Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Paris - oraşul în care lacrimile sunt semne de dragoste şi semne de carte (I)


Veronica Kirchner

20.08.2012
Ora de Timiș, august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Eu personal aş dat tot ce am - în afară de ceea ce am primit de la el -, pentru a mai fi o dată în Paris, aşa cum era odinioară, să stau la masă într-o cafenea..." Cuvintele Djunei Barnes (una dintre renumitele expatriate americane din Parisul începutului de secol XX), din povestirea ei scurtă Cântec de plâns, ar putea fi începutul călătoriei mele literare în Rive Gauche, pe malul stâng al Senei, o călătorie care a început să încolţească în mine de când am citit cartea Paris Was a Woman. Această cronică a Parisului feminin m-a ţinut nopţi în şir cu lumina veiozei aprinsă pe noptieră, la gâtul patului, turnuri de cărţi deschise ca nişte guri flămânde încercând să-mi tulbure somnul zilelor.

O lume dispărută, dar populată în imaginaţia mea încă de Gertrude Stein şi Alice B. Toklas - întâlnirea lor cu Picasso şi Hemingway, Sylvia Beach şi Adrienne Monnier - întâlnirea lor cu James Joyce, Natalie Barney şi Romaine Brooks - şi Le Temple de l'Amitié - Djuna Barnes şi Colette, cafeneaua Deux Magots - cu masa de taină a suprarealiştilor...

Început de vară. Împachetez şi plec la Paris. Cel mai greu apasă în bagajul meu dorinţa de a a găsi intrarea în această lume, chiar şi după aproape un secol. Locuiesc într-o cameră de hotel în Cartierul Latin, acolo unde, dacă închizi ochii, auzi mugetul istoriei, şoptitul legendelor, susurul poemelor, cadenţa suprarealismului, un zgomot care se revarsă din toate punctele cardinale.
 
Intru în Jardin du Luxembourg, prima destinaţie a călătoriei mele literare în Paris, acolo unde Bulevardul Saint-Germain se împreunează cu Rue de Vaugirard. Ochii au nevoie să se obişnuiască treptat cu paleta de culori explozive, cu furnicarul de oameni; o lume întoarsă pe dos, unde copiii devin oameni mari, analizând cu încordare traseul lăsat de vaporaşele închiriate şi lăsate să plutească pe lacul din faţa Palatului Luxembourg, unde tristeţea, când bastonaşul de cârmuire devine neascultător şi  nu mai ajunge vaporaşul, atinge valori dramatice, unde oamenii mari devin copii, râzând şi jucându-se, unde tinerii sărbătoresc iubirea, atât de efemeră, ca şi cum gardurile parcului le-ar oferi protecţie eternă. Singur, gardianul de ordine fluieră şi readuce lumea la poziţia ştiută. În Paris fiecare este un călător. De aceea, peste tot găseşti un scaun verde. Al tău. Este verde, metalic, greu. Aici, undeva, Emil Cioran le vorbea oamenilor: "Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieţii şi cei care l-au găsit fără să îl caute".


Caut prin şirul de perle al statuetelor locul unde Henry Miller şi Alfred Perles obişnuiau să se aşeze şi să mănânce pâine cu brânză şi să bea vin. Găsesc banca între statuile cu priviri goale ale Mariei de Medici şi Reginei de Navarra. Nu ştiu câtă vreme trece, doar statuile măsoară timpul scurs prin venele de marmoră albă. Pornesc pe un drum în cerc; aveam să descopăr, în aceste zile, că în Paris totul este ca o scoică, ca o spirală, chiar şi drumurile, de fapt drepte, te întorc în mişcarea melcului. Caut din ochi caruselul descris de Rainer Maria Rilke, refrenul adolescenţei mele: "Şi totul trece, trece spre sfârşit / se-nvârte-n cerc şi n-are timp deloc / Un roş, un verde,-un / cenuşiu zvârlit / un mic profil ţâşneşte la noroc / Şi câteodată,-un zâmbet se năzare / prea fericit, te-orbeşte şi dispare/ în acest orb şi fără preget joc."
 
Drumul mi se închide în acelaşi loc din care am pornit, iar lacrimile dau să îmi ţâşnească. Où est mon elephant, îmi repetă buzele. Où est mon elephant? Un val de praf ciufuleşte cărarea de dinaintea mea, norii întunecaţi se iau în horă şi, în hohotul unei furtuni ce se anunţă, zăresc o strălucire printre copaci. Înrămat între verdele frunzelor şi albul cărării, se roteşte mai departe caruselul, de la stânga la dreapta, ca un ceas necruţător, ca odinioară. Cai, girafe şi o fetiţă bălaie, cu buzele închise în jurul unei suzete, călare pe elefantul meu alb: "Und dann und wann ein weißer Elefant" (R. M. Rilke).  Timpul a muşcat din culoare, elefantul este acum gri, aşa cum oamenii, cu cât trec anii devin tot mai mult ceea ce sunt. Undeva, aici, poate tocmai pe acestă bancă sau poate pe cea din dreapta, dar este posibil pe cea din spatele meu, şedeau Gertrude Stein şi Ernest Hemingway, urmărindu-l din priviri pe Bumby, fiul lui Hemingway... You are a lost generation, mă gândesc la cuvintele Gertrudei Stein şi pornesc în căutarea ei. Pe drum le urmăresc paşii celor doi, la început studenţi, mai apoi renumiţi, Simone de Beauvoir şi J. P. Sartre, şi încerc să le ascut discuţiile despre viitor. Viitorul lor îmi este mie deja ieri. Cuvintele lui Sartre mă vor lovi încă în timpul şederii în Franţa: De unde recunoşti cine sunt vii? Viii sunt mereu grăbiţi...


Înainte de a lăsa în spatele meu Jardin du Luxembourg, pe partea dreaptă dau de o perdea verde. O dau la o parte cu mâna imaginaţiei şi pătrund într-o nişă, grota Mariei de Medici, La fontaine Médicis, unde, pe malul unui canal, Galathea se scufundă în braţele lui Acas. Puri, albi. De sus, ameninţător, gelos, sprijinit pe un genunchi, îi priveşte Polyphem. Parcă atinşi şi ei de privirile lui, oamenii se transformă de o parte şi de alta a canalului în statui. Nemişcaţi, citesc, singură mişcare, câte o frunză care cade şi moare legănată de ape...

Las în urmă poarta grădinii şi merg mai departe pe Rue de Vaugirard. În stânga se deschide Rue de Madame, merg mai departe, se lasă seara, încet, fără grabă. Iar la intersecţia cu Rue de Fleurus, mă opresc. Revin după un an pe această stradă, unde la numărul 27 îşi aveau locuinţa Gertrude Stein şi Alice B. Tokles. Aici este nodul gordian al călătoriei mele literare, pe acest caldarâm se perindau prietenii ei, Picasso şi Matisse şi Cézanne şi Hemingway. Este linişte. Clădirea cu numărul 27 apasă greu pe stradă, mângâi cu ochii zidurile, mă opresc la porţile grele. Ca şi anul trecut, şi, probabil ca şi în anii ce vor veni, închid, pentru un moment, toate celelalte uşi ale sufletului şi respir adânc. A rose is a ros is a rose... ca o spirală a călătoriei mele, Gertrude Stein este, din păcate, cunoscută mai ales datorită acestor cuvinte şi datorită Autobiografiei lui Alice B. Toklas. Cea care îşi dorea recunoaştere pentru stilul ei literar, pe care îl vedea apropiat cubismului lui Picasso în pictură, avea să devină renumită datorită unei cărţi scrise ca şi cum partenera ei de viaţă ar fi scris-o...


O domnişoară mă trezeşte din vis cu un conspirativ: "Aaa... Madame Gertrude Stein..." Din dialogul francez înfiripat acolo, în miez de stradă, înţeleg numai că în apropiere se afla şi prima ei locuinţă, cea împărţită cu fratele ei, Leo - de fapt, cel considerat a-i fi descoperit pe Paul Cézanne şi Matisse, Gertrude Stein rămânând mai degrabă toată viaţa o fidelă a lui Pablo Picasso.

Mă reîntorc pe Rue de Madame şi, sub o poartă cu un relief de templu, regăsesc locuinţa fraţilor Stein. Şi câteva clădiri mai încolo, pe Rue de Vaugirard,  scăldată în lumini de felinare, creşte, parcă din stradă, casa unde F. Scott şi Zelda Fitzgerald au locuit în timpul celei de-a două călătorii la Paris. Tot o vară. Dar în 1928. În spatele acestor porţi scria F. S. Fitzgerald, poate în seri ca aceasta, la Basil and Josephine.

Camera mea de hotel aşteaptă cuminte, neştiutoare. Cocoţată în vârful patului aflat la fereastra mare, decupată până în podea, am impresia că dorm pe cerul Parisului. Numai câteva gratii de filigran de fier mă despart la etajul 7 de Parisul meu literar. De peste drum, clădirea învecinată mă priveşte cu aceiaşi ochi de peşte şi cu o deschidere de fereastră, mare cât o gură de balenă. O imagine suprarealistă. Adorm cu ea în gând şi visez - poate şi murmur în somn, numai pereţii mi-ar fi martori-, Les deux Magots... Les Deux Magots...

Miros de peşte prăjit mă trezeşte şi mi se face teamă că imaginaţia mea mi-a devenit duşmanul raţiunii, că peştele greu de piatră mi-a înşelat simţurile, zgomotul de tomberoane de gunoi verzi, ici şi colo un zgomot răzleţ de motocicletă şi sfârâitul îmbietor la somn mă readuc însă în învelişul real şi alb al aşternutului de pat. Simfoniei de zgomote de Paris matinal i se adaugă bolboroseala cănii mele de fiert apa pentru cafea. Sunt trează, iar ultimele lacrimi ale somnului de prima noapte sub cerul parizian le şterg sub apa rece a duşului. Nu am timp să aştept ca apa caldă să urce cele 7 etaje, nu-mi amintesc de obicei visele, nu cred în ele, dar în această dimineaţă ele mi-au devenit harta unei noi zile.

În drum spre cafenelele Les Deux Magots şi Café de Flore, mă abat în Piaţa Saint-Sulpice, avându-l alături pe Rimbaud: "Je hais les tours de Saint-Sulpice / quand par hasard je les rencontre / je pisse / contre!" În capela de alături, Victor Hugo îi jura credinţă Adelei. Zâmbind, pornesc mai departe spre Saint-Germain-des-Prés. Comand o cafea în Les Deux Magots, un chelner îmbrăcat în negru şi alb cu papion la guler, sub o barbă grizonată, îmi aprinde ţigara. În spatele meu, cele două simboluri chinezeşti sculptate în negru, în stânga doi bărbaţi poartă, în limba franceză, un dialog ca un fum liniştit de ţigară. Închid ochii şi mă gândesc că sunt André Breton şi Philippe Soupault vorbind despre Surrealistische Manifest în 1924, Trăim încă sub imperiul logicii.  Ca o contrazicere, întorc capul şi, undeva la primul etaj al Café de Flore, îmi pare că  îl văd pe J. P. Sartre scriind la Les Mouches sau Cu uşile închise.

Fac un ocol, ajungând în burta larg deschisă a Pantheonului şi pe partea dreaptă descopăr Hotelul Des Grands Hommes, pomenit de André Breton şi în singurul său roman, Nadja. O inscripţie pe peretele hotelului aminteşte că aici "Au cours de printemps 1919 André Breton şi Philippe Soupault ont invente l'ecriture automatique, et donne naissance au surrealisme en ecrivant".


Mă regăsesc iar într-o scoică stradală, pe Rue Jacob, în faţa unuia dintre cele mai misterioase locuri pentru mine. 20, Rue Jacob, un loc ce va rămâne la fel de misterios. La poarta verde a clădirii, un bărbat cu piele neagră - dinţii aurii îi sclipeau la fel ca şi clanţa porţii pe care o lustruia, ceilalţi, albi, îi lipseau - mă priveşte cu suprindere, sau era milă, înţelege pe jumătate ce îmi doresc, să văd Le Temple de L'Amitié, templul grec al Nataliei Barney, acolo unde Colette dansase goală precum un faun, şi unde Mata Hari îşi curbase corpul sculptural, gol, la lumina lumânărilor, în faţa unei prezenţe exclusiv feminine. Codul numeric format îmi deschide poarta spre lăcaşul celei numite Călugăriţa de la Lesbos, datorită atracţiei sale recunoscute pentru femei. Pentru a doua oară am lacrimi în ochi în aventura mea literară, mă zdrobesc sufleteşte de un zid, vârfurile picioarelor mele nu mă ajută să petrec cu ochii locul. Angajatul casei, omul negru cu dinţii de aur, nu înţelege limbajul meu interior, însă îmi oferă mie şi disperării umerii săi, "Allez!"

Natalie Barney scria: "Am luat probabil de la viaţă mai mult decât mi-a oferit", eu sunt pregătită să iau de la viaţă umerii aceştia şi arunc un ochi peste zid, revin pe pământ, cu ochii în lacrimi, dar râzând. Râdem amândoi, el dă din cap nedumerit şi mă aşază pe gura unei bălţi de ploaie, în care mă oglindesc fericită. Pe Colette o găsesc la 28, Rue Jacob. Sub numele soţului ei apar, în 1900, peste zeci de mii de exemplare vândute în numai două luni din Claudine à l'école. Colette, una dintre cele mai fascinate "amazoane" ale Parisului de început de secol.

Şi iar rătăcesc, rătăcesc până stânga mea devine dreapta, iar dreapta, stânga. Trec pe lângă o clădire, îmi atrage atenţia un alt om negru cu un rucsac mare în spate ce se lasă înghiţit de porţi. Este 7, Rue des Grands-Augustins, unde Picasso pictase Guernica. Şi într-un sfârşit, încolăcită în străzi şi nume, ajung în Rue de L'Odéon. Vizavi de Teatrul Odéon găsesc semnătura unuia dintre cele mai importante capitole din literatura europeană. Întâi, la numărul 7, acolo, Adrienne Monnier deschidea librăria Les Amis des Livres, în 1915. Ea iubea mai mult cuvintele şi cărţile, în timp ce prietena ei de o viaţă, Sylvia Beach, îşi petrecea timpul mai degrabă cu scriitorii. Pe partea cealaltă a străzii se năştea Ulysses, al lui James Joyce, 1922, în librăria legendară Shakespeare &Co. Hemingway îşi amintea: "Odinioară, nu aveam nici un ban să ne cumpărăm cărţi. Ne împrumutăm cărţi de la Shakespeare&Co; era biblioteca şi librăria Sylviei Beach în Rue de l'Odéon, 12. Într-o zi rece, o zi în care străzile erau biciuite de vânt, era aici pe timp de iarnă un loc cald, cu o mare sobă, cu o masă şi cu regale imense, pline de cărţi..."


Ingratitudinea lui Joyce este încă dureroasă. Cu acest plumb la picioare ajung în 37, Rue de la Bucherie, de pe partea cealaltă zâmbeşte, în soarele dimineţii văduvite, Notre Dame, şi îl privesc în ochi pe Shakespeare. La picioarele sale cântă jazz un grup de tineri. Este librăria ce poartă numele legendar Shakespeare &Co. George Whitmann scria în Paris. News Wallpaper, 2004: "Some people call me the Don Quixote of the Latin Quarter because my head is so far up in the clouds that I can image all of us are angels în paradise". Pereţi tapiţaţi în albastru, îi mângâi în treacăt cu buricul degetelor, scări de lemn ce nu duc nicăieri sau în încăperi gâfâind de cărţi, fotografii cu Anais Nin şi Charles Bukowski, la etaj, doi tineri joacă şah încercând să fie absenţi, la acelaşi etaj, într-un alt colţ, o tânără, tolănită pe un divan, citeşte dintr-o carte. Tălpile îmbrăcate în şosete roz se mişcă nervos, eu, ascunsă după o balustradă, nu reuşesc să alung întrebarea: Cum poţi citi în linişte aici, când te ştii privit, studiat de tot acest Babilon al turiştilor? Nu scap de un sentiment straniu de teatru de păpuşi, nu reuşesc să simt aici mai mult şi nici măcar atât cât am simţit pe o stradă, în faţa unor porţi închise, numai sigiliul numărului dezvăluindu-mi povestea sa. Oh, mă simt atât de impetuoasă, însă pietatea mea o datorez, înainte de toate şi tot, sincerităţii emoţiilor mele trăite.

Mă reîntorc în gura peştelui meu de piatră, preumblându-mă pe 13, Rue des Beaux Artes. Camera cu numărul 16. Pe numele lui Oscar Wilde. Ultimul loc. Unde, singur, înainte de a se sfârşi, ar fi putut chiar el scrie, ce a scris, însă, Sartre: "L'enfer c'est les autres".

Şi călătoria mea ca o scoică face cercuri din ce în ce mai strânse, într-un punct de pe traiectorie reîntâlnindu-l pe Cioran: "Cu fiecare zi suntem mai singuri". Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer