Povestea fotografului celor zece preşedinţi

Citiţi un fragment din această carte.


Trilogia lui Ion Cucu este, deopotrivă, o construcţie editorială şi o demonstraţie personală. Ion Cucu nu e, cum s-a crezut, doar un fotograf, iar opera lui capătă o cu totul altă dimensiune dacă iese din tiparul unui album oarecare sau al unei expoziţii, fie ea şi permanentă.

Interviul şi portretele spun mai mult decât povestea unor fotografii - împreună, acestea dezvăluie talentul, forţa, patimile şi dăruirea fotografului celor zece preşedinţi. Ai Uniunii Scriitorilor. Pentru că prin această instituţie s-a legitimat şi se regăseşte, ca artist fotograf, scriitorul Ion Cucu. Trilogia s-a sfârşit, de-acum urmează Istoria. (un cristian)


"Când spun putere, mă gândesc la Preşedintele Uniunii Scriitorilor."

Cam în aceşti termeni vede Ion Cucu epoca literară trăită pe viu. Sigur, o judecată personală, care omite deliberat politicul, dar care oglindeşte, acum mai mult ca oricând, o realitate a faptelor. Percepţia fotoreporterului e corectă. Sistemul literar, bine "uns" într-o epocă foarte complicată şi greu de explicat (de către cei care-au trăit-o celor care abia au apucat-o, dar mai ales celor care au auzit de ea doar din cărţi) cum a fost, în special, cea dintre 1965 şi 1989, funcţiona pe structuri fixe. Revistele, editurile, premiile literare (aici paranteza poate rămâne deschisă), dar, mai presus de toate, Uniunea Scriitorilor din România dădeau tonul unei vieţi literare în continuă mişcare şi, paradoxal, încremenită într-o formulă fixă. Cenzura, boema, cenaclurile nu făceau decât să consolideze statutul scriitorului. Pentru că exista aşa ceva. Treceau drept borne de neomis şi ca repere clare.

Şi asta pentru că, se ştie, toată societatea funcţiona, formal vorbind, spre o evoluţie în trepte. Omul nou trăia cu planul cincinal în sânge. Era învăţat să aştepte: în douăzeci de ani urma să-şi achiziţioneze, rând pe rând, maşină, frigider, apartament. Scriitorul, aparent privilegiat, parcurgea un drum similar. Un debut în revistă (totdeauna girat şi memorabil nu doar la nivel simbolic), publicarea de cărţi (cu extrem de numeroase obstacole şi amânări), obţinerea de cronici în revistele literare, accesul în Uniune (fie şi, la propriu, în restaurantul ei), ca o încununare a paşilor anteriori.

A intra în Uniunea Scriitorilor devenea, cu excepţiile de rigoare (multe cu substrat ideologic), o recunoaştere. Breasla conta, era mare lucru să mergi pe urmele scriitorilor, la o casă memorială sau, caz fericit, să ai un scriitor în familie. Literatura producea meserii şi genera venituri. Scriitorul putea trăi, dar se şi putea rata din gloria sau din avantajele scrisului. Nu se puteau sări etapele.

Pornind de la toate aceste extrem de fugare şi frugale consideraţii, centrul puterii literare era dat de apartenenţa la structurile fixe (editurile cu tiraje exorbitante, revistele cu un capital de imagine astăzi de neimaginat, Uniunea, ca instituţie emblematică de reprezentare a scriitorilor români) şi de apetenţa pentru cele mobile (premiile, lecturile organizate prin delegaţii, plecările în străinătate, chiar accesul la Fondul Literar), între ele un rol deloc de neglijat jucându-l legendarele cenacluri.

Stat în stat pe alocuri, societatea scriitoricească, în ansamblul său, a putut ignora, nu fără a plăti un timbru literar constant, linia impusă de sistemul politic totalitar. După o ştampilă proletcultistă accidentală, literatura română a reuşit, prin talentul individual, să refacă punţile esteticului, să ascundă la propriu şi să transmită, banal spus, mesajul speranţei. Comparabile cu interminabilele cozi pentru alimente, cozile pentru cărţi au adus în conştiinţa publicului noua elită literară. Să ne gândim că reintrau în circulaţie operele scriitorilor interzişi, că în România se traducea într-un ritm susţinut, că urbanismul forţat apropia generaţiile de şoimi şi de pionieri de carte, că facultăţile de Litere impuneau cenacluri şi festivaluri. Dar, în aceeaşi măsură, să nu excludem efectele perverse ale accesului în masă la literatură. Nu doar prezenţa în manuale a scriitorilor contemporani, ci şi Cântarea României, nu doar Cenaclul de Luni, Junimea şi Echinox, dar şi sutele de cenacluri şcolăreşti de propagandă sau Flacăra stadioanelor pline. Nu doar tiraje enorme pentru romanele unor Preda, Breban sau Buzura, dar şi planuri depăşite pentru fiecare bibliotecă sătească, biblioteci-vitrină, în care cărţile stăteau în spatele bibelourilor. O lume a extremelor, cu vedete literare şi o boemă internă, cu armate de aspiranţi ce aveau să intre pe porţile larg deschise ale tranziţiei şi aveau să-şi ceară drepturile după zeci de cărţi de maculatură pe cap de scriitor liber. O lume în care critica literară nu se prea înşela, revistele impuneau respect şi creau o tradiţie, editurile păreau că nu-şi pun problema vânzărilor, cărţile intrau în biblioteci, o lume în care tinerii stăteau la interminabila coadă a debutului impus colectiv şi în care devenise o problemă până şi publicarea fotografiei autorului pe copertă. De aceea, mărturia lui Ion Cucu e importantă. Glorie şi decădere, oficial şi neoficial, tinereţe şi moarte, victime şi călăi se regăsesc într-o astfel de filmofototecă.

Şi-apoi, Ion Cucu suferă incurabil de o boală rară. Dragostea pentru literatură l-a determinat să transfere afecţiunea şi căutarea frumosului în lumea scriitorilor români. Hipersensibilitatea de care dă dovadă l-a făcut orb la măştile istorice ale acestora şi surd la şoaptele nedemne, câte vor fi fost. Avem în Ion Cucu nu doar un martor, ci şi o voce. Povestea spusă a fotografiilor întregeşte un tablou. Până la acest moment, creditat doar ca fotograf, Cucu avea un rol de coloratură. De-acum înainte, prin vocea din spatele fotografiei, acest loc trebuie reconsiderat. Pentru simplul motiv că Ion Cucu e mai scriitor decât mulţi dintre scriitorii care l-au văzut doar ca un personal auxiliar care să ilustreze istoria literară scrisă.

Salvându-se sufleteşte prin fotografierea scriitorilor, Ion Cucu face, instinctiv, cu mult mai mult decât un simplu album, fie el şi kilometric. Arhiva lui e ca o trusă de prim-ajutor pentru repunerea literaturii în grila priorităţilor culturale ale unei naţiuni şi-aşa indiferente şi o şansă nesperată pentru generaţiile viitoare de a avea ilustrată aproape integral literatura unei jumătăţi de veac. Rămâne doar întrebarea dacă literatura română va mai reprezenta ceva pentru generaţiile ce vin, dacă rolul ei central de până acum va mai atrage ca un magnet, în contextul în care facultăţile produc doar grămătici, orice versificator care-şi tipăreşte contra cost o carte e considerat scriitor, iar noile media contestă revistele literare, mizând pe zona de eveniment, pe reacţia publicului (aşa cum e el) în detrimentul actului critic.

Sistemul a decăzut, asta se vede cu ochiul liber. Parazitat din exterior şi din interior, copleşit de interese pecuniare şi lipsit de o grilă valorică certă, adună anual sute de noi membri. Ar fi mult mai simplu să fie promovaţi peste tot şi rapid cei mai importanţi 90-100 de scriitori ai ţării decât ca fiecare oraş să pluseze cu replici şi să-şi dorească o revistă care să rivalizeze cu România literară sau cu Observator cultural. Regionalizarea valorică funcţionează ca un bumerang şi, astfel, gloriile locale n-au cum să treacă graniţele unor judeţe care ţin să aibă un "Messi al lor" (pentru a nu supăra pe nimeni), în timp ce marii scriitori circulă doar ocazional prin ţară. Micile ziduri chinezeşti ascund impostură şi blochează accesul la public, mai ales la cel tânăr.

Din fericire, Ion Cucu are cu ce să fie peste tot, cu toţi şi pentru toţi. Ar fi culmea să auzim "ăsta e Cucu al nostru" într-un orăşel cu 20.000 de locuitori şi 30 de scriitori legitimaţi, ştampilaţi şi publicaţi în tiraje de buzunar în cine ştie ce magherniţe editoriale. Ion Cucu e doar al literaturii române. Prin asta e unic şi prin asta va rămâne inconfundabil. Aşa cum, pe fotografiile lui, preluate fără jenă te miri pe unde scrie fotografie de Ion Cucu, în istoria, sau ce va fi, a literaturii române din 1957 până azi, prezenţa lui devine o menţiune obligatorie.

Un om răbdător, care a refuzat pactul cu fotografia politică pentru a pătimi în lumea scriitoricească românească. Un colecţionar de suflete blând şi cald, care deschide cu precizie de chirurg fiecare fotografie cu un bisturiu al amintirii. Zi şi noapte, înconjurat de mii de imagini, el e stăpânul fără arginţi al comorii care nu-l lasă să doarmă. Fotografiile îşi cer acum dreptul într-o altfel de istorie a literaturii române, pe care Ion Cucu o mai are de spus. Cam aceasta e, pe scurt, povestea fotografului celor zece preşedinţi. Ai Uniunii Scriitorilor, fireşte.

Trilogia e gata. Urmează Istoria.