Ileana Bîrsan: Cum lucraţi filmele împreună?
Ana Vlad: Este esenţial că ne interesează acelaşi tip de cinema, avem cam aceleaşi referinţe şi avem câteva principii care ne leagă. De pildă, întotdeauna am păstrat şi ne interesează în film doar oamenii care ne plac şi cu care empatizăm. Asta ne-a ajutat foarte mult pentru că a funcţionat ca un filtru. Tipul de documentar observaţional ia foarte mult timp, iar munca în doi are avantaje aici. Nu ştii niciodată cât va dura şi trebuie să fie cineva care să fie la fel de dedicat. Nu te poţi trezi la mijlocul drumului că renunţi. Iar atunci când se întâmplă ca unul să ţină mai mult la un personaj sau la o situaţie, se regăseşte mai bine într-un anumit punct al documentării, atunci facem o pauză, lăsăm un timp să se aşeze povestea în fiecare dintre noi. Timpul este cel mai bun critic. Frumuseţea la filmul documentar este că nu poţi controla lucrurile. Ele vin spre tine şi tu doar trebuie să fii acolo.
Adi Voicu: Şi ca autor de film trebuie să ai o justificare bine pusă la punct, pentru fiecare cadru şi pentru fiecare tăietură. Când vorbeşti despre o lume, eşti foarte responsabil şi trebuie să iei în serios alegerile pe care le faci. Nu poţi lăsa un cadru doar pentru că dă bine sau nu tai într-un fel doar pentru a da un ritm anume. În spatele fiecărei decizii trebuie să stea o filozofie. Pentru noi, cel mai greu a fost, la ambele filme, să lăsăm ritmul oraşelor. Am lăsat ca lucrurile să se aşeze în film aşa cum ni s-au aşezat şi nouă atunci când am descoperit aceste lumi.
I.B.: Care este cel mai ataşant moment sau personajul pe care îl îndrăgiţi cel mai mult?
Adi Voicu: Toţi îmi sunt dragi. Nu există niciun om din Metrobranding sau din Victoria faţă de care noi să avem vreo urmă de dezinteres sau să existe acolo doar pentru că ne dă vreo informaţie babană de care nu s-a mai auzit. Amândoi suntem mai ataşaţi de viaţă decât de informaţii. În fapt, primii care pică la montaj sunt cei care dau doar informaţii, pentru că nu au nicio valoare cinematografică.
I.B.: Filmul Victoria s-a născut odată cu prospecţiile pe care le făceaţi pentru Metrobranding. De ce aţi ales acest oraş pentru o poveste specială?
Ana Vlad: Cred în continuare că acest oraş poate deveni un muzeu în aer liber, o atracţie turistică extraordinară. Oamenii din Victoria se mişcă atemporal, iar oraşul are calitatea de maşină a timpului. Iar spre deosebire de celelalte, care, sigur, au încă un picior în trecut, Victoria nu are relaţia trecut-prezent. Oraşul a apărut pe nişte terenuri naţionalizate, s-a costruit de la zero şi s-au adus oameni de peste tot, pentru a ridica un oraş tânăr de muncitori. În plus, oraşul se află la poalele munţilor Făgăraş, acolo unde s-au ascuns mare parte din partizanii anticomunişti, iar în satele din jur au tot fost aduşi indivizi care să distrugă orice urmă de verticalitate. Copiii acestor oameni de tip nou ştiau despre luptători că sunt nişte tâlhari, de care e mai bine să te fereşti. Cred că oamenii de acum din Victoria, ca şi cei din Metrobranding la rândul lor, sunt nişte victime ale comunismului.
Adi Voicu: Cu Victoria am vrut iniţial să facem un citat la filmul lui Errol Morris, Vernon, Florida, prin dialoguri intime cu locuitori ai oraşului, prin care să portretizăm oraşul. Experimentul a fost un fiasco, dar am rămas într-un dialog subtil cu Errol Morris. În primul rând, americanii sunt foarte familiarizaţi cu imaginea şi cu camera, încă din anii '50. Apoi, pe americani îi ajută foarte mult limba, faptul că vorbesc cu subiect şi predicat.
I.B.: Românii nu vorbesc cu subiect şi predicat?
Ana Vlad: Nu. E foarte interesant. Nici noi nu vorbim cu subiect şi predicat, în general, în dialogul colocvial. Frazele nu au coerenţă, începi o idee nouă în mijlocul propoziţiei, fraza nu e dusă până la capăt. Ne-am dat seama de asta la montaj.
Adi Voicu: E un dialog mai degrabă emoţional. Mimica feţei, gesturile predomină, cuvintele nu au un rol esenţial în dialog. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e altfel.
I.B.: Vreţi să faceţi şi ficţiune?
Dacă un subiect care ne interesează se pretează ficţiunii, vom face ficţiune. Nu contează prea mult forma în care spunem o poveste, important este să avem ceva de spus. "Metoda" vine odată cu subiectul. La vârsta la care am început să facem noi documentar, nu prea aveam experienţă, iar universul în care ne mişcam era foarte restrâns. Prin documentar am găsit oameni absolut fascinanţi, oameni despre care nici măcar nu ai idee că ar exista prin felul în care vorbesc şi cum îşi pun problema, filozofia lor de viaţă, chit că eşti sau nu de acord cu ea. Noi am folosit documentarul în primul rând ca formă de cunoaştere şi apoi ca formă de exprimare.
(foto: Adi Bulboacă)