Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Încă mai investesc în miracole


Monica Andronescu, un interviu cu Ana-Ioana Macaria

07.09.2012
Adevărul, august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana-Ioana Macaria este una dintre acele actriţe pe care, dacă le-ai văzut odată pe scenă, îţi doreşti să mergi să le revezi. La Gala UNITER 2012, a primit premiul pentru cel mai bun rol secundar, pentru interpretarea din spectacolul Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski, în regia lui Alexandru Darie. De zece ani, de când se joacă la Teatrul Bulandra spectacolul Unchiul Vanea, de A.P. Cehov, regizat de Yury Kordonsky, este Elena Andreevna, soţia profesorului Serebreakov. În Pescăruşul Cătălinei Buzoianu, de la Teatrul Mic, a fost o Nina Zarecinaia de neuitat, când era încă studentă. Profesionist de forţă, actriţa Ana-Ioana Macaria a urcat pe scenă la 18 ani, când a jucat direct în Trilogia antică a lui Andrei Şerban. Cea mai recentă premieră în care va putea fi văzută din nou în toamnă este spectacolul Lear(a), tot în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra. Între două repetiţii, actriţa a fugit câteva zile la mare...

Monica Andronescu: Tocmai te-ai întors de la mare. Ce simţi când te uiţi la mare noaptea?
Ana-Ioana Macaria: Marea e un loc în care mă refugiez, dar nu orice mare, ci la 2 Mai, dar nu în weekend, ci când e linişte. Cel mai frumos e să te uiţi la mare când e lună, să vezi calea lunii şi să te gândeşti la viaţă, la moarte, la cine eşti, unde te duci, de unde vii.

M.A.: Ţi-aduci aminte când ai văzut marea prima dată?
A.-I.M.: Nu. Eram prea mică. Iar marea parcă e parte din mine dintotdeauna. Nu e un moment când a început, a fost o continuare mereu...

M.A.: Care sunt acele lucruri din viaţă de care actriţa din tine are nevoie ca să-şi ia energie?
A.-I.M.: Natura. Copaci, iarbă, frunze, cer, bunătatea oamenilor... Şi, din când în când, lectura, mai rar în ultima vreme, din păcate, pentru că am lucrat mult şi n-am avut timp. Când lucrezi mult în teatru începi să ai nişte lecturi specifice. E o bucurie şi acolo, dar e o altfel de lectură. Nu e cea care te hrăneşte în timp.

Sunt suma lecturilor mele din copilărie

M.A.: Care sunt cărţile care te-au hrănit în timp?
A.-I.M.: Cred că sunt suma lecturilor mele din copilărie, acolo sunt rădăcinile mele, pentru că acum lecturile sunt altfel. Atunci citeam ce-mi pica în mână. Ai mei aveau o bibliotecă foarte mare, ei erau la serviciu, iar eu eram cu cheia de gât şi îmi alegeam din bibliotecă ce-mi venea.
Nu-mi spunea nimeni ce să citesc, în ce ordine, cum. Citeam pur şi simplu după cum arăta coperta sau deschideam şi vedeam dacă-mi place cum începe şi citeam de-a valma. E-adevărat că am citit prea devreme nişte cărţi, poate mult prea devreme... Zaharia Stancu am citit, slavă Domnului, înainte de a-l studia la şcoală şi mi-a plăcut enorm. Pentru că eu am copilărit în Câmpia Română, la bunicii mei, şi universul ăla îl regăseam transpus în proză poetică la Zaharia Stancu.
Care mai târziu, când l-am găsit în manual - un fragment din Desculţ - mi s-a părut îngrozitor de rău scos din context. Era cu totul altceva decât citisem eu. Tot atunci am citit şi Preda, de fapt am citit mulţi autori români în copilărie. Şi ruşi. Dar am o problemă: spre ruşinea mea, nici acum nu reţin numele autorilor şi tot timpul am avut senzaţia că sunt complet incultă. Însă reţin povestea, atmosfera. Am citit odată o carte a unui autor francez, în româneşte. Şi după câţiva ani am primit cadou o carte în limba franceză.
Citeam şi simţeam că e plagiat... Pe urmă mi-am dat seama că citisem aceeaşi poveste în limba română, dar parcă era cu totul altceva. În mintea mea se născuse o poveste în care atmosfera şi universul erau cu totul altele. Aşa am înţeles cât de important e să lucrezi cu cât mai multe traduceri, atunci când lucrezi în teatru mari autori străini...

M.A.: Care e prima poveste la care ai plâns?
Erau poveştile clasice cu puii care-şi pierd mama. Şi nu înţelegeam de ce trebuie inventate poveşti atât de triste. Mi se părea complet nedrept şi credeam că e ceva ce nu trebuie spus copiilor.

M.A.: Acum mai crezi asta?
A.-I.M.: Sigur că nu. Acum cred că trebuie să audă astfel de poveşti pentru că te formează într-un fel. Suferinţa e un mod de a învăţa şi trebuie să afli asta încă din copilărie. Altfel, dacă eşti prea răsfăţat, o să fie foarte greu. Şi suferinţa o vei înţelege doar ca pe o pedeapsă...

M.A.: Ai fi vrut să trăieşti într-o altă lume şi într-un alt timp? În viaţă şi în teatru...
A.-I.M.: Când mi-e greu, vreau. Am fost în turneu demult, cu Trilogia antică, la Festivalul de la Edinburgh şi, când am ajuns acolo, am avut senzaţia că mai fusesem şi că spaţiul ăla mi-e foarte familiar. Deşi bătea vântul, era frig şi ploua, mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo. Pur şi simplu era o senzaţie că aparţin acelui loc. Probabil că doar acolo aş putea să locuiesc pentru că am călătorit destul de mult şi nicăieri n-am mai avut sentimentul ăsta. Am văzut ţări superbe, era interesant de călătorit, dar să pot trăi acolo, nu...

M.A.: Şi în timp?
A.-I.M.: Nu. Cred că aparţin timpului meu. Cred că are rost să fiu acum. Când eram mai mică şi citeam romane din alte epoci, mă imaginam prinţesă... sau Ioana d'Arc, dar erau doar exerciţii de imaginaţie.

"În România mă simt bine datorită teatrului"

M.A.: Să înţeleg că te simţi "acasă" în România şi în teatrul acestui moment?
A.-I.M.: În teatru mă simt bine. În România mă simt bine datorită teatrului... Datorită prietenilor, părinţilor, a trecutului meu, a limbii mele. Din păcate, e un moment greu cam în toată lumea. Dar, pe de altă parte, nu ştiu când n-a fost greu. Dacă te uiţi puţin în istorie, e cam greu tot timpul câte ceva.

M.A.: Ce te-ar face să renunţi la teatru?
A.-I.M.: Era să renunţ pentru că mi-am rupt piciorul şi mă temeam că n-o să mai pot să joc, a durat mult până am putut să fiu iar pe scenă. Şi atunci mă întorsesem la vechea mea pasiune, medicina. Numai că mi-am dat seama că o să ies la pensie până o să mă specializez cu adevărat, dacă m-aş apuca să fac a doua facultate. Aşa că deja căutam variante la şcoala de asistente, că acolo dura mai puţin.

M.A.: E vreo legătură între medicină şi teatru?
A.-I.M.: Când eram mică şi mă întrebau "Ce vrei să te faci?", ziceam că vreau o meserie în care să lucrez cu oamenii. Nu cu cifre, nu cu maşini. Medicina şi teatrul au trăsătura asta în comun. Şi, la un moment dat, alesesem medicina. Teatrul a venit mai mult sau mai puţin neaşteptat. Când profesoara mea de limba română din liceu m-a trimis la Teatrul Podul. Dar primul spectacol a fost pe scena liceului şi mi-aduc aminte că m-a fascinat sala goală. E un sentiment fantastic să fii pe scenă şi să vezi sala goală. E fantastic s-o vezi şi plină, dar prima oară când te urci şi te uiţi, oricât de singur ai fi, ai sentimentul că parcă nu eşti singur.

M.A.: Ce căutai în teatru atunci când te-ai apucat?
A.-I.M.: Căutam o cale de a fi fericită pe lume. Şi eu am descoperit că sunt fericită în relaţie cu oamenii, construind ceva. De-aia iubesc spectacolul, şi nu neapărat personajul meu.

M.A.: Ce-ai pierdut şi ce-ai câştigat de la momentul când te-ai apucat de teatru şi până acum?
A.-I.M.: A trecut timpul, am pierdut tinereţe... Sunt mai prudentă, mai bun psiholog, citesc mai bine oamenii, prin natura meseriei. Pentru că, încercând să construieşti un alt om, care e diferit de tine, trebuie să cauţi în cât mai multe feluri. Practic, tot timpul îţi faci meseria, tot timpul studiezi oamenii. Te uiţi la reacţii şi încerci să înţelegi de ce omul ăla reacţionează într-un fel, şi nu altfel. Începi să vezi când oamenii mint şi se ascund, când sunt frustraţi, când se mint pe ei. Şi cred că am mai câştigat răbdare, pentru că, în clipa în care îi înţelegi pe oameni, e mai simplu să înţelegi şi relaţia ta cu ei. Comunici mai uşor... Poate că am pierdut inocenţă, dar încă mi-am păstrat iluziile. Încă mai investesc în miracole.

Frica e cel mai mare pericol pentru un actor

M.A.: Mi-amintesc replica ta din Pescăruşul, în care spuneai că importantă nu e gloria, ci "să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa". Pentru tine e valabilă? Ai avut în minte să faci actorie pentru glorie?
A.-I.M.: Depinde cum defineşti gloria. Dacă "glorie" înseamnă a fi pe scenă şi să faci mulţi oameni să se uite la tine şi la sfârşit să te aplaude, atunci da, o fac pentru glorie. Îmi place să simt că spun ceva, că au de ce să se uite oamenii la mine. Altfel de glorie, în România, e cam greu... În America, de exemplu, există şi o transpunere mai concretă a ideii: dacă ai succes, ţi se oferă contracte. Dar dacă "glorie" înseamnă să fiu recunoscută pe stradă, atunci nu, asta nu-mi place. Sigur că genul ăsta de recunoaştere poate să-ţi aducă bani. Dar oamenii nu se mai comportă firesc în preajma ta, nu mai sunt ei înşişi. Cumva îţi pierzi şi materialul de lucru, pentru că nu-i mai poţi studia... Şi nici tu nu mai eşti tu însuţi. Am colegi vânaţi de paparazzi. Recunosc că eu nu înţeleg de ce. Actorul e interesant prin personajele lui, altminteri e tot un om ca şi ceilalţi oameni.

M.A.: Povesteşte-mi un moment din teatru după care n-ai mai fost la fel!
A.-I.M.: M-am îndrăgostit de teatru de-adevăratelea când am văzut la Teatrul Podul trei spectacole: Ştefan Vodă, Eminescu şi Leagănul. Se jucau toate trei, pentru că erau scurte. Acolo am văzut un alt fel de teatru. Părinţii mei mă duseseră la teatru, unele piese îmi plăceau, altele mai puţin. Distanţa faţă de public era clară şi cumva mă ţinea şi pe mine la distanţă. Nu simţeam că aş putea să ajung vreodată de partea cealaltă. Dar la Podul, totul se întâmpla într-o încăpere, actorii jucau în centru şi noi stăteam la o jumătate de metru de ei. Totul era foarte simplu, nu exista decor, erau îmbrăcaţi în costume de mişcare şi transmiteau o energie fantastică. Iar când am văzut Eminescu am avut un şoc, mi s-a părut un spectacol blasfemic. Dar, de fapt, atunci am realizat ceva tulburător de adevărat. Eu eram obişnuită cu Mihai Eminescu "luceafărul poeziei româneşti", aşa cum ni se preda la şcoală. Ştiam că e un mare poet, dar cumva poeziile lui erau uzate în urechea mea, nu mai ştiam să le aud. Or, acel spectacol m-a marcat pentru că am avut senzaţia că-l sparge în bucăţi pe Eminescu. De fapt, spărgea statuia şi îl făcea viu. Atunci m-am îndrăgostit de teatru...

M.A.: Care e cel mai mare pericol pentru un actor?
A.-I.M.: Să nu joace. Inactivitatea. Să-ţi pierzi antrenamentul interior, emoţional. Cu cât stai mai mult, atunci când te reapuci e un fel de emoţie care face rău, care paralizează. E mult mai greu să te deschizi, să te arunci. Cred că frica e cel mai mare pericol. Şi, evident, aroganţa.

M.A.: De ce ţi-e cel mai frică?
A.-I.M.: Să nu mă mint pe mine fără să-mi dau seama.

M.A.: Ce L-ai întreba pe Dumnezeu dacă te-ai întâlni cu El?
A.-I.M.: Nimic. Aş aştepta să văd ce-mi spune El.

M.A.: Şi ce ai aştepta să-ţi spună?
A.-I.M.: Abia atunci aş şti ce aştept, când aş afla...

Una din două
Soarele sau luna? Soarele.
Shakespeare sau Cehov? E o dilemă din care nu putem ieşi...
Alb sau negru? Alb.
Primăvară sau toamnă? Toamnă.
Cuvânt sau imagine? Cuvânt.
A gândi sau a simţi? A simţi.
Nisip sau iarbă? Iarbă.
Ochi sau mâini? Amândouă.
A râde sau a plânge? A râde.
Răsărit sau apus? Răsărit.

CV:
Numele: Ana-Ioana Macaria
Data naşterii: 1 noiembrie 1972
Studiile şi cariera:
- A absolvit Academia de Teatru şi Film Bucureşti în 1995, clasa profesor Sanda Manu, asistenţi Gheorghe Visu, Florin Anton
- Este actriţă a Teatrului Bulandra din Bucureşti
- Şi-a început cariera în teatrul profesionist la doar 18 ani, când a jucat în Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional din Bucureşti
- A lucrat apoi cu regizori importanţi printre care Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Tompa Gabor, Alexandru Darie şi Yuri Kordonsky.
- În timpul facultăţii a jucat rolul Nina Zarecinaia, în Pescăruşul de A.P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic Bucureşti, 1993
- Au urmat roluri în spectacole precum: Julius Cezar, de W. Shakespeare, regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1995, Mutter Courage de Bertolt Brecht, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra Bucureşti şi Teatrul Naţional Timişoara, 1998, Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra Bucureşti, 2001
Locuieşte în: Bucureşti.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer