Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Lucrul cel mai divers pe lumea asta e tăcerea


Laurenţiu Ungureanu, un interviu cu Mircea Albulescu

14.09.2012
Adevărul, aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ştiaţi că, uneori, lui Mircea Albulescu, aprigului şi crudului Mircea Albulescu, îi pluteşte o lacrimă pe obraz? Ştiaţi că, uneori, mai ales atunci când vorbeşte despre frumoasa sa mamă şi despre straşnicul său tată, aceeaşi lacrimă îi udă tricoul? "Meşterul" ne-a lăsat, pentru câteva momente, doar câteva clipe învăluite de sfiiciune, să privim tumultul inepuizabil din spatele acestei lacrimi neastâmpărate. Ne-a vorbit despre personajul pe care îl tot interpretează de 77 de ani. Pe parcursul acestei discuţii însprâncenate, recunoaştem, am fost izgnoniţi din apartamentul lui Mircea Albulescu, am fost drăgostiţi părinteşte, ni s-a spus chiar de unde am venit în urmă nu cu mult timp, am fost învăţaţi să închidem ochii şi să simţim florile cum înfloresc şi am învăţat să vorbim, dar, mai ales, am învăţat să tăcem. Citiţi aceste vorbe meşteşugite cu fineţe, citiţi-le răspicat şi cu vocea puternică, citiţi-le aşa cum sunt scrise, căci aceste cuvinte fac spectacol singure!

Laurenţiu Ungureanu: V-aţi născut în Bucureşti, domnule Albulescu. Unde aţi copilărit?
Mircea Albulescu: Asta poţi afla de oriunde. Dacă vrei, îţi dau curriculum-ul meu şi poţi lua ce vrei de acolo, dar nu-ţi foloseşte la nimic. Ai mei stăteau undeva lângă Mitropolie. Am crescut între biserici: Sfântul Nicolae jos, Mitropolia sus.

L.U.: Au avut vreun efect?
M.A.: Anume bisericile astea n-au avut prea mare efect pentru că mama mea, Olga Tempinski, a fost catolică. Eu, când îmi fac crucea, mai duc o dată mâna la umărul stâng. Mă închin şi pentru dânsa. În schimb, în toată copilăria mea, am fost la biserica Bărăţia, unde mama mă lua cu ea în fiecare duminică.

L.U.: Deşi sunteţi botezat ortodox...
M.A.: Aici, mama a avut cu mine o problemă. Cred că aveam vreo 5-6 ani. Ştii că în slujba bisericii catolice erau, pe vremea aia, ministranţii, nişte băieţi, copii îmbrăcaţi foarte frumos, care participau la slujbă şi ajutau preoţii. Am avut această mare dorinţă să fiu şi eu acolo, printre ei. A fost foarte complicat, că mama trebuia să-mi explice de ce nu se poate, că eu sunt ortodox, că m-a botezat aidoma tatălui meu.

L.U.: V-a influenţat această experienţă?
M.A.: Mi-a prins foarte bine, nu c-am învăţat, că n-ai ce să înveţi într-o asemenea împrejurare, fiind, totuşi, un copil foarte mic. Dar am simţit. Şi iată că s-a adeverit ceva ce am profesat mai târziu, când am stat la catedră vreun sfert de secol şi ceva: există lucruri pe care le înveţi prin ce simţi, nu prin ce ţi se comunică sau prin ce citeşti. Dacă ai ocazia să simţi ce se întâmplă într-o biserică - ce povestesc eu s-a întâmplat în 1938-39, înainte de începerea războiului -, s-ar putea numi un fel de conştiinţă a organizării. La vârsta aia nu poţi să ştii ce este organizarea, dar, încet-încet, începi să înţelegi. Şi mai este o chestiune: am făcut şcoala primară, până la reforma Învăţământului, la Liceul "Sfântul Andrei". Erau două licee cu călugări din Germania, unde se învăţa întens limba germană - "Sfântul Iosif" şi "Sfântul Andrei". Eh, această educaţie mi-a dat o anumită dispoziţie către ordine, către mai puţină întâmplare şi mai multă judecată înainte. Nu atunci, ci mai târziu. E un răsad care înfloreşte peste 20-30 de ani, iar la unii nu înfloreşte nici peste 80.

L.U.: Era o selecţie anume pentru aceste şcoli?
M.A.: Nu. Noi eram deopotrivă ortodocşi, catolici, erau şi câţiva evrei. Profesorii se numeau Brüder (n.r. - fraţi). Toată povestea era că trebuia să înveţi bine şi exista o binecuvântată disciplină. Nu puteai să-ţi pui poalele-n cap, să faci prostii, să copilăreşti, trebuia să înveţi.
 
L.U.: Deci învăţaţi bine.
M.A.: Învăţam normal. N-am avut niciodată corigenţe, am fost un copil care a învăţat bine, dar n-am epatat, n-am fost înnebunit să fiu conştiincios, silitor - că ăsta e cuvântul potrivit pentru şcoală, unde te sileşti. Tu ce şcoală ai terminat ultima?

L.U.: Filosofia, dar fac Ştiinţe Politice.
M.A.: Să trăieşti, tovarăşu'! Ia uite cum te-a apucat tusea cum am zis de politică! Bine, vorbim despre altceva.


L.U.: Ştiaţi ce se întâmplă în ţară? Se făceau pregătiri...
M.A.: Ce înţelegi prin cuvântul "pregătiri"?

L.U.: În caz de eventuale bombardamente...
M.A.: Exista străjeria - pionierii de mai târziu. Era o formă de înregimentare, de inducere a discipliniei pe această cale.

L.U.: Aţi fost străjer?
M.A.: Am fost şi străjer, n-am apucat să fiu pionier, că eram prea bătrân, pe urmă am fost UTM-ist, după care am fost membru al Partidului Comunist Român. Partea asta de aderenţă era mai degrabă o răspundere la o convocare. Te-ntreba: "Vrei să fii în UTM?". Te duceai şi erai. Bine, nu ştiu cazuri de oameni care au fost făcuţi cu sila membri.

L.U.: Haideţi să ne întoarcem puţin în perioada...
M.A.: Unde vrei să te întorci? Nu de acolo ai plecat, pentru Dumnezeu! Hai, zi tare!

L.U.: V-amintiţi...
M.A.: Nu!

L.U.: Era o perioadă...
M.A.: Nu era!

L.U.: Era o perioadă extrem de tumultuoasă, mai ales în primăvara lui '44...
M.A.: Când s-a bombardat foarte serios Gara de Nord. E, lângă Gara de Nord e Spitalul Militar. Datorită faptului că taică-meu fusese militar, dirijor al Fanfarei Militare - la vremea aia era deja în rezervă -, mama s-a operat la Spitalul Militar. Când ne-am dus s-o vedem a început bombardamentul! Eram acolo unde se bombarda serios! Tata a avut această inspiraţie: "Ne aruncăm pe burtă acolo unde este trotuarul mai înalt". N-am înţeles, l-am întrebat: "Da' de ce, domn'e, să ne culcăm acolo, cu capul în canal, pe marginea trotuarului?". E, dacă puneai capul jos acolo, pentru ceea ce venea dinspre casa care ar fi fost bombardată - cărămizi, moloz, schije de la bombe -, ai fi fost apărat. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am scăpat. După care ne-am refugiat la vreo 20-30 de kilometri de Bucureşti, într-o comună, până în august '44. Acolo am avut câteva experienţe extraordinare. Tata venea pe bicicletă de la Bucureşti. Nu prea exista pâine pe la ţară, iar tata aducea de la Bucureşti pâine pentru noi şi pentru gazde, iar pentru mine - ciocolată. I-am dat, din ciocolata de la tata, unui copil de acolo, din sat. A scuipat-o! Nu i-a plăcut ciocolata! Mi-a folosit mai târziu această experienţă în relaţia cu publicul.

L.U.: A venit apoi instalarea comunismului şi tranziţia către alte valori...
M.A.: Sigur că s-au pus premisele unei alte instalări, pentru că am schimbat stăpânul. Păi înainte, cu "heil-hitlerismul", cu "Garda şi Căpitanul" legionarilor, Dumezeule!, am văzut cu ochii mei evrei agăţaţi în cârlige la abator! La abator, oameni buni! Să nu mai fie niciunul. Nimeni de nimeni dintre ei.

L.U.: Era regalistă familia dumneavoastră?
M.A.: Bineînţeles că era regalistă. Eram regalişti. Era ceva normal într-un Regat. În plus, tata, de câteva ori pe an era la Palat - îl chemau cu fanfara Regimentului de Jandarmi pedeştri al cărei dirijor era. Uneori mă lua şi pe mine! Când se putea, de Paşte şi de Crăciun, ni se dădeau cadouri. Ei, fiind cu tata acolo, luam şi eu cadouri. Mi-aduc aminte de scările alea pe care se urcă la Palat, de taică-meu care spunea "Fii cuminte, fii cuminte!" şi eu mă duceam şi mă plimbam pe furiş prin sălile Palatului.

L.U.: Aţi avut de suferit pentru că tatăl dumneavoastră purta uniformă militară cu însemne regale?   
M.A.: Tata era deja pensionar, l-au lăsat în pace. Eu am avut un şef de cadre la facultate, care m-a întrebat: "Şi tatăl dumneavoastră?". I-am spus adevărul şi mi-a zis: "Bine, scriem «muzicant»!". N-a minţit nici el, nici eu.

A murit taică-tău! Hai în scenă!

L.U.: În studenţie l-aţi cunoscut pe Amza Pellea, de care v-a legat o prietenie specială.
M.A.: Ştii cum se întâmplă? Eşti în metrou. Stai în picioare. E destul de plin metroul. Vezi departe o fată. Tu poate eşti însurat, ai deja patru copii, dar să presupunem, nu te supăra. Dintre alte 17 fete care sunt în metroul ăla când tu te întorci de la redacţie, tu te duci la ea, la urechea ei şi o pupi uşor. Ţi-am dat un exemplu foarte îndepărtat ca să-ţi demonstrez că există un fel de atracţie între oameni. Aşa a fost cu Amza şi cu mine. Noi am fost colegi în anii III şi IV. Am stat în aceeaşi bancă. Avem foarte multe amintiri care au o singură calitate: sunt numai ale noastre, nu le ştie nimeni. Nu le va şti nimeni. I-am promis!

L.U.: Aţi fost şi student la Arhitectură? Cum de aţi rămas la teatru?
M.A.: Ştii ce se întâmplă cu marile îndeletniciri? Îndeletnicirea, într-o joi, pe la 18.30-19.00, când soarele încă n-a apus, da-i mai roşu, aşa, e mai blândă, mai oarecare viaţa, Îndeletnicirea zice aşa: "Măi, vino-ncoace şi slujeşte-mă o viaţă-ntreagă!" "Eu?" "Da, tu!" Şi noi credem că noi alegem să fim artişti.

L.U.: Când v-a chemat Îndeletnicirea, când v-a zis "Măi..."?
M.A.: În momentul când m-am dus să fiu artist-amator la Ateneul Popular, cum se numea pe vremea aia. E adevărat şi că Îndeletnicirea asta e o curvă! Întâmplarea mi-a scos în cale o fată, eu m-am îndrăgostit de ea, fata era în echipa de teatru, eu, ducându-mă după ea, m-am apucat şi eu de teatru. Apucându-mă de povestea asta, după un an şi ceva, am intrat ca figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din Bucureşti (adică făceam figuraţie) şi, prin 1950 şi-un pic, chiar m-a angajat Teatrul Naţional.

L.U.: Atunci a fost, aşadar, începutul unei cariere cu un succes unanim acceptat.
M.A.: Nu-i chiar aşa! Oricine poate să calce seara, pe întuneric, într-o groapă. Oricine poate să greşească. Şi greşeşte! De ce? Cum vorbeam acum 4-6 ore, când aţi venit la mine, că n-a mers liftul până la venirea voastră. Of, m-am luat cu alte prostii şi am uitat ce voiam să spun. Şi era singura dată când aş fi putut să fiu deştept.


L.U.: Nu v-aţi gândit să renunţaţi la teatru, să stingeţi lumina pe scenă?
M.A.: Cum? Când nu există pe lume îndeletnicire mai vie decât teatrul! Eu, cum am jucat astă-seară, nu voi juca la fel niciodată. Depinde de Măria Sa Publicul din sală, depinde dacă pe partenerul meu îl doare capul, dacă altuia i-a murit mama, dacă s-a întâmplat altceva. Spre exemplu, la un moment dat, când am venit din străinătate, se juca Dispariţia lui Galigai la Teatrul de Comedie şi nevastă-mea n-a venit la aeroport să mă întâmpine. Au trimis o maşină de la teatru, că începea spectacolul seara. De la aeroport am ajuns la teatru în ultima clipă. Gong. Actul I. Pauză. Se deschide uşa şi apare nevastă-mea. "Bine ai venit!" "Bine te-am găsit!" Cutare, cutare. În difuzor se aude imperios: "Albulescu, hai în scenă!". În clipa aia am văzut cum era îmbrăcată şi am întrebat-o: "Dar tu de ce eşti îmbrăcată toată în negru?" "Hai la treabă, Albulescu!" "A murit taică-tău. Ieri l-am îngropat." M-am dus în scenă. N-am avut timpul nici să suspin. Renunţarea este un preţ al acestei Îndeletniciri. Ştii că vrei să faci asta? Da! Dar trebuie să plăteşti! Nu ştiu dacă este voie să fac această comparaţie, dar riscul este umbra necesară a succesului. N-ai riscat? Eşti un om stimabil, dar rămâi într-o minunată şi comodă lume a comunului. 

Povestea muncitorului supărat că au venit actorii la uzină

L.U.: Ce v-a învăţat copilul căruia nu-i plăcea ciocolata?
M.A.: Noi putem să înfăptuim arta teatrală numai în măsura în care ea este apreciată. Mă rog, acum aprinde lumea televizorul, e altceva. "De unde-l cunoşti pe Albulescu?" "Păi cum? L-am văzut la televizor!" "Dar la teatru?" "Nu!" "Dar la film?" "Nici!" "Păi atunci de unde-l cunoşti?" "Păi dacă îl dă la televizor." La vremea aceea nu era televizor, iar oamenii erau iubitori de teatru. A fost o perioadă în care chiar s-au dezvoltat deopotrivă arta actorului, a regizorului, a spectacolului de teatru, cât şi gustul spectatorului pentru teatru. Legat de asta am să-ţi spun o poveste: Prin 1900... vasăzică... '69, a apărut moda să mergem în fabrici cu Teatrul de Comedie, să jucăm acolo, pe terenul dânşilor. Am hotărât să mergem la schimbul doi, ei să fie mai puţini, să caşte ochii la noi o vreme şi noi să bifăm o ieşire "la uzină". Era acolo o platformă şi mai dincolo, între nişte utilaje, mă schimbam. La un moment dat, a apărut lângă mine un om care cred că era cu un cap mai înalt decât mine.

L.U.: Se poate?
M.A.: Se poate! Arăta cam aşa cum arăt eu acum. Cu un bumbac îşi ştergea uleiul de pe mâini. A venit cu o faţă foarte puţin prietenoasă la mine, s-a uitat foarte atent şi a zis: "Ce cătaţi aici?". Mă gândeam unde dracu' să fug! "Păi, ştiţi, tovarăşu', am venit cu teatrul, cu Teatrul de Comedie, e şi tovarăşu' Beligan, îl ştiţi..." "Ce cătaţi aici?" "Păi..." "Ce cătaţi aici?" "Da' de ce mă-ntrebaţi aşa?" "Măi, tovarăşu', eu mă duc la teatru de două ori pe an. Îmi iau nevasta, ne cumpărăm bilet, mergem la teatru, nevastă-mea atunci îmi cumpără mie o cravată, o batistă, eu îi cumpăr ei un batic şi mergem la teatru. După spectacol, ne oprim la o bodegă lângă casă, mâncăm o friptură, bem câte o bere amândoi, după care ne întoarcem acasă şi o bună bucată de vreme, când povestim despre o întâmplare, spunem: «Când a fost asta? Înainte sau după ce am fost la teatru?» Ce cătaţi aici să ne luaţi nouă bucuria asta?" Am rămas de piatră!

L.U.: Cum spuneaţi, acum există şi televizorul.
M.A.: "Lasă, dragă, că se dă la televizor. Hai, că se dă piesa, Mitică, vino încoace! Fii cuminte, Neluţule! Ce e, dragă, a venit mama? Stai puţin! Sună telefonul! Da' stai puţin, domn'e! Hai, hai că-ncepe!". Nu se transmite nimic, nu se gustă nimic! Este pur şi simplu cum noi doi ne uităm aici pe geam şi vedem o maşină albastră cum trece. "Domn'e, ne-am plimbat cu o maşină albastră!" "Chiar aţi fost în ea?" "Nu, am văzut-o de la etajul 4! Mă rog, mai trecea lumea pe acolo şi mă mai ţinea unul de vorbă." Altfel era religiozitatea muncitorului care îşi oferea această îmbogăţire de două ori pe an şi, mai mult decât atât, faptul că teatrul îi măsura lui timpul, că atunci ea îi cumpăra lui o cravată, el îi cumpăra ei un batic şi sărbătoreau evenimentul.

L.U.: Le fură televizorul această îmbogăţire oamenilor?
M.A.: După părerea mea, cred că oamenii, fiind atât de înglodaţi de o falsă preocupare de popă, nu-şi mai oferă aceste momente. Este un moment în viaţă - şi-ţi spun eu, de la vârsta mea - când n-ai idee ce bine e să-ţi oferi luxul să te laşi o clipă pe spate. La orice vârstă! E adevărat, aşa este viaţa, este o încordare, o căutare, o luptă! Şi toată lumea luptă, unii pentru un leu, alţii pentru un miliard. Luptă! Şi e la fel de acerbă lupta ăluia care scormone pământul ca să mai scoată un fir de ceva, ca să poate să mănânce un sfert din el şi să spere că vinde trei sferturi, cu lupta ăluia care vrea să mai câştige un miliard. Am avut o cunoştinţă bună, a murit săracul - Dumezeu să-l ierte! -, care era un om talentat în ale condeiului şi care a intrat în afaceri. Alerga, se străduia! I-am spus: "Bine, mă, dar de ce? Că tu ai făcut şi succes!". Mi-a zis: "Nu pot să mă mai opresc!" "Păi ai bani?" "Am mulţi!, dar nu pot să mă mai opresc, vreau şi mai mulţi!" "Dar ce faci cu ei, că n-ai copii?" "Nu-nţelegi! Voi, artiştii..."

L.U.: Sunt oameni care se dedică luptei, indiferent de natura acesteia.
M.A.: Ştii care e cea mai romantică perioadă a artelor plastice?

L.U.: Impresionismul!
M.A.: Ăla care-şi taie urechea! Ei au insistat! La vremea lor, abia dacă au vândut o pânză! Foamea era a lor. Mai aveau câte-o femeie, care ieşea seara şi dimineaţa le mai aducea câte-o mâncare din ce lua şi ea pe noapte. Dar iată că, deşi pare blamabil ce spun eu, aproape în orice îndeletnicire se poate întâmpla să se nască momentul ăsta critic, în care ţi se spune "Dar de ce nu te opreşti?". Dar e greu să sui Everestul, pentru Dumnezeu! Şerpaşul te lasă la 2.000 de metri, te lasă singur, iar tu urci aşa, urci în continuare. Ăştia sunt oamenii-motor ai societăţii care, cu orice preţ şi, ipso facto (n.r. - prin însuşi faptul), cu orice risc, merg mai departe. Întru Dumnezeu sau întru Diavol, ca să nu zic Bine sau Rău. Aşa stau lucrurile, câteodată nu poţi să te opreşti o clipă şi să te uiţi la o floare. "Cum să mă opresc?! Păi şi-n timpul ăsta ce fac?" "Nu faci nimic, te uiţi la o floare." "Cum adică, nu fac nimic?! Şi care-i beneficiul?" Asta este o infirmitate. E ca şi cum n-ai avea mâna dreaptă. Cum m-a lăsat Dumnezeu? Inspir, dar şi expir, inspir, expir. Or, viaţa noatră şi îndeletnicirile noastre trebuie să respecte această sfântă lege a naturii. O floare se închide noaptea şi se aprinde dimineaţa. Respiră şi ea în felul ei, nepriceput de noi. Dacă este un îndemn de făcut prietenilor mei, bineînţeles, cei mai tineri ca mine, presupunând, presupunând! că vor parcurge gândul ăsta, e că viaţa trebuie trăită în cei doi timpi ai săi: a inspira, a expira, a semăna, a culege, a te reculege. A cultiva! Nu mai ţin mine de unde am plecat. Nici nu mai ştiu cum mă cheamă! Zi-mi cum mă cheamă!


De ce-i place să i se zică Meştere

L.U.: De ce jucaţi teatru, domnule Albulescu?
M.A.: Circulaţia asta peste rampă care se întâmplă la teatru este un lucru teribil! Repet o piesă împreună cu colegii mei câteva luni până când spectacolul e gata, totul este perfect realizat şi am intrat în lumea reflexelor. Când problema ta actoricească trece de aici (arată spre frunte) şi ajunge aici (arată spre ceafă). Şi îţi vine să fii şi să faci fără să te gândeşti să-ţi vină să fii şi să faci. Noi ne organizăm demersul teatral până la ultimul amănunt. Şi vine seara când Măria Sa Publicul, intră în sală. El i-a dat baticul, ea i-a dat cravata şi împreună au venit la teatru. El ştie că în stânga sa e nevastă-sa, dar la dreapta sa nu ştie cine e, nici în faţa sa, nici în spatele său. Ei bine, noi, ăştia, atât de bine organizaţi, cum putem să-i influenţăm pe toţi cei atât de dezorganizaţi din sală? Noi dăm drumul la spectacol, spectacolul începe să fie, să capete viaţă, emoţia începe să se nască pe scenă, începe să fie puternică, ea nu-şi mai ajunge în propria ei cămaşă şi atunci pleacă peste public.

Măria Sa, fireşte, când s-a pomenit cu emoţia, se emoţionează. Şi începe să se emoţioneze, şi emoţionată fiind, "marea asta de nimeni", oameni care nu se cunosc unii pe alţii, dar care cunosc aceeaşi emoţie, fac să se întoarcă emoţia pe scenă. Noi, de pe scenă, simţim cum se întoarce către noi emoţia. De aici vine "primeşte, prelucrează, întoarce". "Cum a fost la teatru?" "Nu ştiu cum a fost, da' aşa mi s-a făcut pielea de găină!" Iată că cel mai important lucru este această circulaţie a emoţiei. Noi îi emoţionăm pe dânşii, dânşii ne emoţionează pe noi şi acest schimb de stări este, de fapt, esenţa unei seri de succes. După 400 de ani, Hamlet tot moare la urmă! Dar spectatorul se duce să vadă emoţia de acolo. Se duce să se cuminece - aşa se cheamă, cuminecătură - de emoţie. "M-am simţit binecuvântată", spune dânsa, Măria Sa. Pentru că există şi această formă de binecuvântare, în urma gustării frumosului. Există această asumare a binelui-bun, care te face să mai vrei! Mai e şi binele-rău, dar ăla trece odată cu consumarea lui în privat. Pauză! Acasă, gata, hai!, duce-v-iţi! Aţi luat deja trei pagini, ce mai vreţi?

L.U.: Ce e talentul?
M.A.: Talentul este modul cum organizezi şi fructifici o serie întreagă de calităţi. Şi mai este ceva: obligativitatea ca, după ce ai învăţat meseria, să fugi de la meşterul de la care ai învăţat. Mie nu-mi place deloc să mi se spună "Maestre". Mi se pare oribil, dar oribil, oribil! "Écoute, mon vieux" (n.r. - Ascultă, bătrâne), le răspund, "măiestria nu se-nvaţă, ţi-a dat-o Dumnezeu, dar nu poţi s-o practici dacă nu ai meseria în care măiestria să se exprime". Uite, Michelangelo a fugit de la Ghirlandaio! Brâncuşi a fugit de la Rodin! Mie îmi place - deşi nu cer nimănui - să mi se zică "Meştere", pentru că ăsta e un lucru pe care eu pot să-l învăţ, cum e meşteşugul îndeletnicirii mele. E ceea ce se cheamă "Primeşte, prelucrează, întoarce".

L.U.: Care e cea mai dificilă parte a acestui "meşteşug"?
M.A.: Tăcerea, lucrul cel mai divers pe lumea asta e tăcerea. Cu mii şi mii de expresii. Vorba-i una: "Bună ziua, naşule!", "Săru' mâna, lele!" şi s-a dus, s-a consumat. Se ia ca atare. Cel care mă priveşte la teatru, el atunci populează cu replici, cu gând, cu vorbe. 

L.U.: .....
M.A.: .....
L.U.: ....
M.A.: .....

CV
Scrie versuri şi proză scurtă
Numele: Iorgu Constantin Albulescu (în cartea de identitate este Iorgu Albulescu - numele ales de tatăl său. În certificatul de naştere este Constantin Albulescu - numele naşului. În viaţa de zi cu zi este Mircea Albulescu - numele ales de mama sa).
Data şi locul naşterii: 4 octombrie 1934, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- A absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în anul 1952 şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1956.
- Începând din anul 1956, a jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din Bucureşti, Teatrului de Comedie şi Teatrului Naţional din Bucureşti. A interpretat peste 70 de roluri în film.
- Este autor de versuri şi proză scurtă, membru al Uniunii Ziariştilor şi doctor în arte. În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti. 
Locuieşte în: Bucureşti
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer