemau adesea la manifestările organizate de ei...
G.M.: Ştiţi cum ştiau să aleagă? Erau foarte obiectivi în chestia asta, pentru că voiau să profite de pe urma valorilor.

L.U.: Şi dacă nu voiai să te asociezi?
G.M.: Refuzai. O dată, de două ori, dar pe urmă deveneai suspect. Şi aveai consecinţe. Te interziceau de la televiziune, nu te mai lăsau să joci. Şi atunci, trebuia să mai faci şi compromisuri, să te duci să mai spui şi o poezie patriotică... Pentru ca apoi să îţi vezi de meserie. Erau micile compromisuri pe care trebuia să le faci. Lumea n-a înţeles chestia asta după Revoluţie.
 


L.U.: Oamenii întreabă, condamnă, judecă...
G.M.: Lumea vorbeşte acum din punctul de vedere al libertăţii totale. Or, atunci nu erai, domn'e, chiar atât de liber ca să poţi să ai o atitudine. Sau, dacă spuneai "Nu şi nu şi nu!", aveai consecinţe. Eu eram printre acei câţiva actori foarte importanţi ai teatrului românesc care erau solicitaţi foarte des la spectacole din astea de ziua lui (n.r. - a lui Nicolae Ceauşescu), de ziua ei, de 23 August. Aceiaşi, mereu aceiaşi: Silviu Stănculescu, Mircea Albulescu, Adela Mărculescu, cei care aveau cea mai mare notorietate. Şi eram şi noi exasperaţi un pic, voiam să mai facem o pauză. Te duci o dată, de zece ori, dar începusem şi noi să mai refuzăm, spuneam că s-a obişnuit lumea cu noi, că îmbătrânim, că ar trebui să cheme şi artişti mai tineri, să-i formeze. Un fel de evadare mascată. Ei căutau actori mai tineri, dar la vizionările cu cei din Comitetul Central, cu cei din Propagandă, se dicta: "Daţi-i afară, să vină ceilalţi!".

L.U.: Nu puteaţi să vă deziceţi...
G.M.: Am să vă spun o întâmplare de-a mea. Am făcut un scenariu după Sonetele lui Shakespeare şi ale lui Voiculescu, l-am dus la Televiziune, la Tudor Vornicu. I-a plăcut enorm scenariul, dar eu acolo mi-am permis anumite lucruri mai libertine. Până la urmă, mi-a dat maşină, m-am dus la mare şi am făcut un filmuleţ de un sfert de oră. Am venit cu el gata, l-am montat, i l-am arătat, iar Vornicu mi-a spus: "Măi, George, e extraordinar, dar nu ştiu cum să-l dăm pe post. Hai să mai aşteptăm puţin!". "Cum să mai aşteptăm domnule, dă-l în vara asta, că e sezon, de ce să mai aşteptăm?" Şi a rămas aşa, în coadă de peşte. Înainte de un Revelion, Vornicu îmi dă telefon: "George, vino, mă, că te vor ăştia!". "Nu mai vreau, mă, lasă-mă!" "Hai, că nu se poate altfel, n-am ce face. Haideţi, mă, să mă salvaţi." I-am spus: "Bine, dar doar dacă-mi dai pe post scenariul cu sonetele". S-a transmis o dată şi gata! Dumneata înţelegi la ce se recurgea?

Nu s-a depăşit calitatea filmului din '70-'80

L.U.: Nu v-aţi gândit să plecaţi?
G.M.: Când am fost în Italia, am avut un mare succes cu Caligula. Mare de tot! Veneau peste tine seara la masă oameni, mi s-au făcut propuneri să joc acolo un film-două. Domn'e, n-am putut să fac asta. Mi-a fost frică. Nu m-am dus. Am continuat relaţii cu un regizor de acolo, care trebuia să mă cheme să fac un spectacol de televiziune acolo. Am corespondat cu el, am cerut aprobare să plec, mi s-a dat aprobarea şi i-am spus să facă hârtie la Ministerul Culturii, să mă cheme. E, face el hârtia şi i se răspunde: "Fiind ocupat în perioada pe care o solicitaţi, nu poate fi disponibil". Nu mi-au mai dat voie să plec.

L.U.: Vă place noul trend al cinematografiei româneşti?
G.M.: Da' nu prea se mai fac filme. Se fac atât de puţine! Înainte, cinematografia era subvenţionată şi era foarte bine. A fost o mare greşeală după Revoluţie când câţiva mari regizori de film au vrut să se privatizeze. Să înfiinţeze case de film particulare. E, nu prea le-a reuşit treaba asta, dar aşa au fost şterşi de la bugetul de stat. Păi, se făceau 25-30 de filme pe an înainte, cinematografia avea buget! Cu autofinanţare nu poţi să faci artă. La teatru, ar însemna să scumpeşti biletul extraordinar de mult. Or, nivelul de trai e atât de modest încât ai îndepărta publicul!

L.U.: Nu vă place nou val?
G.M.: Domnule, Mungiu e un mare regizor, mie îmi place de el..

L.U.: Dar aşa, ca fenomen..
G.M.: Mie îmi place Mungiu. Esenţializează şi are mijloace de expresie deosebit de rafinate şi de moderne. Dar tema filmului românesc de după Revoluţie este discutabilă, chiar şi la filmele lui. Şi toate premiile pe care le-avem s-au dat cu un anume entuziasm că în sfârşit se spune ceva despre epoca ceauşistă. Sunt premii date din cauza emoţiei. "Uite ce se întâmpla în România pe vremea comunismului. Abia acum, săracii, ne-arată..." Minimalismul ăsta e bun, dar poate e mai bun în teatru, nu în cinema. Nu minimalismul este marea găselniţă. În lume, se fac filme de mare amploare, filmul trebuie să aducă un climat realist. În teatru poţi să esenţializezi, să exprimi foarte mult prin actori, dar filmul e foarte realist. El se duce acolo să vadă o poveste adevărată: palatul să fie palat, munţii să fie munţi. Şi atunci capătă amploare actul cinema, are o altă vibraţie în spectator.

L.U.: N-a reuşit cinematografia românească actuală să depăşească filmele anilor '70-'80?
G.M.: Nu, nu. E sub. Nu s-a depăşit calitatea filmului din '70-'80. Noi am avut filme foarte mari, mari de tot. Se făceau şi filme proaste sau filme de comandă, cum le numeam noi. Dar era şi filmul de artă, care era totdeauna dus în Occident, era bine primit. Nu se putea pe vremea aia să nu faci şi nişte filme de serviciu, că altfel nu-ţi mai dădeau bani, dar se puteau construi şi mari filme. Sigur, sufeream din cauza unei cenzuri poate exagerate, dar, până la urmă, oamenii care conduceau destinele cinematografiei erau abili, ştiau să protejeze arta, s-o strecoare puţin.
 


CV            
Fondator al teatrului din Piatra-Neamţ
Numele:  George Motoi
Data şi locul naşterii: 22 ianuarie 1936, Arman, judeţul Caliacra
Starea civilă: căsătorit cu Gigliola Brăileanu-Motoi
Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1958. Este repartizat la Piatra-Neamţ, unde pune bazele Teatrului Tineretului de azi. Lucrează apoi la Teatrul din Bacău, la Teatrul Naţional din Cluj şi la Teatrul Naţional din Bucureşti.
- A avut rolul principal în peste 45 de filme şi a jucat în zeci de piese de teatru şi de spectacole de televiziune. De asemenea, a regizat zeci de piese de teatru.
- A fost premiat la Festivalul de la San Remo pentru filmul Adela, a fost decorat cu Medalia Muncii, Medalia "Meritul Cultural" şi Ordinul "Meritul Cultural clasa a III-a".
Este cetăţean de onoare al oraşului Brăila.
Locuieşte în: Bucureşti
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer