Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Săgeata cu care Paris mi-a străpuns călcâiele zboară spre inimă (II)


Veronica Kirchner

03.09.2012
Ora de Timiș, august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sageata Citiţi prima parte aici

La urma urmei, este numai un pat într-o cameră de hotel, la etajul 7 în Cartierul Latin din Paris. Şi, la urma urmei, unele poveşti încep cu sfârşitul, iar poveştile se scriu o singură dată singure, prin întâmplarea lor, după aceea le scriem noi. Este ultima mea noapte în Paris, unde îmi petrec o parte din concediu, la fel ca anul trecut, însă prima noapte în care fumez în faţa ferestrelor larg deschise, în pat cu un bărbat străin, frumos şi gol, înfăşurat ca într-un giulgiu în aşternutul alb. E atât de frumos, încât dau pe el vina pentru ploaia care începe să cadă liniştitor.


Cele mai multe poveşti încep însă cu începutul şi, rar pentru mine - de fapt, până acum niciodată -, într-o dimineaţă, pe un pod, în Paris. În urmă cu patru zile primesc cheia camerei de hotel. În urmă cu an eram iubita Parisului într-o cameră la etajul opt, acolo de unde vedeam cum spuma acoperişurilor Sacré-Cœur se înălţa în depărtare în faţa mea, ca născută din valurile clădirilor, eu îngenunchiind în gânduri, peste umărul drept îmi creşteau zidurile Universităţii Sorbonne. În vara aceasta, lăsată în urma mea în München înlăcrimată de ploi, cerul mă coboară un etaj, dar ferecată filigran în rama ferestrelor albe, care se deschid flămânde precum dorul de Paris, spre oraşul care m-a bântuit, şi care şi-a trimis câinii de vânătoare să-mi hărţuiască nopţile. Ma maison, c\'est une poisson... Vizavi, College D'Harcourt are chip de peşte, patru ochi de fereastră, unul bandajat cu un cerceaf tremurător, rulat că o epistolă patriarhală şi tremurătoare în bătaia vântului ca o virgină înainte de a ceda seducţiei, şi cu două guri ştirbe de oameni în spatele lor, visez cu ea în prima noapte, cuibărită după o lungă plimbare prin Jardin du Luxembourg, pe urmele Gertrudei Stein şi ale lui Cioran. Pentru că nu îmi place să împart cu alţi oameni apusul de soare, iubesc răsăritul. Parisul doarme, niciunde pe lume nu m-am simţit mai puţin singură ca în solitudinea unei dimineţi mijite sub cerul oraşului în care ploaia de seară a pictat, pe străzile în formă de scoică, băltoace, ca nişte avortoni ai naturii.


Nu am o destinaţie anume, rochia lungă, albastră, măturând străzile, în contrast cu verdele tomberoanelor răsturnate în maşinile de gunoi, îmi poartă paşii pe podul ce duce spre Louvre, Mecca turiştilor. Parisul este lacul Narcisului din mine. Unde altundeva în lume poţi purta ca umbrelă a ochilor boruri de pălărie albă sau neagră, fără a te simţi marioneta unui teatru? Ce loc din lume, în afară de un pod în Paris, îţi acceptă faldurile rochiei? În mijlocul podului îl văd venind din depărtare, după mers, parcă femeie-felina, turist, uitându-se la un aparat, făcând fotografii, apropiindu-se ca o corabie fără căpitan ştiindu-şi cursul. Rămân pe loc, linia lui ajungând în punctul unde mă aflu, acel loc de unde, pe partea mea stângă, Musée d'Orsay este înăbuşit în culori de răsărit de soare, şi, bănuindu-l străin, îl rog în limba engleză să-mi facă o fotografie. Suntem singuri, ceilalţi dorm sau visează. Sau dorm. Vanitatea mea este iertată de pod, ochi atât de albaştri mă încadrează şi, cu o apăsare pe un buton, imortalizează imaginea. Sena ne traversează, tăind drumurile noastre, el, cu spice de păr blond, în direcţia Rive Gauche, eu, sub umbrela pălăriei albe, spre Louvre. Calc în câţiva paşi peste imaginea lui parcă decupată dintr-o pictură diafană a lui Michelangelo şi ajung în faţa Muzeului Louvre.

Mă aşez la coadă, cuminte, îmi fac din harta oraşului pernă şi mă pun pe caldarâm, observând sandalele şi unghiile vopsite în roşu ale asiaticelor mici de stătură de lângă mine, citesc mai departe din cărţile mele, răbdătoare. Ca într-un flux ne mişcăm cu toţii spre intrare, acolo unde triunghiuri de lumină se împreunează ca într-o noapte nupţială. Oboseala mea îmi este salvarea din înecul de turişti, mă mişc încet spre începutul scărilor unde, cu aripile desfăcute, mă întâmpină Nike von Samothrake, iar într-o sală, colţul ochiului mă îndeamnă să privesc mai atent, este o pictură a lui Ucello. În muzica aparatelor de fotografiat mă refugiez căutând lăcaşuri mai liniştite. Mona Lisa are zâmbetul obosit, al meu abia se înfiripă, gelozia făcându-şi loc: în faţa picturilor mari se naşte monstrul exclusivităţii. Momentul în care mă aflu aproape singură într-o sală a muzeului îl resimit ca pe o victorie pe câmpul de luptă. Călător fără rucsac, dar cu dorinţe, părăsesc Louvre-ul cu pofta de a traversa Jardin des Tuileries. Picioarele mi se îneacă din când în când în rochia albastră, aşa că-mi caut refugiu pe unul din scaunele metalice, verzi. Albastră îmi va fi însă următoarea destinaţie, L'Orangerie, acolo unde, sub o cupolă, izvoresc nuferii lui Monet, Les Nymphéas. Este pentru prima dată când înţeleg de ce Monet nu a folosit niciodată culoarea neagru în picturile sale. Nu ştiu să înot însă bine sub cupola Muzeului L'Orangerie, însă simt cum îmi cresc solzi.


Cu plămânii plini de albastru şi de nuferi plec spre Muzeul Rodin, unde îl reîntâlnesc pe poetul Rilke, la început dezamăgit de Paris, mai apoi contemplativ, cu o grădină de trandafiri, în care petrec ceasuri întregi pe o bancă adăpostită la umbra unui gard. Grădinarul adună frunzele, aruncând din când în când o privire tristeţii mele. Povestea de dragoste dintre Rodin şi Camille Claudel, elevă şi iubita sa, îmi seceră corpul. La etajul întâi al clădirii le văd alăturate sculpturile. Imaginea Valsului creat de Camille, alături de bustul lui Rodin, mă face parcă să aud plânsul pietrei. Începe să plouă, eu sub umbrela unui copac, adulmec ca un câine de vânătoare fără stăpân vântul poveştii lor de dragoste, drama, sfârşitul.

Cele mai fidele ceasornice ale timpului sunt sculpturile, le reîntâlnesc pe drumul de înapoiere în Jardin des Tuileries, sunt arbitrul în lupta cea mai puternic conştientizată dintre fizicul şi sufletul meu. Sufletul îşi revendică drumul mai departe, corpul se opune cu "Pas avec moi". "Allez..." Nu mă poţi părăsi acum, spune sufletul, iar corpu-mi se supune ca un papuc cu un număr mai mic.

Corpul învinge printr-o laşitate dureroasă, sufletul atârna steagul alb la fereastra camerei mele de hotel. Aşternutul, proaspăt, mă primeşte în braţele sale ridate, iar perna îmi ia amprenta chipului nemachiat, căci după o astfel de călătorie rujul şi conturul negru al ochilor sunt numai culori estompate.

Dimineaţa următoare este surdă, aude numai chinul bolborisit al apei şi chemarea La Dame à la licon, din Musée National du Moyen Age. Nimic nu mă pregăteşte, nici Frigiderium, nici sala Vitraliilor, pentru întâlnirea cu La Dame à la licorn, într-o sală rotundă, atât de puţin aducătoare unui altar, însă atât de religioasă prin semnificaţii. La vue, Le goût, La L'ouïe, L'odorat, Le toucher şi, în mijloc, că o coroană, A MON SEVL DÉSIRE. Cine are ochi, să vadă, cine are urechi, să audă, cine are suflet, să simtă.


Petrec încă o noapte în ochii peştelui de cărămidă al clădirii de vizavi, eu, cu somnul meu, ea, cu somnul de ei de secole. Sufletul meu îşi face glugă din aşternutul alb. Îmi ung, pe pâinea zilei noi, untdelemnul orelor fără un anumit plan, mă întind, mă zvârcolesc cu pecete de cearceaf alb la picioare şi petrec o zi într-o călătorie literară. În cea mai veche biserică din Paris, Saint Joulien Pauvre, pe un scaun de lemn, ce se gârboveşte sub greutatea mea, ascult un concert de Chopin. Este mai mult întuneric în biserică decât e lumină în mine, pălăria mea negră poartă un doliu necunoscut. Părăsesc biserica sub braţele celui mai vechi copac din Paris, moartea şi somnul fiindu-şi cei mai buni prieteni, dar somnul mă părăseşte, iar Hermes mă uită, ca ieri şi azi şi probabil şi mâine.

Închizând uşa de hotel în urma mea, mă trezeşte dorinţa de a o deschide însă din nou, ajung în stradă, unde ochiuri de baltă de ploaie mă obligă să-mi ridic rochia albă, pe pulpe, şi, mai sus, ca o copilă care învaţă săritul la şotron. Prinsă parcă într-o pânză de păianjen, sub coroana mirosurilor îmbieitoare de peşte prăjit, precum cel de azi dimineaţă, revin pe Pont des Arts şi, sprijinită de balustradă, privesc în apus de soare îndrăgostiţii. Un bărbat strânge în braţe şoldurile unei Venus din carne de marmură neagră, în spate se deschide o sticlă de vin, gâlgâitul poveştilor înăbuşă cursul Senei, şi acolo, undeva la mijlocul podului, îl revăd. Păr auriu, parcă tot soarele de apus ar fi băut din cupa culorii lui, un mers ca o caligrafie japoneză, un chip oval, abia schiţat pe cerul roşiatic. De sub pălăria mea neagră îl salut veselă: "Bon soir"...Degete lungi se încolăcesc în jurul alor mele: Je suis Michael, je viens du Prague". De ce oare m-au numit părinţii mei şi Mihaela, dacă nu să şi închid această îmbrăţişare de degete prelungi pe un pod în Paris, râzând: Et moi, Mihaela...? Coincidenţa numelor, reîntâlnirea, ne bucură că pe nişte copii care au găsit un loc liber în carusel.. Mă invită la un pahar de vin, mă uit în ochii lui albaştri, mă gândesc, ce frumos este, şi devin călugăriţa unei minciuni, este ultima mea noapte aici, în Paris, Michael. Je ne peux pas...

Michael mă fotografiază, mă priveşte, mă atinge uşor, aşezându-mă în lumina potrivită. Dar eu plec spre hotel, gura mea de peşte. Întorc o singură dată capul.


În camera mea de hotel, cocoţată în vârful patului alb, suspendat, parcă, de cer, cu două ferestre deschise până în podea, ca o ramă de tablou, îmi aprind o ţigară. La radio cântă Edith Piaff: Non, je ne regrette rien! Clădirea de vizavi cu ochi de peşte mă priveşte compătimitor, fumul de ţigară pictează mari "De ce"-uri.... Dimineaţa mă găseşte cu ochii deschişi. Şi undeva la mijlocul Pont des Arts. Sunt singură, eu şi soarele. Sub pod, câţiva nevoiaşi ai Parisului. Şi umbra. Din depărtare îl văd apropiindu-se, îi recunosc mersul şi părul auriu, se apropie şi, privindu-mă cu ochi mari, albaştri, ochi în care ar putea încolţi nuferi, îmi mărturiseşte: Je ne crois pas! Toi! Tu es !! Îmi este greu să-mi recunosc păcatul minciunii, îl iau de mână şi ne bucurăm de Paris încă o zi, ultima a mea aici.

Seara, ca o perdea discretă, ne acoperă în catedrala patului. Teatrul s-a sfârşit, cortina cade, rujul este numai aroma unui sărut vânat, corpul mi se desprinde, mă regăsesc în braţele lui precum Dejanire în braţele centaurului Nessus...

Unele poveşti încep cu sfârşitul şi, la urma urmei, este numai un pat. Privesc lumina ţigării, geanta de voyage din faţa uşii, şi umbra surdă a unei urme de mâini pe coapsa mea stângă: Mon lit /a Paris / dans la nuit / il a souri...

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




4 comentarii

  • superb.
    dorina, 27.09.2012, 15:50

    Minunat scris...felicitari!

    • RE: superb.
      Veronica Kirchner, 26.10.2012, 08:03

      Multumesc frumos, Dorina!

  • din Praga
    Libuşe, 04.09.2012, 11:21

    Draga Veronica Mihaela,
    Va trimit multe salutari din Praga care este, ca si Parisul, un oras minunat. Sper ca povestea cu Michael cu parul auriu nu s-a terminat definitiv intr-o camera de hotel din Quartier Latin si c-o sa veniti intr-o zi sa-l revedeti aici, in capitala Cehiei.
    Va doresc numai bine si succes in tot ce faceti,
    D-naLibuşe din Praga.

    • RE: din Praga
      Veronica Kirchner, 06.09.2012, 19:45

      Buna seara doamna Libuse,

      multumesc pentru randuri!
      Imi doresc foarte mult sa vad orasul d-voastra, Praga. Poate anul viitor..Eu sper.

      Salutari din München

      Veronica Kirchner

Spacer Spacer