Câmpuri nesfârşite de floarea soarelui îmi zâmbesc în semn de rămas-bun. Lui Van Gogh i-ar fi plăcut vara în ţara mea...
*
În avion, spre Veneţia. De sus, pământul cade în indiferenţă. Se eterează, de fapt. Mai văd în el doar poezia. Pare un covor nesfârşit, cu desene geometrice, în nuanţe de verde şi galben. Din loc în loc, puţin roşu, puţin alb. O livadă poate, seamănă cu un stol de păsări avântat într-un zbor în adâncuri. Aproape de aterizare, covorul reţine numai verdele. E marea, sunt insulele Veneţiei conturate ca nişte stampe japoneze într-o singură paletă de culoare.
*
O muscă a murit în geamul avionului. Cu aripile în sus, ţepene, în acelaşi geam de la care văd eu poezia pământului... Îmi închipui că şi-a dorit să viziteze Veneţia, dar de emoţii şi-a dat duhul pe drum. Trupul i-a obosit de zbor în zbor. Dar spiritul ei va trece pentru eternitate podurile peste Canal Grande.7 iulie 2012, Veneţia
Ca de fiecare dată când vin în Italia, nu mă liniştesc până nu văd Veneţia. Fericirea şi seninătatea sunt darul de după. Dar nu mă liniştesc nici până nu urc în vaporetto, să mă sărut cu Adriatica puţin. Doi pescăruşi, cu un aer atemporal, se leagănă pe două valuri apropiate. Din când în când, îşi scutură ciocurile veseli în apă. O imagine care mă transpune în starea poeziei.
*
La întoarcere, în tren, două doamne, după aparenţe intelectuale, discută aprins. Gestul unei mâini sigure, care s-a ridicat cu certitudinea că ştie aerul în care se ridică, că îi aparţine, m-a făcut să mă strâng în mine. Eram străină. Ciudat că la Veneţia, în pofida mulţimii, nu văd, de fapt, oamenii. Dar există localnici sătui de invazia noastră. Ce s-a întâmplat cu Veneţia mea? E dreptul mai mare al celui care o locuieşte sau a celui care o iubeşte?
11 iulie 2012, Camposampiero
Un spital cu obsesia culorilor. Nici că se putea să răspundă mai potrivit proaspetei mele obsesii, stârnite de Mihai Şora şi Sarea pământului. E împărţit pe secţii, ca orice spital, dar fiecare secţie e reprezentată de o culoare distinctă. Holul e desenat cu săgeţi, care te îndrumă pe unde să ajungi în culoarea în care vrei să ajungi. Area Rosso e Chirurgia, Area Blu, Oncologia etc. Şi poezia nu se stăpâneşte. Pacienţii nu primesc numere de aşteptare pentru vizita la medic, ci câte un cartonaş pe care e desenată o floare, un fruct, o legumă. Numele real e înlocuit pentru o zi cu: Mac, Ananas, Lime, Stea de Mare, Floare de Dovleac şi tot aşa.
*
O întâlnire scurtă cu marea. Două ore la Jesolo. Adriatica e de un verde deschis şi e parcă mai pură ca niciodată. O oră nu mai ies din ea. Cealaltă ies să văd expoziţia sculpturilor în nisip, care bineînţeles că e pentru mine, doar e pe tema Veneţiei!...
26 iulie 2012, Trebaseleghe
Pe malul râului, rămân vreo oră să urmăresc viaţa unui fazan şi a puilor săi. Natura tace şi ea lângă mine. Stăm ca la cinema, doar că filmul de acţiune e mut.
28 iulie 2012, Padova
Zăpuşeală. Înaintez fără chef, deşi mi-era dor să revăd Padova. Aud sunete de pian. Paşii mei se înviorează instantaneu. Un pian la colţ de stradă, cucereşte spectatorii întâmplători. E Paolo Zanarella, il pianista fuori posto, fără loc, dar umblând din oraş în oraş să aducă muzica mai aproape de oameni.
*
La Feltrinelli, lanţ de librării celebru în Italia. Nu ratez niciodată să o vizitez pe cea de aici. Sunt îndrăgostită de papetăria lor. Şi-mi sare în ochi o nouă ediţie completă a operei lui Ungaretti, fratele meu geamăn. Mondadori, certamente! Un sărut pe fruntea lui încreţită. Cineva va cumpăra sărutul meu...
29 iulie 2012, Veneţia
De data asta vreau să vizitez insulele. Prima destinaţie, Lido. Deşi se spune că e plaja cea mai bogată a Italiei, eu nu observ, e o plajă ca toate celelalte. Numai căsuţele acelea în alb şi bleu mă fac să mă gândesc prea mult la Moarte la Veneţia. Fug repede. Nu înainte de a simţi mirosul de piele arsă de soare şi de a distinge, din rumoarea turiştilor, sunetul cald şi liniştit al mării.
Iau vaporetto şi cobor pe Santa Elena. Un imens parc mă întâmpină. Casele stau în spatele copacilor, trăiesc pe spinarea lor, cum s-ar spune. Miroase a fân matur şi sunetul greierilor invadează totul. Aici greierii sunt mari şi au putere să cânte, nu ca ai noştri...
Murano e o Veneţie în miniatură. Mirosul e mai acut de peşte şi te uluieşte tăcerea după-amiezii. Mă plimb aşa de mult, vizitez fabricile de sticlă şi magazinele meşterilor sticlari, că se face seară. Las pe la anul Burano, insula broderiilor şi Torcello, insula iubită de Ernest Hemingway.
30 iulie 2012, în avion, spre Bacău
Îmi închipui, în fuga avionului pentru decolare, că-l lasă frânele. În viteza lui să spargă clădiri, să strivească oameni, maşini, dar să se oprească brusc în faţa unui melc, fascinat de lentoarea lui. Asta e, musca a murit, melcul să trăiască!