Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Poker face. Made in Milano


Nicoleta Dabija

27.08.2012
Contemporanul. Ideea europeană, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încă în România, o excursie de două zile la Milano îmi părea o gaură în cer. Ştiam că nu e mare lucru de vizitat, dar era mai mare nevoia mea de libertate. În calitate de sfortunata am debutat când am aflat cât costă biletul de tren. Freccia Bianca, am înţeles, dar am transformat imediat suma în drumuri la Venezia şi mai mare ciuda să constat că ratam 10, dus-întors.

Hotelul, într-o zonă industrială, ce aducea a ghetou. Ne-am cazat (eu şi prietenele mele) cu zâmbetul pe buze, după care am luat tramvaiul spre centrul ce era de vizitat. Scaunele de la tramvai, pline de grafitti. Dintre toţi călătorii, vopseaua proaspătă se nimerise, bineînţeles, exact pe scaunul meu, aşa că la ridicare, pantalonii mei gri, îmbrăcaţi pentru prima dată, de care eram de altfel foarte încântată, deveniseră de unică folosinţă. N-am plâns totuşi, deşi faptul că trebuia să-mi continui ziua pictată haotic în roşu nu putea fi ceva prea plăcut.

Ajunse în centru, ne-am minunat şi noi ca tot omul la vederea bijuteriei arhitecturale a Duomului, dar cererea fetelor era de mâncare prima di tutti, aşa că ne-am postat la o coadă imensă şi peste vreo oră aşa, am reuşit să o facem şi pe asta. Destinaţia următoare era Santa Maria delle Grazie, în muzeul căreia mă aştepta Il cenacolo, adică Cina cea de taină leonardescă. Cel puţin, aşa îmi închipuiam eu, deşi aflasem că pentru asta trebuie programare dinainte, ceea ce eu nu aveam. Mi-am construit însă un scenariu, cu care chiar credeam că o să-i înduplec.


Bun, într-un perimetru chiar în faţa Duomului, o manifestaţie a partidului marxist-leninist împotriva israeliţilor, pentru scoaterea lor din Milano, lucru care m-a enervat foarte tare, apoi două staţii cu metroul, încă ceva de mers pe jos, ajung la Santa Maria, dar nu mă aştepta ea, ci două femei cu feţe care nu spuneau nimic, decât îmi repetau că nu am nici o şansă să intru fără rezervare. Mi-am bătut gura degeaba, dar am ieşit de-acolo cu ochii în lacrimi, total deziluzionată de acest oraş neospitalier, îngâmfat, insensibil şi necultivat. Drumul înapoi l-am făcut pe jos, oprindu-ne şi la Castelul Sforzesco. Un elicopter survola permanent zona, şi, în general, n-am văzut nicăieri până acum un oraş mai protejat ca ăsta! Îl protejează aşa de tare că te ţin numai pe afară!

La stăruinţele însoţitorilor, care se simţeau ei vinovaţi de bătăliile mele pierdute cu oraşul, mi-am venit în fire puţin, însă pentru scurt timp, căci am fost împinsă uşor, dar hotărât, şi de la uşa Duomului, deşi bluza mea nu era deloc indecentă. De data asta m-am enervat îngrozitor, mi s-a părut inadmisibil să fii dat afară, să nu existe o minimă organizare, aceea de a se pune la dispoziţia turiştilor, la intrare, o pelerină pentru a te acoperi, cum am văzut la Basilica San Antonio din Padova sau la Basilica San Marco din Venezia.

În sfârşit, am reuşit să iau bilet pentru terasele Duomului. De la înălţime, mulţimea ce mişuna pe jos mi se părea mai de înţeles. Un tip de la securitate, care îşi ocupa timpul agăţând fete frumoase, mi-a explicat nişte mistere, tot plimbându-se după mine. Am identificat soarele şi luna, chipul lui Mussolini care a scăpat pe-acolo, două împuşcături în zid rămase din al doilea război mondial. De la poalele Duomului răsuna, repetat şi obsesiv, o trompetă şi tema de la Godfather. Până şi Cupidon cu săgeţile lui a fost atras de sunet, s-a oprit în drumul lui pe terasele Duomului, făcându-şi de lucru cu turiştii. Am surprins şi eu cu aparatul foto căpuşoarele unei perechi proaspete, iţindu-se dintre coloanele gotice. Na, e cu totul altceva să te îndrăgosteşti pe Duomul din Milano şi pe muzica de la Godfather!


Am coborât ceva mai veselă, dar tot pornită contra oraşului care m-a fugărit toată ziua. Ca să mă distrez şi să mă răzbun puţin, mi-am făcut o ocupaţie precisă din a zâmbi insistent unui trecător ori altul, unui turist sau unui localnic, cu deosebire bodyguarzilor din magazine şi carabinierilor, doar aşa, ca să-i scap pentru o secundă de acea poker face dezgustătoare şi de încrâncenarea lor nefirească. Cea mai mare reuşită a fost să fac să mustăcească până la urmă un poliţist, care stătea pregătit să atace, cu arma scoasă din teacă şi degetul pe trăgaci. Doi chinezi protestau şi ei, printr-un exerciţiu de nemişcare totală, o reacţie la forfota miilor de milanezi şi de turişti care înghesuiau străzile luxului şi snobismului dus la extrem.

Ne-am întors la hotel, să ne pregătim pentru cină. Fetele se amuzau pe seama mea, pretinzând că vor suna la recepţie pentru a-mi comanda cina cea de taină. Scăpată şi de sub presiunea petelor de pe pantaloni, am ieşit la un restaurant din apropiere. Am vrut să ne aşezăm afară, dar proprietarul a insistat să intrăm. Argumentul suprem a fost acela că la ora 21 vin ţânţarii, atunci aveau întâlnire cu restaurantul respectiv şi era mai bine să ne ferim.


După un somn profund, m-am trezit ceva mai bine dispusă, dar şi mai indiferentă. Ce fusese de vizitat, vizitasem, sau mai bine zis, nu vizitasem, azi trebuia doar să umblu după fete, interesate de shopping mai curând, aici, în Capitala Modei. Scot capul pe geam. Un acoperiş de ţiglă şi, în faţă, un bloc scorojit şi sinistru. După câteva secunde, un tren trece exact pe lângă acoperiş, la poate cinci metri de capul meu, pe un pod suspendat deasupra oraşului. Chestia asta m-a înveselit, numai în tablourile lui Chagall oraşul mai poate să zboare.

Din nou în stradă. Unul se plimbă cu maşina, dar cu o uşă din spate larg deschisă, da, la Milano orice e cu putinţă. Iar în tramvai. De data asta, stau în picioare, cu atitudinea unui copil pedepsit, pedepsit de un loc ostil. Urcă o doamnă cu un câine mare, alb, care se aşează docil sub scaun. Îmi pare că-l ştiu de undeva. Mă recunoaşte şi el, aşa că ne continuăm drumul uitându-ne fix unul în ochii celuilalt. Mă gândesc că trebuie să fi fost foarte apropiaţi într-o altă viaţă.

Coborâm iarăşi în minunatul centru milanez. Peste tot cerşetori-cântăreţi, sau cerşetori pur şi simplu, care nu pretind bani, nici pâine, ci te întreabă dacă le plăteşti sau le oferi o cafea.

Ajutată de prietena mea cu o haină, intru de data asta şi înăuntrul Duomului. Vitraliile, sunetul de orgă şi vocile din cor s-au înscris într-un cerc intens de bucurie pură, rezervat exclusiv mie. Am ieşit de acolo transfigurată.


Păşim apoi şi pe celebra Via Monte Napoleone, strada modei, a bogătanilor. Fiecare casă de modă ocupă un bloc întreg. La parter sunt magazinele, care probabil pe dinăuntru sunt palate de aur. Pentru noi, cei de-afară, sunt muzee în care nu avem acces. Eu una, m-am obişnuit deja cu atitudinea. Nu e nimic de făcut pe strada asta, doar de privit vitrinele. O lume închisă. Nici măcar uşile nu par construite ca să fie deschise. Seamănă a uşi de cavou, de greutatea lor, pe care însă nu stă scris nimic. Asta pentru că, afară, eşti un nimeni care se plimbă. Devii cineva doar înăuntru, presupunând că ştii să deschizi uşa. Încercarea iniţiatică!

Intrăm într-un magazin cu şase etaje, nu, nu pe strada deja numită, ci pe alta. Tot locuit de haine de firme celebre. Desigur, tot pentru privit. N-am ieşit de-acolo decât parfumate, că asta ne-am permis, să ne lăsăm testate de nişte mirosuri şi cu o bucăţică de hârtie pe care scria Giorgio Armani, impregnată de parfumul Diamond's. Destul! Majoritatea tipilor responsabili cu securitatea sunt negri, singurul loc în care negrii par să aibă altă soartă, cel puţin din cât am văzut eu din Italia. E drept, toţi par construiţi după acelaşi tipar, înalţi, bine proporţionaţi fizic, îmbrăcaţi impecabil şi cu mutrele alea care nu-mi spun mie nimic. Vânzătoarele par şi ele modele care şi-au încheiat de curând relaţia cu scena, dar au rămas sclavele modei. Feţele lor nu se deosebesc prin nimic de cele ale manechinelor de plastic, par să fi făcut aceeaşi şcoală! Da, poker face e imaginea oraşului Milano, dar o poker face care nu ascunde nimic, care a luat locul chipului adevărat.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer