Copila de zăpadă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

După micul dejun, Jack s-a dus să hrănească animalele. În drum spre hambar, a înşfăcat iepurele mort şi l-a ţinut pe lângă corp, aşa încât Mabel să nu-l observe pe fereastră. Odată ajuns în hambar, l-a privit atent. Putea vedea unde fusese strâns de gât, cel mai probabil cu un laţ subţire, care îi trecuse prin blana albă şi prin puful fin de dedesubt. Era îngheţat bocnă. Mai târziu, după ce s-a îngrijit de animale, s-a dus în spatele hambarului şi a aruncat iepurele mort cât de departe a putut, între copaci.

Când s-a întors la colibă, Mabel încălzea apă pentru spălat.
- Ai văzut urmele? l-a întrebat peste umăr.
- Ce urme?

Ea a făcut semn către fereastră.
- A, alea. Trebuie să fi fost o vulpe.
- Puii sunt în regulă?
- Da, sunt bine. Sunt bine toţi.

Jack a dat jos puşca de deasupra uşii şi i-a zis că se duce după vulpe. Acum ştia ce îl neliniştise în privinţa urme­lor. Începeau de la mormanul de zăpadă şi duceau într-o singură direcţie - se pierdeau în pădure. Nu existau urme care să vină spre curte.

Şerpuiau printre mesteceni, peste buşteni căzuţi şi împrejurul tufelor uscate de trandafir sălbatic. Jack a urmat cotiturile şi buclele. Nu păreau a fi urmele unui copil rătăcit. Mai degrabă ale unui animal sălbatic, o vulpe sau o hermină. Ţâşnind ici şi colo, gonind pe deasupra zăpezii, făcând mici ocoluri înapoi şi iar înainte, până când Jack n-a mai fost sigur dacă erau aceleaşi. Dacă se rătăcise, de ce nu venise la uşă? De ce nu ceruse ajutor? Şi urmele nu mergeau către drumul căruţei, către sud, către oraş şi alte gospodării. Ci se plimbau printre copaci fără o direcţie anume, iar când a privit înapoi peste umăr, n-a mai putut vedea coliba şi a înţeles că urmele şerpuiau către nord, către munţi. Urmele de ghete se intersectau ici şi colo cu altele, de astă dată deosebite. De vulpe, încrucişându-se cu cele ale paşilor copilei, apoi dispărând. A continuat să meargă pe urmele copilei. De ce s-ar ţine o vulpe după o fetiţă printre copaci? Se uita în jos din când în când, apoi punea totul la îndoială. Poate că fetiţa se ţinea după vulpe. Poate că de aceea urmele lăsate de ea erau atît de haotice.

Jack s-a oprit lângă un plop căzut, s-a sprijinit de trunchiul lui gros. Pesemne că se depărtase de urmele iniţiale. Şi-a şters sudoarea de pe frunte. Era frig, dar aerul era uscat şi nu bătea vântul, iar el se încinsese. S-a întrebat dacă nu se încurcase. Probabil că în tot timpul ăsta mersese pe urmele vulpii. S-a întors şi s-a aplecat să le cerceteze, aproape aşteptându-se să vadă urma perniţei şi a ghearelor. Dar nu, erau tot urme plate, de mărimea tălpii unui copil.

S-a mai ţinut o vreme după ele, până când s-au pierdut unduindu-se într-o viroagă mică şi printr-o pădure deasă de molizi întunecaţi. Nu se putea strecura cu uşurinţă printre copacii aceia. Deja plecase de ceva vreme. S-a întors şi l-a trecut un fior de teamă - atât de absorbit privise în jos, la urmele paşilor, când venise, încât nu prea dăduse atenţie peisajului dimprejur. Copacii şi zăpada arătau la fel în toate direcţiile. Apoi şi-a amintit de urmele ghetelor lui în zăpadă. Avea să fie cale lungă şi întortocheată până acasă, dar aşa o să ajungă.

Mabel aştepta neliniştită la uşă când s-a întors. Şi-a şters mâinile de şorţ şi l-a ajutat să-şi dea jos haina.
- Începusem să-mi fac griji.

Jack şi-a încălzit mâinile lângă sobă.
- Ei? Ai găsit vulpea?
- Nu, doar alte urme, peste tot.

Nu i-a zis de copilă sau de iepurele mort de pe treptele casei. Cumva, se gândea că ar tulbura-o.


Mabel a privit agitată urmele care traversau zăpada când se întorcea de la toaleta din curte. Niciodată nu se mai apropiase aşa de mult o vulpe de coliba lor. Ştia că sunt nişte animale mici, dar cu toate astea o speriau. Păşea peste urme, când deodată forma lor plată şi alungită i-a atras atenţia. Nu erau nicidecum urme de animal. Fiecare era amprenta perfectă a tălpii unei ghete micuţe. Şi-a înălţat capul şi le-a urmărit cu privirea, ducând înapoi către copila de zăpadă pe care o făcuse împreună cu Jack seara trecută. Dispăruse.

S-a grăbit înapoi în colibă, cu răsuflarea tăiată.
- Jack? Ne-a stricat cineva copila de zăpadă. A fost cineva în curtea noastră.

El stătea la tejghea, ascuţindu-şi briceagul.
- Ştiu.
- Dar parcă ai zis că a fost o vulpe.
- Sunt şi urme de vulpe în pădure.
- Dar astea de-aici?
- Ale unui copil.
- După ce-ţi poţi da seama?
- După mărimea urmelor. Şi sunt aproape sigur că am văzut-o. Noaptea trecută. Alergând printre copaci.
- Ai văzut-o? Pe cine?
- O fetiţă. Purta fularul tău roşu.
- Cum? Şi de ce nu mi-ai zis? Te-ai dus după ea?
- Azi-dimineaţă. Când ţi-am zis că mă duc să caut vulpea. Am încercat să aflu unde s-a dus, însă am pierdut urma.
- Dar noaptea trecută... era o fetiţă singură afară, pe gerul ăla, şi tu nu te-ai dus să vezi dacă avea nevoie de ajutor? Trebuie să se fi rătăcit din coliba cuiva.
- Nu ştiu, Mabel.

Ea a ieşit iarăşi afară şi s-a tot uitat la urmele micuţe. Doar un singur şir, traversând zăpada, îndepărtându-se de colibă, printre copaci.

În următoarele câteva zile, cerul s-a înseninat, un frig năprasnic a pus stăpânire pe vale, iar urmele copilei s-au conturat în gheaţă. Şerpuiau scânteind delicat prin gândurile lui Mabel, făcând-o să se simtă de parcă ar fi uitat ceva.

Într-o seară, s-a dus la raftul unde, între suporturi de mahon, se afla o duzină dintre cărţile ei preferate - Poemele lui Emily Dickinson, Plimbarea lui Henry David Thoreau (Walking (1862), eseu al scriitorului american Henry David Thoreau, publicat postum în Atlantic Monthly - n.r.), Regina Clopoţica a lui Frances Hodgson Burnett (Queen Silver-Bell (1906), carte pentru copii a celebrei scriitoare britanice Frances Hodgson Burnett - n.r.). Trecându-şi distrată degetele peste cotoarele cărţilor, s-a gândit la un basm pe care tatăl ei i-l citea adesea. Şi-a amintit pielea uzată şi albastră a copertei şi tenta aurie a ilustraţiilor. Într-o imagine, îşi amintea, o copilă îşi întindea mâinile înmănuşate către un bărbat şi o femeie în vârstă, îngenuncheaţi dinaintea ei, care o făcuseră din zăpadă.

În ziua următoare, când s-a dus să dea de mâncare găinilor din hambar, Mabel a trecut pe lângă urmele mititele de ghete.

Când s-a trezit, coliba era cufundată în tăcere, iar ea a simţit schimbarea înainte să se uite pe vreo fereastră sau să deschidă uşa. Era o linişte înăbuşită, un frig dens apăsând asupra pereţilor colibei, deşi înăuntru era cald. Jack îi lăsase un foc duduind înainte să plece din nou la vânat de elani. Ceea ce simţise i s-a confirmat când a privit pe fereastră şi a văzut un peisaj cu totul nou, sclipitor. Ninsese, iar de această dată era o zăpadă zdravănă, care se adunase cu repeziciune peste noapte şi îngropase coliba şi anexele gospodăriei. Prefă­cuse bolovanii şi cioturile în dâmburi moi şi albe. Se adunase în perne pufoase pe ramurile molizilor, atârna greoaie peste streaşina colibei şi ştersese urmele din curte.

A dus un coş cu firimituri de pâine şi bucăţele de mere uscate, rămase dintr-o plăcintă, în hambar, pentru pui. Găi­nile au liniştit-o, aşa cum stăteau înşirate pe stinghiile de molid din hambar, cu penele zburlite de frig. Când a intrat, au ţopăit pe pământul plin de paie şi au cloncănit ca nişte bătrâne care întâmpină un vecin. S-au foit şi şi-au întins aripile. Una dintre găinile cu negru şi alb a ciugulit o bucăţică dintre degetele lui Mabel, iar ea a mângâiat-o pe spate când s-a îndepărtat legănându-se. A căutat în fiecare cuib şi, în cele din urmă, sub burta moale a unei găini roşcate, a găsit două ouă calde.

Mabel le-a pus în coş, în timp ce ieşea din hambar. Când s-a întors ca să închidă uşa, a observat o străfulgerare albas­tră între molizii încărcaţi de zăpadă de dincolo de curte. Şi-a mijit ochii şi nu a mai văzut albastru, ci blană roşcată. Ţesătură albastră. Blană roşcată. O copilă, subţirică şi ageră, în haină albastră, trecând printre copaci. După ce a clipit o dată, haina micuţă a dispărut şi a mai rămas doar blana furişându-se, şi era ca în imaginile acelea alb-negru pe care le văzuse în New York, când se uitase într-o cutie luminoasă, din aceea cu fise. Mişcare apărând şi dispărând, copilă şi sălbăticiune, fiecare ca un licăr trecător.

Mabel a mers spre pădure, la început încet, apoi ceva mai repede. Se uita după fetiţă, dar o pierduse.

Când s-a apropiat de marginea pădurii şi a scrutat cu privirea printre ramurile pline de nea, a fost uimită să vadă copila atât de aproape, doar la vreo sută de metri distanţă. Fetiţa stătea ghemuită, cu spatele la Mabel, cu părul de-un blond alburiu răsfirat în evantai peste haina de lână albastră. Întrebându-se dacă ar trebui să o strige, Mabel şi-a dres glasul, şi tocmai sunetul acesta a speriat-o pe copilă. Fetiţa s-a ridicat, a înhăţat un sac de pe zăpadă şi a luat-o la fugă. Chiar când dispărea pe după unul dintre cei mai groşi molizi, a privit înapoi peste umăr, iar Mabel i-a văzut ochii albaştri şi strălucitori şi chipul mic, ca de drăcuşor. Nu avea mai mult de opt-nouă ani.

Mabel s-a luat după ea, înotând prin zăpada care-i ajungea până la genunchi şi aplecându-se ca să se strecoare pe sub ramuri. Zăpada îi cădea pe căciula împletită şi picura în josul gulerului hainei, dar ea tot înainta printre crengi. Când a ajuns şi şi-a şters zăpada de pe faţă, a descoperit vulpea roşcată acolo unde fusese copila. Avea botul cufundat în zăpadă şi spatele cocoşat, ca al unei pisici care linge lapte dintr-un castron. Îşi scutura capul într-o parte şi smulgea ceva cu dinţii. Mabel a rămas înlemnită. Niciodată nu mai fusese aşa de aproape de un animal sălbatic. Doar câţiva paşi şi ar fi putut atinge blana arămie cu picăţele negre.

Animalul a privit în sus, către ea, cu capul încă plecat spre pământ, cu mustăţile lungi şi negre lipite de botul alungit. Apoi Mabel a văzut sângele şi s-a luptat cu senzaţia de vomă. Vulpea mânca ceva ce omorâse, iar sângele împroşcase zăpada şi îi mânjise botul.
- Nu! Fugi! Fugi de-aici!

Mabel şi-a fluturat braţele înspre vulpe, iar apoi, simţindu-se deodată furioasă şi vitează, a pornit către ea. Animalul a ezitat, probabil nedorind să-şi abandoneze masa, dar apoi s-a întors şi a luat-o pe urmele fetiţei, printre copaci.

Mabel s-a dus la acel loc din zăpadă şi a văzut ceea ce spera să nu vadă. O privelişte îngrozitoare - intestine argintii, oase mititele, sânge şi pene.

În dimineaţa aceea nu numărase puii. S-a uitat mai atent şi a văzut că nu era de fapt una dintre găinile ei, ci o pasăre sălbatică, cu pene maro pestriţe şi cu capul mic, sucit.

A lăsat lucruşorul acela mâncat pe jumătate şi a luat-o pe urmele întortocheate ale copilei şi vulpii, printre copaci. În timp ce mergea, rafale de vânt scuturau zăpada de pe ramurile copacilor şi îi suflau rece în faţă. Îi îngreunau respiraţia, aşa că şi-a întors capul într-o parte şi a continuat să meargă prin pădure. Vântul a răbufnit iarăşi, răscolind zăpada de pe pământ şi din copaci şi ridicând-o în aer. Apoi s-a pornit să sufle neîntrerupt, iar Mabel s-a avântat înainte, cu privirea în jos, dar acum nu mai putea vedea pe unde merge. Un viscol pornit din senin. Mabel s-a întors cu spatele la vânt şi zăpadă şi a pornit-o spre casă. Nu era îmbrăcată potrivit pentru o asemenea expediţie şi fata se afla cu siguranţă prea departe. Pe când se apropia de hambar, zăpada viscolită i-a acoperit urmele, şi pe ale copilei şi ale vulpii. N-a mai văzut pasărea moartă sau petele de sânge când a trecut pe acolo - dispăruseră şi ele.
- Am văzut copila, i-a zis Mabel lui Jack când a sosit la cină. Fetiţa pe care mi-ai descris-o, din noaptea trecută... Am văzut-o în spatele hambarului.
- Eşti sigură?
- Da. Da. Era urmată de o vulpe şi am crezut că ne-a omorât unul dintre pui, dar era altceva, o pasăre sălbatică.

Jack a mijit ochii, de parcă s-ar fi îndoit.
- Chiar am văzut-o, Jack.

El a dat din cap şi şi-a agăţat haina în cuierul de lângă uşă.
- Ai auzit de cineva care să fi pierdut un copil? l-a întrebat. Când ai fost ieri în oraş, ai auzit vreun zvon?
- Nu. Absolut nimic.
- Ai întrebat? Ai spus cuiva de ea?
- Nu, Mabel. Nu prea am văzut rostul. M-am gândit că ori s-a dus ea acasă, ori au pornit ei o căutare, laolaltă.
- Dar uite că s-a întors şi astăzi. Chiar lângă hambarul nostru. De ce-ar veni aici? Dacă s-a rătăcit sau are nevoie de ajutor, de ce nu vine pur şi simplu la uşă?

El a dat din cap, înţelegător, însă apoi a schimbat subiectul. A zis că nu zărise decât un elan, o femelă, cu puiul. I-a spus că vor fi nevoiţi să taie puii de îndată ce sacul cu merinde se va termina; n-aveau destui bani ca să cumpere altele. Veştile bune, a continuat el, erau că se întâlnise ieri cu George la restaurantul hotelului şi îi invitase pe Bensoni la cină duminica viitoare.

Abia de-aici, de la această ultimă parte, Mabel a ascultat atent. Era bucuroasă că vor veni Bensonii. Cu siguranţă că Esther putea să-i spună ceva despre copilă; ea cunoştea familiile din vale şi poate că avea să ştie de ce hoinărea fetiţa singură prin pădure.