Fotograf la zece preşedinţi

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Ion Cucu s-a născut în Bucureşti, la 29 august 1937, şi are studii de medicină neterminate. În anul 1960 a debutat cu fotoreportaje în cotidianul Scînteia Tineretului, unde a format şi a coordonat o echipă de tineri fotoreporteri. În paralel, a colaborat cu Uniunea Scriitorilor din România şi cu gazete literare din Bucureşti şi din ţară.

Din 1975, la revista Luceafărul, a iniţiat rubrica O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu, unde a publicat săptămânal, timp de două decenii, fotografii din viaţa literară românească.

Din 1990 este colaborator permanent al revistei România literară. A ilustrat numeroase lucrări de specialitate, dicţionare ale scriitorilor români şi cele mai importante istorii literare, printre care Dicţionarul scriitorilor români (M. Zaciu, M. Papahagi, Al. Sasu), Dicţionarul general al literaturii române (coord. Eugen Simion), Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000 (Alex Ştefănescu), Istoria critică a literaturii române (Nicolae Manolescu).

Expoziţii personale: Nichita Stănescu, 60 de ani de la naştere, Ateneul Român, 1993; Poeţi contemporani, în cadrul primului Festival de Poezie al Municipiului Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor din România, 2000; Clipe de viaţă, Club "Prometheus", 2003; Călătoria (7 iunie - 7 noiembrie 2006, Muzeul Naţional al Literaturii Române). În 2006 i-a apărut la editura Charmides volumul I din O istorie literară a privirii, o istorie în imagini a literaturii române postbelice. În mai 2010, Târgul Alternativ de Carte l-a avut invitat de onoare al primei ediţii.

un cristian (n. 1977) este redactor la Observator cultural şi coordonator de proiecte la Uniunea Scriitorilor din România. După zece ani de underground editorial asumat şi alţi trei de provizorat, este editor al Casei de pariuri literare. A colaborat cu anchete şi interviuri în Observator cultural, Pana mea, Fracturi (ambele serii), Ziarul de duminică, România literară şi tiuk!.

Fragmente din acest interviu au fost publicate în 2010 în Ziarul de duminică şi Steaua şi într-un supliment special al Observatorului cultural. Prima parte (sub titlul Cum ar arăta viaţa fără fotografie?) şi a doua parte (sub titlul Sala Oglinzilor) a acestui interviu a apărut la editura Casa de pariuri literare.



De unde-mi arog dreptul de a mă considera mai special decât alţi oameni? Energia cu care am alcătuit şi edificat această trilogie din ce-şi trage seva? De ce cred că vor fi câţiva care se vor bucura să se descopere sau să-i descopere pe alţii, cunoscuţi de-ai lor? Mă vor compara cu Sisif? Mă vor denigra? Eu am, în continuare, posibilitatea să dialoghez, să-i simt aproape, să ciocnesc un pahar de vin cu ei, cu cei care nu mai sunt, mulţi şi importanţi scriitori, cu suflete şi talente uriaşe unii dintre ei. Sau pe alţii plecaţi să-i fac să tacă pentru totdeauna. Pare o nebunie. Dar pot vorbi cu ei. O şi fac, în cămăruţa mea de la Mogoşeşti. Imaginaţi-vă că zilnic foiletez mii de fotografii. Generaţii după generaţii. Şi dacă până în acest moment soarta lor începuse să-mi fie indiferentă, acum i-am regăsit şi-n afara imaginilor. M-am reîntors total la ei, la scriitori.


un cristian: Când s-a produs prima expoziţie?
Ion Cucu: În 1993, la Ateneul Român. O efemeridă. Şaizeci de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu. L-a sărbătorit Uniunea Scriitorilor. Patruzeci de fotografii în format mare, care au avut un impact extraordinar. Expoziţia a trăit o jumătate de zi şi a fost achiziţionată de Muzeul Literaturii Române, de urgenţă. Au luat-o direct din Ateneu.

u.c.: Aţi avut o a doua expoziţie, la Clubul Prometheus, în 2003. De ce aşa de târziu?
I.C.: Şi-acum mă mir că m-am expus. Pentru că nu îndrăzneam să cred că însemn ceva. Mi-au mai pus şi alţii întrebarea, dar la tine sună foarte imperativ şi asta-mi place. A trebuit să mă reconsider, să mă readun. Mi-a trebuit mai mult de un deceniu ca să ridic capul care stătea aplecat. Măcar expoziţia asta, Clipe de viaţă, a ţinut trei săptămâni.

u.c.: Cum aţi avut răbdare atâţia ani?
I.C.: Am răbdarea în sânge. Poate vechea spaimă că n-am dosarul de cadre bun să fie o explicaţie. Pe frate-miu l-au luat din armată şi l-au băgat în mină pentru doi ani. Pe sora mea, Elena, au dat-o afară de la liceu, ajungând la şcoala profesională de vânzători. Iar pe mine m-au dat afară de la medicină. Dacă mama n-ar fi prins un post de bucătăreasă la fabrica IUTA, din Doina Ferentari, am fi murit de foame. De aceea eram internat la Gimnaziul Unic "Regele Ferdinand". Şi în vacanţele lungi de vară, în urma unei cereri şi a unei anchete sociale, rămâneam tot la internat. Stăteam la 20 de minute de casă cu tramvaiul, dar mă duceam foarte rar. La internat mâncam marmeladă pe mămăligă şi ceai din coji de nuci. Într-o cămăruţă de 3/2 erau 6 paturi suprapuse. Şi-n spălătorul comun, asemănător cu cel văzut când aveam să fiu recrutat militar, cu apă veşnic rece, îmi găsisem un colţ unde îmi cărasem o ladă, pe care stăteam şi citeam până noaptea târziu. Era spre closete, numai acolo lumina putea rămâne aprinsă. Aşa am citit Demonii, aveam 14 ani, acolo am citit Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste şi Luceafărul. Luam cărţi de la biblioteca gimnaziului. Găsisem în podul casei din Şoseaua Măgurele, azi Sălaj, un registru vechi al tatălui meu, în formă de T, ca o cruce, cu câteva pagini scrise chiar de el. L-am tăiat cu un fierăstrău de mână, cu zimţii foarte fini, şi pe el îmi luam notiţe. Era atât de gros şi de greu, încât dacă privesc peste ani, atunci cred că mi-am format musculatura pentru a căra geanta cu aparate. Numai bliţul cântărea câteva gantere. Am luat viaţa pe cont propriu din clipa în care, la 11 ani şi o lună, în septembrie, tata m-a dus până la poarta gimnaziului şi mi-a spus cu mâna pe umăr: "Neluţule, tată, atât am putut să fac pentru tine! Dumnezeu să te aibă în pază." M-a sărutat pe frunte şi ne-am despărţit pentru foarte mult timp. Dar asta este o altă poveste. De-asta zic că răbdarea a crescut în mine odată cu frica.

u.c.: Mai mulţi fotografi "ameninţă" cu o istorie a literaturii în imagini. Dumneavoastră ce pregătiţi?
I.C.: E complicat, extrem de complicat să faci o istorie a literaturii în imagini. Am hrănit cu imagini dicţionarele lui Zaciu, Papahagi şi Sassu, mai apoi cele şase dicţionare scoase la Academia Română de către un colectiv coordonat de Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române şi cele două monumentale istorii ale literaturii, Istoria literaturii române contemporane a lui Alex. Ştefănescu (circa 700 de imagini) şi Istoria critică a literaturii române. Din păcate, cred eu, Istoria lui Manolescu merita mult mai multe imagini. Manolescu mi-a şi dat dreptate, când i-am spus. Mi-a promis că la o nouă ediţie va apela chiar abuziv la filmofototeca mea. Dacă aş număra toate fotografiile intrate în aceste cărţi, cred că ar fi vorba despre o istorie.
Sigur că vreau să realizez o istorie, e un fel de ţintă finală. Pe ceilalţi fotografi care, după cum aud din diverse surse, anunţă diferite istorii, i-aş întreba: "Cum staţi cu fotografia scriitorilor din 1950 încoace?" Probabil că istoriile lor sunt fie selective, fie postrevoluţionare. Am un calm olimpian, mi-e destul să deschid sertarele şi să scot plicurile cu sute de filme. Ei au frunzele din pom, eu am rădăcina, crengile. Nu mă îndoiesc că s-ar putea să aibă, metaforic vorbind, numai florile, chiar şi ceva frunze din arborele istoriei literare. Îi felicit pentru idei, pentru consecvenţă, mă bucur că vin şi ei în echipă. Dar trebuie să se şi legitimeze, ca să aibă drept de joc. Mă bucur pentru intenţiilor lor, mai ales că aş avea cu cine să mă compar. Poate aşa mi-aş da seama că demersul meu e meritoriu şi că răsplata va fi pe măsura efortului depus. Supraomenesc. Nu e o exagerare. Acţiunea mea pare a unui nebun. În sensul că m-am aruncat în această vâltoare fără un scop anume.
Şi, gândeşte-te puţin, când am spus că am colaborat intens la realizarea acelor dicţionare, nouă la număr, unde mai mult de jumătate din ilustraţii se referă la clasicii literaturii române, de la Antim Ivireanul până-n 1957, când am început cu enormă timiditate să fotografiez contemporani, m-am referit şi la faptul că sute de ore le-am petrecut în subsolul Bibliotecii Academiei Române, în alte zeci de biblioteci şi anticariate, cu acreditări, şi am reprodus peste 3000 de imagini: portrete, manuscrise, ediţii princeps. Am reprodus fotografic toată literatura română până la întâlnirea cu literatura contemporană, pe care am surprins-o în mişcare.

u.c.: V-aţi "antrenat" cu imaginile clasicilor până a ajunge la contemporani...
I.C.: Trebuia să le studiez fotografiile, să le dau un sens, o logică şi chiar să-mi fac curaj. Cum să fi venit aşa, pur şi simplu, pe uşă şi să declanşez aparatul? Cine eram eu să fotografiez scriitori dacă n-aş fi ştiut cum arătau la faţă clasicii literaturii? Ce fel de fotograf de scriitori aş mai fi fost dacă nu puteam să-l deosebesc pe Goga de Coşbuc într-o imagine? De-asta spun că a face fotografia unui scriitor nu e doar artă fotografică. Trebuie să ai mai mult decât apetit tehnic şi ochi format. Trebuie să te tragă aţa la carte.

u.c.: Nu v-a fost teamă să nu clacaţi?
I.C.: Tot timpul mi-a fost teamă că voi rămâne cumva în urmă. Dar mobilul existenţial al efortului depus este salvarea sufletului meu şi, implicit, al celor care intră în contact cu opera mea. O numesc operă fără să roşesc, pentru că, dacă Dumnezeu ne ajută să tipărim o istorie a literaturii române cu o anvergură de 55 de ani, se va face dovada. M-am luat la trântă cu propria mea fiinţă. Totul a fost între mine şi mine, nu între mine şi alţii. Aşa că mesajul către cei care anunţă istoriile este: "Veniţi, faceţi expoziţii pe salteaua artei!"

u.c.: Într-o cronică la DGLR, Marius Chivu spune că ar fi meritat şi Ion Cucu un mic capitol. V-aşteptaţi la acest lucru în viitor sau ar trebui să apară istoria pentru a ajunge pe lista celor care au fişă de dicţionar?
I.C.: Se pare că nu e de ajuns să fotografiezi de 25.000 de ori scriitorii şi să-ţi permiţi oricând să dai o selecţie de 5.000 de imagini de aur. Se simte nevoia de alte argumente. Iată-le!

u.c.: Apoi a venit expoziţia de la Muzeul Literaturii...
I.C.: Expoziţia din 2007 a fost ca un tsunami. Am adunat-o în tăcere, cu eforturi teribile. Şapte sute de imagini care au stat mai bine de şapte luni. A fost ca o descătuşare. M-au bucurat toate prezenţele, îmi făcusem liste, îmi imaginam cine va veni, cine cât va sta. L-aş numi triumf, dar nu triumful m-a interesat ca idee. Dar cu expoziţia aceea a fost şi altceva. A fost şi emoţia mea la mijloc. O aşa emoţie şi atâta bucurie n-am resimţit decât la emisiunea Nocturne a Marinei Constantinescu, căreia ţin de fiecare dată să-i mulţumesc pentru acea primă invitaţie televizată.

u.c.: Cum de-aţi venit la Uniune?
I.C.: Trebuia să ajung la Uniune dacă am ales să fotografiez scriitori. Pentru că eu, când spun putere, mă gândesc la Preşedintele Uniunii Scriitorilor. Pentru ceea ce aveam nevoie, centrul puterii era Uniunea, nu regimul politic.
Şi mi-am găsit singur drumul. Am creat un studio ad hoc la sediul revistei Viaţa economică, unde scriitorii ce se aflau peste drum mă vizitau zilnic. Se trimiteau unii pe alţii. Primul a venit Constantin Ţoiu, împreună cu Cezar Baltag. Laboratorul-studio se afla la subsol, avea aproape şaizeci de metri pătraţi, era răcoare înăuntru. Foloseam numai lumina zilei, o lumină absolut creativă, care intra prin două ferestre de dimensiuni relativ mici, aflate la nivel cu pământul. Aşa mi s-a dus vestea că sunt un fotograf-artist, care lucrează cu lumină puţină, astfel că dispar eventualele riduri apărute prematur.

u.c.: Eraţi singurul fotograf angajat al Uniunii?
I.C.: Am avut grijă, dintr-o intuiţie căreia din nou îi mulţumesc, să nu fiu angajatul direct al Uniunii Scriitorilor decât un an, între 1990 şi 1991. Uniunea n-a creat post de fotograf, dar existau fotografi care colaborau permanent. Cum am colaborat şi eu, fiind angajatul revistelor literare Luceafărul şi, mai apoi, după revoluţie, România literară.

u.c.: Vă plăteau fotografiile?
I.C.: Rămânea la buna lor plăcere. De regulă primeam cărţi cu autograf. Dar nici eu nu eram foarte darnic, ca şi astăzi. Le făceam, dădeam două-trei imagini, drept răsplată că mi-au pozat, iar restul le ţineam pentru mine şi le adăugam fagurelui uriaş pe care-l construiam în tăcere.

u.c.: Ştia multă lume de construcţia asta?
I.C.: Nu, era o poveste personală. Mi-a repugnat întotdeauna faptul de a mă băga în faţă sau de a lua faţa altcuiva. Apariţia mea publică înainte de vreme s-ar fi soldat cu blocarea altcuiva.

u.c.: Într-un fel, eraţi un fotograf secret...
I.C.: Mi-a fost foarte greu să cred că pot alcătui o filmofototecă cu un impact major. Îmi dădeam seama despre ce e vorba, răsfoiam cu atenţie profesională gazetele literare, mă duceam special şi le subtilizam din vila de pe Ana Ipătescu, le ascundeam în geanta mea de foto şi-n taină, în laboratorul de sub pământ, le studiam de la un capăt la altul, în speranţa că voi aprecia exact nivelul artistic al portretelor şi nu numai, din aceste reviste. Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci, concluzia ar fi sunat cam aşa - cu câteva excepţii, era loc de portrete foto artistice. Ceea ce m-a determinat să-mi extind activitatea legată de viaţa şi cunoaşterea scriitorilor. Am început să frecventez cenaclurile, să merg la lansări de cărţi, la decernări de premii. Am prins gustul pentru frumos. Şi pe vremea când lucram la ziar am avut rezultate excepţionale, am luat premii inclusiv internaţionale. Am făcut din fotografie suportul esenţial al vieţii mele de tânăr fără noroc. Mi se spunea adesea, de către cei ce conduceau serviciul de cadre al editurii Scânteia: "Norocul tău, Cucule, e că eşti un bun, un foarte bun profesionist." Zâmbeau într-un fel încurajator, dar nu uitau să-mi ceară la două-trei luni autobiografia. Aşa că mi-am pus toată energia în laboratorul meu de sub pământ şi de foarte multe ori mi-au intrat în el scriitori, la rândul lor, tineri.

u.c.: Au fost şi momente de cumpănă, bănuiesc. Trăind printre ei, fiind unul de-ai lor (îndrăznesc să spun), aţi asistat la multe. Să amintesc doar de accidentul mortal al lui Iustin Panţa, care s-a urcat în maşină în locul dumneavoastră...
I.C.: Da, au fost şi momente din acestea. Nu doar dispariţia fizică a cuiva, e drept, acum 30-40 de ani mai rară, pentru că mulţi erau la fel de tineri ca mine, dar şi accidente.
Am avut trei accidente cu scriitorii şi în slujba lor. Cel mai de demult s-a întâmplat pe şoseaua supranumită Milionarilor, în zona Timişoarei. I se spunea aşa pentru că lega între ele unele dintre cele mai bogate sate din epoca socialistă. Era iarnă, de la Partid mi s-a pus la dispoziţie o maşină marca Gaz, cu prelată, nu cu acoperiş, şi un şofer puţin mai tânăr decât mine. Şoseaua Milionarilor arăta ca o panglică întinsă cât vedeai cu ochii, strălucind în contre jour-ul dimineţii asemenea unui patinoar pe care s-ar fi putut doborî recorduri de viteză. Urma să vizităm o casă memorială şi o casă de cultură. Maşina mai mult dansa, şoferul ambala serios motorul. L-am tot atenţionat, l-am şi rugat să fie mai atent. La un moment dat, maşina frânată neîndemânatic s-a răsturnat ca o sanie şi ne-a prins pe amândoi între drum şi podeaua maşinii. Ce-a urmat aveam să aflu mai târziu, la spitalul din Timişoara, unde am fost internat cu diagnosticul de hernie inghinală stânga, stare incipientă, cu traumatism sternocostal, c-o ditamai vânătaia la ochiul drept, cu unul dintre aparate făcut zob şi desculţ, pe deasupra. Nu mai aveam ghete în picioare, îmi zburaseră la impact. Am zăcut câteva zile bune în spital, mi s-a atras atenţia asupra herniei, mi s-a cumpărat o pereche de pantofi şi m-am trezit în acceleratul de Timişoara-Bucureşti cu dureri cumplite în coaste.
Al doilea accident s-a produs în Deltă, pe când eram cu un grup de scriitori, printre care se aflau Petre Sălcudeanu, D.R. Popescu, George Bălăiţă, Paul Everac. La Sulina ni s-a propus să vedem cum se prind morunii. Noaptea, câţiva dintre noi am plecat curioşi. Erau valuri mari, cula era foarte mare, dar făceam pe viteazul alături de Radu Anton Roman. Vasul nostru de pescuit părea o coajă de nucă. Nici nu mi-am dat seama când am fost aruncat peste bord, intrând cu totul în apă. Am şi astăzi unul dintre aparatele mele de-atunci, căci eu numai cu aparate personale am lucrat tot timpul. Ştiam să înot încă din copilărie, când în Balta Lişteavei din Ulmenii de Dunăre mă dădeam la fund în gropana în care se scăldau caii şi, cu ochii deschişi, în para semitulbure, mă apropiam de sub burta lor şi le puneam mâna pe grenadele lor rotunde. N-avea niciun fel de legătură marea cu lişteaua. Am simţit o lovitură puternică în spate, care m-a trimis în inconştienţă şi m-am trezit în casa primitoare a unui pescar din Sulina, unde am zăcut peste două săptămâni. De-atunci am rămas c-o fisură de drepţi abdominali, care s-a tot lărgit.
Al treilea accident a fost la Slatina, când autocarul plin cu scriitori tocmai se întorcea de la vizita anuală, obligatorie, dar nescrisă, de a depune coroane de flori la Scorniceşti. De cum am pătruns pe şoseaua Slatina-Râmnicu Vâlcea, o bubuitură urmată de o explozie teribilă, prevestitoare de foarte rău, ne-a bulversat pe toţi. Parbrizul imens al autocarului a explodat în sute de ciobuleţe. Datorită suflului celor 80 km/h cu care rulam, toţi, absolut toţi am fost atinşi de acele schije. Ca de obicei, victimă a probităţii mele profesionale, ştiind că trebuia să cobor primul din maşină, stăteam lângă şofer. Cele două obiective ale aparatului Rolley Flex mi-au fost sparte. Toţi am fost zgâriaţi, dincolo de sperietură, iar lui D.R. Popescu, preşedintele nostru, i s-a înfipt un ciob în ochi. Prima mişcare pe care a vrut s-o facă a fost să-şi frece ochiul. A fost prima şi ultima oară când am urlat la el: "Nu frecaţi ochiul!" Medicul care încă trăia în mine a fost la datorie. Culmea, aveam în permanenţă în geanta mea şi o trusă medicală. Pastiluţe, fiole, anticongestionante, antipiretice, antiinflamatorii. După ce-am înlăturat c-o mişcare un ştergător de parbriz de pe prima banchetă, aproape că l-am forţat să se culce pe spate cu faţa în sus. Ochiul deja se apăra, nu se lăsa deschis, dar am forţat pleoapele şi i l-am deschis. O particulă i se înfipsese în scleră. I-am picurat în ochi acel anticongestionant. După câteva clipe am plecat spre spital. Doctorii aveau să şi spună: "Aţi făcut un lucru foarte bun că n-aţi frecat ochiul." Pentru câteva zile, D.R. Popescu a purtat un pansament, cu care, pe o stradă din Craiova, l-am şi imortalizat. Cât despre mine, lovitura pe care am suferit-o presat de spătarul scaunului şoferului, sub impulsul frânei puternice şi salvatoare, mi-a dat capul pe spate şi chiar şi astăzi am o spondiloză traumatică. Dar tot răul spre bine. M-anunţă când se schimbă vremea. Ce bine ar fi fost dacă m-ar fi anunţat când se schimbau vremurile...

u.c.: V-au fotografiat scriitorii?
I.C.: Sunt foarte greu de fotografiat. Blendea m-a fotografiat de câteva ori. Şi eu pe el. Constantin Ţoiu mi-a făcut câteva fotografii. Mă şi vizita în laboratorul meu.

u.c.: Ce scriitori v-au vizitat în Bârlog?
I.C.: Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Nichita Stănescu, zeci şi zeci. Se aduceau unii pe alţii. Mă uitam deseori pe unul dintre geamurile de la nivelul pământului şi le vedeam întâi pantofii şi, pe măsură ce înaintau către intrarea spre laborator, îi identificam. Numai capetele întârziau să se vadă. Le vedeam doar când intrau în laborator.

u.c.: În câte "spaţii" s-a mutat Bârlogul?
I.C.: Întâi a fost în Casa Scânteii, etajul 3, corpul B. Atunci nu se numea Bârlog, ci secţia foto a ziarului Scânteia Tineretului. Apoi am mers pe strada Nicolae Iorga, la nr. 4, unde am şi botezat atelierul Bârlog. Acolo venea foarte des tatăl meu, pe-atunci la 70 de ani. Îl prezentam scriitorilor şi, după ce le strângea mâna şi ei plecau, îl auzeam: "Măi Neluţule, tată, scriitorii ăştia văd că sunt oameni ca şi noi." "Şi la ce te-aşteptai?" "Să aibă nişte cărţi în spate sau creioane la urechi, aşa cum ăia care fumează ar trebui să aibă un coş în cap." Cum mă feream să fumez de faţă cu el, dădeam afirmativ din cap: "Mă, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat pe om să fumeze, i-ar fi făcut un coş în cap." În paralel cu laboratorul nou, lucram la fostul studio din Casa Scânteii, care era mult mai dotat tehnic. Cu toate că nu mai eram angajatul ziarului de mai bine de şapte ani, prestigiul cucerit cu greu îmi dădea acces nelimitat. După '89, odată cu mutarea revistelor literare în Casa Vernescu, în coada ei mi s-a creat şi mie un spaţiu. A apărut al treilea Bârlog, chiar la intrare. Povestea lui e foarte tristă. După ce a apărut Cazinoul, în calitate de chiriaş, la scurt timp Bârlogul a fost mutat încă o dată, şi încă o dată, şi-ncă o dată. La fiecare mutare, care se făcea în forţă şi neanunţat, fără să exagerez, mi s-au pierdut şi deteriorat atât aparatura, care era proprietate personală, cât şi fotografii şi filme, printre care şi filmul vizitei Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca la Bucureşti. Am pierdut enorm, însă atât de mult am lucrat, că nu s-a simţit. Culmea e că dispariţia lor părea a fi opera unui cunoscător.

u.c.: Suspectaţi pe cineva?
I.C.: Nu vreau să suspectez pe nimeni. Am indicii, dar nu le aduc în discuţie.

u.c.: După 50 de ani de fotografiat scriitorii, vă retrageţi, încet-încet, la origini, lângă Comana. De ce v-aţi retras la Mogoşeşti?
I.C.: Aici sufletul are unde să se ducă, să zburde. Acompaniat de foşnetul frunzelor, de răcoarea nucilor, de gutuile care, când se coc, bat în tabla caselor, nopţile mai ales.
Am fugit de lume. Viaţa cu ale ei meandre, nevoia de reculegere şi regăsire, faptul că aveam responsabilitatea acestui loc şi căsuţa din paiantă cu prispă pe care o cumpărasem cu 30 de ani înainte, adică în 1981 şi până la urmă aţa, m-a tras aţa acasă. Dacă ţinem cont de faptul că tatăl meu, Tudor Gheorghe Cucu, a văzut lumina zilei în satul Mogoşeşti, lângă biserică, comuna Copăceni, judeţul Ilfov pe atunci şi, sigur că da, trebuie să recunosc, oboseala anilor adunaţi la un loc a contribuit şi ea la întoarcerea mea la Mogoşeşti.
Cu mulţi ani înainte am publicat o însemnărică în ziarul Scânteia Tineretului în care susţineam cu tărie că satul Mogoşeşti se află aşezat pe un deal care seamănă cu un sân de femeie, şi sfârcul este satul.

u.c.: Ce scriitori v-au vizitat la Mogoşeşti?
I.C.: Nu prea mulţi, deoarece satul meu urma să fie demolat. Era în planul de demolare al regimului de tristă amintire. Îmi era interzis să repar casa şi, indirect, interzis să reîntineresc livada cu pomi fructiferi. Ce rost ar fi avut să dau curs acestor îndemnuri, când fusesem anunţat cu adresă de la primărie că voi fi demolat? Îmi aduc aminte că deseori deasupra statului zbura elicopterul cu conducătorul de partid şi de stat, survolând cursul viitorului canal Dunăre-Bucureşti, şi noi, ăştia care urma să fim demolaţi, priveam cu ură la pasărea de fier aducătoare de mesaj cumplit, şi chiar uneori, înfricoşaţi, ne ascundeam pe sub streşini să nu fim văzuţi de sus, cuprinşi de teama de a nu fi demolaţi înainte de vreme. Eram înspăimântat, distrus sufleteşte, plângea sufletul în mine. De câte ori părăseam Mogoşeştiul, tristeţea era necuprinsă, asemănătoare cu aceea de la moartea unei fiinţe dragi.

u.c.: Cu cine dintre scriitori ţineţi legătura în prezent?
I.C.: Aşa, ca să ne vizităm acasă, cu nimeni. Am avut prieteni scriitori care au venit la Mogoşeşti, dar foarte rar. Aţi aflat de ce. Ocazional mă întâlnesc cu anumiţi scriitori de care mă simt legat pe linie de profesie şi cu care comunic. Aş începe cu Nicolae Manolescu, cu Eugen Simion, cu Bujor Nedelcovici, cu Alexandru Ecovoiu, cu Gabriel Dimisianu, cu Gabriel Chifu. Şi cu alţii. Întâlnirile sunt scurte, pline de afinităţi şi simpatii sufleteşti.

u.c.: V-aţi gândit ce faceţi cu noile valuri scriitoriceşti? Unde se opreşte şi, mai ales, cu cine se opreşte fotografierea scriitorilor?
I.C.: Există un prag de sus în fiecare meserie. Nu unul de care să te fereşti şi să-ţi dea dureri de cap. E pragul care, odată atins, îţi ia toată frica şi îţi confirmă că n-ai trăit degeaba.
De-acolo, fiecare centimetru care se-adaugă devine un record. Aşa se face trierea, aşa apare abandonul. Cred că mai pot adăuga un centimetru-doi. Trebuie să recunosc că m-apropii de limita de sus, sunt acolo, în preajma ei. Nu mai există ceva dincolo de ea. Poate că surpriza explorării filmotecii, din care, să zicem, 35% nu a fost niciodată publicată şi nu a fost trecută pe hârtie fotografică, să adauge acel centimetru limită, care, poate, pentru un săritor în înălţime ar valora un titlu olimpic.