Ştiaţi că cel mai mare regret al mamei lui Cristi Minculescu a fost că nu şi-a văzut niciodată fiul absolvent de facultate? Nu ştiaţi, şi nu ştia nici el, că imediat ar îndrepta lucrurile acum. Iar regretul lui e că părinţii nu l-au văzut niciodată lângă Rolling Stones sau lângă Whitesnake, adică acolo unde-i e locul. Dar lui Cristi Minculescu nu-i place să vorbească la persoana I, singular. Are acest defect - foloseşte mereu pluralul - "Noi, Iris". În 2012, trupa Iris a împlinit 35 de ani de când a urcat prima dată pe scenă. Deşi nu o spune direct, Cristi Minculescu ştie că mai e mult până la bilanţul final. Ştiţi?, "povestea merge mai departe".
Laurenţiu Ungureanu: Cum era atmosfera în familia Minculescu, în copilărie?
Cristi Minculescu: Am fost foarte apropiat de părinţii mei, n-am vorbit cu ei de la 10 metri, cu capul în pământ şi în poziţie de drepţi. Deşi am avut o educaţie mai prusacă. Doica mea a fost nemţoaică, de aceea şi eu sunt mai cazon, mai ordonat, că aşa m-a învăţat ea. Regretul meu e că tata m-a văzut în foarte puţine concerte până a murit, n-a apucat să mă vadă la din astea cu lume multă sau când am deschis concertele legendarilor Whitesnake sau Rolling Stones.
L.U.: A rămas cu imaginea studentului la Hidrotehnică.
C.M.: Da, eu am intrat la facultate mai mult de gura alor mei, dar nu mi-au plăcut niciodată ştiinţele exacte. Am intrat cu o medie foarte mică, 5 şi ceva, cred că sub mine era linia. Era foarte greu să intri la Construcţii, la Hidrotehnică. Iar mama a rămas cu oful că m-am retras de la facultate. În ciuda a ceea ce am făcut ulterior, a rămas cu tristeţea asta. Şi acum îmi pare rău că n-am ştiut, pentru că aş fi putut să o împac atunci când trăia. N-am ştiut, că ea nu arăta. Bine, s-a închis foarte mult după ce a murit taică-miu, umbla numai în negru... S-au iubit foarte tare părinţii mei. Nu am ştiut, înţelegi. Îmi pare rău. Îţi zic, nu am ştiut. Îţi vine să mori! Dacă aş fi ştiut, îi mai atenuam din durere, dar ştii cum e: durerea cea mare o închizi în tine. Am aflat când era prea târziu. Dar, îţi spun: e o lege a compensaţiei, care funcţionează mereu şi nu poţi să le câştigi pe toate. Pierzi într-o parte, câştigi în alta.
L.U.: De fotbal, de Craiova Maxima cum v-aţi apropiat?
C.M.: Unchiul meu era mecanic auto şi repara maşinile tuturor fotbaliştilor. Şi mă lua cu el când mergea la meci, mergea cu Nelu Oblemenco, cu Petre Deselnicu, cu Theodor Ţarălungă, din echipa care a luat titlul în '74. Uite, să-ţi spun o întâmplare: sâmbătă, cu patru zile înainte de meciul cu Kaiserslautern, din 16 martie 1983, meci în care i-am eliminat, am făcut egal cu CS Târgovişte. Spunea tot stadionul că, dacă abia am făcut egal cu Târgovişte, nemţii o să ne calce în picioare, ne omoară, 8-0 ne dau! L-am întrebat pe Ilie Balaci: "Cum aţi făcut, mă, de-aţi tras de un egal cu Târgovişte?". A zis că a fost demobilizant să joace cu copiii de la Târgovişte care aveau tricouri rupte, ghete peticite, vai de mama lor cum erau! Alta e când joci cu balaurii ăia, cu panzerele de la Kaiserslautern! Îmi mai povestea, după meciul cu Fiorentina, că jucătorii făcuseră duş de trei ori: înainte, când au venit la recunoaşterea gazonului, după încălzire şi după prima repriză! S-au dat cu spray de trei ori! Zice Balaci: "Mă, ne-am dat şi noi o dată, dar ăia aveau trei spray-uri diferite". Se uitau oltenii sideraţi! Şi au scos 3-1 la Bucureşti şi 0-1 la Fiorentina. Vezi, Craiova a fost întotdeauna o echipă de fotbal diferită în România.
L.U.: Nu prea mai este...
C.M.: Acum, ne-au lăsat doar ochii ca să plângem. Poate că o să se întoarcă Dumnezeu, o să ne privească o secundă şi o să fim în Liga I. Plânsul ăsta, la un moment dat, trebuie să se întoarcă în râs. Asta e crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu. Trebuie să suferi, să suferi, să suferi, dar ştii că o să vezi din nou stadionul ăla cu 40.000 de spectatori. Singurul care ştie de ce şi când trebuie să suferim e Dumnezeu. Vom reveni, îţi spun sigur, şi vom fi mai buni decât am fost. Dacă alţii spun că au fost cei mai buni, eu spun că noi am fost şi cei mai frumoşi. Am fost cea mai frumoasă poveste din istoria fotbalului românesc! Faptul că Universitatea Craiova nu mai joacă acum e şi cel mai frumos, dar şi cel mai cumplit compliment. Ne-au distrus pentru că le era teamă de noi. Pe noi, pe Timişoara! Au încercat tot ce se putea şi, când au văzut că nu se poate, ne-au desfiinţat.
L.U.: Vă mai uitaţi la fotbal acum? Cu cine aţi ţinut la Euro 2012?
C.M.: Nu prea am urmărit, dar eu sunt filogerman. M-am născut acolo a doua oară, în 2009. Ei m-au salvat. De fapt, nevastă-mea m-a salvat prin ei. Oricum, credeam că nemţii o să câştige Europenele. Credeam că Germania - Spania o să fie finala.
Cenaclul a fost ca o a doua televiziune
L.U.: V-a fost greu să continuaţi cu trupa după Revoluţie?
C.M.: Noi am preluat ştafeta de la Phoenix cu fructul oprit al rockului. Chestia asta s-a simţit după 1990, pentru că, nemaifiind un fruct oprit, rockul a fost terminat pentru o perioadă. A fost deschiderea spre foarte multe mijloace de distracţie. Şi atunci lumea se săturase de ţinte, de proteste, de explicat filosofii. Nu puteai să mai pui şopârle în versuri, nu mai avea rost să incluzi idei din Kant, din Schopenhauer, din Noica, Eliade sau Ţuţea. Apoi, totul s-a transformat în entertainment: distracţie, optimism, zâmbet. Fără încrâncenare, ţinte împotriva sistemului, fără plete. Am reuşit să depăşim acest moment. Suntem acum nişte dinozauri norocoşi, am avut culoarul nostru, ne-am păstrat. Dar, câteodată, consecvenţa e păguboasă. Dacă până în '89 era un singur reper, cu forţa, pentru 23 de milioane de oameni, după 1990, au fost 23 de milioane de repere. O libertate gestionată prost. S-a rupt lanţul după 44 de ani de comunism. Ştii cum e zăgazul la un baraj? Când se rupe barajul, apa dărâmă tot! Adu-ţi aminte că la televizor se dădeau toată ziua colinde! Sigur, am avut un public extraordinar lângă noi, cu dificultăţile pe care le aveau şi ei când veneau la concerte. Dar n-am putut să ne alegem părinţii şi nu ne-am putut alege nici destinul geografic. Iar asta cu destinul geografic eu o simt cel mai mult în România anului 2012.
L.U.: Dar înainte de '89 nu v-aţi pus problema să plecaţi?
C.M.: Ba da, dar am fost comozi. Nu că n-am fi avut, cum se spune, partea bărbătească. Am fost comozi şi ignoranţi. Era vârsta de atunci şi ne-am mulţumit cu puţin. În viaţă, nu ai ce meriţi, ai ce negociezi. Dacă joci la mic, ai mic.
L.U.: E un regret?
C.M.: E o constatare. Noi, dacă am fi fost foarte decişi, puteam să plecăm. Scăpam de nenorocirea asta. Însă cred că ne-am mulţumit cu puţin, cu satisfacţiile pe care ţi le putea da faptul că erai un artist în regimul de tristă amintire. Luam câte un baton de salam de Sibiu la intrarea din spate a alimentarei, dar ce?, era mare şmecherie pe vremea aia? Erau mici satisfacţii. Îmi vine să râd acum, că sunt penibile, sunt străvezii.
L.U.: Aţi fost suspendaţi de trei ori...
C.M.: Şi ultima suspendare trebuia să fie definitivă, în aprilie '88, dar am scăpat datorită unui om extraordinar de la Consiliul Cultural, Florin Lincan. A redus suspendarea la şase luni şi, pe urmă, la trei luni. Îţi spun şi când am luat atestatul înapoi, pe 13 august 1988 - la noi, numărul 13 e norocos.
L.U.: Aţi colaborat cu Adrian Păunescu. Cum era?
C.M.: Dânsul a vrut să ne ia cu vreo trei ani înainte de '82, când am început colaborarea de fapt. Am aflat ulterior că a fost cineva din Cenaclu care i-a spus că suntem recalcitranţi, violenţi. Aşa am pierdut trei ani. Pentru noi, Cenaclul a fost ca o a doua televiziune. Înainte, credeam că fiecare concert pe care îl aveam e ultimul, iar Adrian Păunescu ne-a luat sub cupola lui. Ne-a dus de la cămine culturale cu 200 de locuri până la stadioane! La Craiova, la Timişoara, erau 50.000 de oameni! Sigur, după ce plecaseră Phoenicşii, voia să reînnoade spectacolele. A fost mai important să întărească această mişcare de frondă controlată care era Cenaclul.
L.U.: "Trenul fără naş" a fost scris de Păunescu.
C.M.: A făcut versurile în 15 minute, la Eforie Nord. Şi e un text senzaţional, având în vedere că şi acum e valabil. Noi n-am mai putut să stăm din cauza oboselii, n-am mai rezistat. A fost frumos, dar a fost scurt. Orice vis frumos se termină dimineaţa.
L.U.: Pittiş cum era?
C.M.: "Moţu'", Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Adi Pintea m-au marcat pe mine. La început, păreau foarte distanţi, foarte aroganţi, când, de fapt, ei erau foarte sensibili, dar nu-şi deschideau lesne sufletul. Era un privilegiu să fii lângă ei şi, când ajungeai să-i cunoşti, îi găseai nişte oameni prea modeşti pentru înălţimea la care erau. Ei au fost reperele mele.
L.U.: Şi cine-i înlocuieşte?
C.M.: Mi-e teamă că nu mai vine nimeni din urmă. Ei au fost foarte stingheri după 1990, n-au mai avut corespondent în societatea asta, s-au însingurat, au fost trişti tot timpul. Au fost însinguraţi şi singuri. Şi e trist să ai nişte monumente, Everest-uri de spiritualitate, şi să-i pierzi.
L.U.: Mai fumaţi?
C.M.: Nu-ţi doresc să treci prin ce trec eu, că e nenorocire. Fumam şi trei pe zi. M-am forţat să mă las. Nu e nici mai bine, nici mai rău ca înainte. Nu simt nicio diferenţă. Spun ăştia că respiri mai bine, că sufli mai bine... De unde?! Nici vorbă! Mi-au spus să evit astea distilate, vin, bere... Bine, acum, la 53 de ani şi trei luni, nici nu mai am timp să mă mai gândesc la d-astea. Şi mitul e mare, pentru că în anii '90, când ne întâlneam toate trupele, ieşea foarte frumos, cu astea, "vasele comunicante". Dar acum, mai mult fortuit aşa, la diversele ocazii. Ştii cum e, dacă intră bine, e perfect, dacă intră să te doară capul dup-aia o zi, nu mai e bine.
"Oboseala vine când se termină spectacolul"
L.U.: 22 iunie, Piaţa Constituţiei, 35 de ani de Iris.
C.M.: Primii 35 de ani, e o nuanţă. Aşa a fost să fie, nu e un bilanţ, că noi suntem artişti, economiştii fac bilanţuri. Eu n-am folosit niciodată titluri mirobolante sau triumfaliste, dar singura realizare extramuzicală e că am ajuns să serbăm aniversarea asta. În condiţiile în care ştii bine că noi nu prea ne lăudăm cu întâmplări hazlii sau contexte favorabile activităţii formaţiei. A fost, până în '90, o luptă continuă, un chin continuu. Cu hăituiala aia, cu cenzura. Dar nu poţi să arogi merite pentru acea perioadă, pentru că nu eram numai noi în situaţia aia. La noi, poate, s-a simţim mai rău, mai intens, în condiţiile în care noi am rămas în ţară. Phoenicşii au plecat, au fost suspendaţi mai mulţi din diverse domenii - şi Tudor Gheorghe a fost suspendat -, Gabi Cotabiţă, Timpuri Noi, au fost mulţi.
L.U.: Ce s-a mai schimbat în ultimii 35 de ani?
C.M.: Vezi, spectatorii care erau adolescenţi la ultima aniversare au mai crescut, ăia mai mici participă pentru prima dată, trebuie să-i câştigăm! Eu mă bucur că, din 1992, de la primii 15 ani, am văzut lumea care a stat lângă noi, i-am văzut cum cresc, cum îşi fac familii. Şi, odată cu ei, am îmbătrânit şi noi. Sper să vină oamenii pe 22 iunie, deşi e deja a cincea aniversare, nu mai e premieră. Noi ne tot lăudam că facem lucruri în premieră, neintenţionat, dar asta e a cincea deja! Sigur, are o încărcătură emoţională diferită de celelalte, e cu totul specială.
L.U.: Simţiţi că-şi spune vârsta cuvântul?
C.M.: Mourinho, antrenorul extraordinar de la Real Madrid, spunea că nimic nu poate bate voinţa umană pe pământ. Şi aşa e, are dreptate. Sunt momente când ştii că se apropie un prag, când se poate să clachezi, intervine oboseala, dar mai e ultima celulă, aceea de declic, şi e o rezervă pe care nici tu nu ştiai că o ai. N-o să spun clişee cu care probabil că eşti obişnuit, n-o să spun că e la fel, pentru că nu e, nu mai e ca la Iris 15. Dar publicul te încarcă imediat de energie, eşti într-o altă dimensiune. Problema e că oboseala despre care spuneam vine când se termină spectacolul, atunci e momentul adevărului.
L.U.: Astă iarnă au fost zvonuri că gata!, vă lăsaţi.
C.M.: Ştiu, ştiu. A plecat din anturajul meu, asta e adevărat. M-am mirat, pentru că eu n-am făcut rău nimănui, nu ştiu de ce s-a scos zvonul ăsta, că n-a ajutat la nimic. Mai mult, n-aveam niciun spectacol atunci, niciun eveniment, n-aveam nevoie de publicitate. Şi, oricum, repet, Iris nu fac aşa ceva. Dar e trist că au pus botul toate agenţiile de presă. E aiurea, mai ales că erau trusturi de presă care se respectă. Ca şi atunci, în 2009, cu boala. Mulţi au anunţat că eram în Austria, cu ciroză, în timp ce eu eram în Regensburg (n.r. - Germania), cu polichistoză. Ştii cum se spune: "Good news, no news" (n.r. - Veştile bune nu sunt ştiri). În 2009, când am avut evenimentul medical, s-a scris mai mult decât până atunci. Eu cântam de atâta timp. Păi ăştia se roagă să mor vineri, ca să aibă ce vorbi în weekend şi luni. Asta e presa bulevardieră, astea sunt tabloidele. Fiecare ţară are muzica pe care o merită, dar, mai ales, fiecare ţară are presa pe care o merită. Iar asta se aplică şi invers. Nu vă acuz pe voi - păi voi aţi făcut campanie, mă pentru mine, sunteţi nebuni?! - mă refer la presa asta colorată, pe care la ora 19.00 n-o mai găseşti.
L.U.: Sunteţi persoană publică. Aşa se procedează.
C.M.: O să râzi, înainte era mai uşor să fii persoană publică. Acum, nu mai e aşa. Nu că m-aş plânge, că nu sunt ipocrit. Astăzi însă, scara valorilor s-a inversat indecent, chiar obscen. Sunt tot felul de vedete de carton, făcute peste noapte, care se moleşesc imediat, până dimineaţa s-au şi udat. Şi gata, au dispărut. Şi aici intervine rolul unor emisiuni. Nu al unor posturi TV, ci al unor emisiuni, care confiscă imaginaţia, fac genocid cultural, fac lobotomie frontală, cum se spune. Aşa e armonia anului 2012, e un adevăr cumplit, e grotesc. Lumea e aplecată numai spre bârfă. E în natura umană să bârfeşti pe cineva, pentru că te bucuri că nu ţi s-a întâmplat ţie. Aceasta este societatea în care activează trupa în care sunt eu.
L.U.: V-a afectat asta?
C.M.: Dacă ne afecta, nu mai existam de mult. Serbăm 35 de ani, asta contează cel mai mult. E o obişnuinţă ca, din 5 în 5 ani, să confirmăm că trupa există.
Cum a apărut expresia "Bună seara, prieteni!"
L.U.: Aţi brevetat această expresie, "Bună seara, prieteni". A fost regizată?
C.M.: La primul spectacol am spus asta. A fost natural. N-a fost nimic mimat, îţi dai seama, veneam după Sorin Chifiriuc, eram emoţionat. Şi când i-am văzut pe toţi oamenii ăia care urmau să mă asculte, mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt prietenii mei. Eu am cântat foarte prost, fiind răcit sau mai ştiu eu, numai ca să demonstrez că e live. Am cântat înfiorător de prost câteodată! Dar lumea înţelege că nu suntem perfecţi. Eu mai glumesc uneori spunând că am inventat un nou stil de muzică: live. Am încercat să nu punem acel zid invizibil între noi şi public, nu ne stă în caracter. O să râzi, dar ăsta nu e un merit în România, într-o ţară în care mulţi, după ce scot o melodie de "hit station", deschid trei patiserii şi un salon şi aia a fost tot. Bravo lor!
L.U.: Care-i secretul, domnule Minculescu? Cum poate rezista cineva 35 de ani pe scenă?
C.M.: O trupă de succes trebuie să aibă o imagine de succes. Ca să ai imagine de succes, trebuie să ai expunere de succes. Expunerea dă popularitate. În America e un fel de lege nescrisă: "Să nu te uiţi la televizor, dar să apari la televizor". Aici, la câtă expunere ai, eşti atât de cunoscut sau de necunoscut. Noi nu vrem să sufocăm publicul. Dar, spre exemplu, dacă am avut la Polivalentă 6.000 de plătitori şi data viitoare avem 5.999, atunci ne spunem că e o problemă. De ce n-a mai venit omul acela? Pentru că acolo începe. Poţi să cazi ca o cărămidă sau ca o frunză, fenomenul e identic, important e să nu cazi, să fii acolo, la 12.000 de metri.
L.U.: Dumneavoastră sunteţi mulţumit acum? Dacă aţi trage o linie...
C.M.: N-am regrete. Dacă nu făceam bine probabil că nu mai apucam 35 de ani. Am zis tot timpul, la rock nu merge să faci bilanţuri. D-astea să facă economiştii. E greu de zis ce-ai fi făcut şi ce nu. Mie mi-ar fi greu şi pentru că am avut 30 de colegi de-a lungul timpului. Cum se adapta unul, pleca. Pentru că presiunea era foarte mare. Probabil că şi eu m-am consumat prea tare, fiind, ştii, paratrăsnetul ăla prin care se scurgea totul, fiind în faţă, în linia 1. Trebuie să fii tare, să fii de neclintit, că altfel... Eu mă tot întrebam, "Mă, de ce pleacă ăştia?". Ei plecau, noi ne întrebam de ce pleacă şi ei se întrebau cum de rămânem noi, cum de putem rezista. Noi am avut publicul lângă noi, că altfel nu mai existam, înţelegi? A ieşit frumos. Ştii, e ca şi cum treci printr-o furtună mare, îţi repari cârma, îţi iei coordonatele şi mergi mai departe. Spre plaja plină.
"Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în rând cu lumea. În liceu mi se spunea Heathcliff, ca personajul din La răscruce de vânturi.''
Noul album al trupei Iris
"O lume doar a lor", "Chip fără nume", "Revelaţie", "Poveste fără rost", "Vis cu stele", "Păstrează-mă în inima ta" şi "Inocenţa ta" sunt cele mai noi şapte piese incluse pe albumul aniversar al trupei Iris. Alături, veteranii rockului românesc au remasterizat alte şapte şlagăre alese de public.
Una din două
Freddie Mercury sau Robert Plant? Plant.
Deep Purple sau Black Sabbath? Purple.
Balaci sau Dobrin? Balaci.
Păunescu sau Dinescu? Păunescu.
Floare de iris sau trandafir? Iris.
CV
Numele: Cristian Alexandru Minculescu
Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1959, Piteşti
Cariera:
- Şi-a început cariera în trupa de heavy-metal Harap Alb. În 9 ianuarie 1980, exact în ziua în care împlinea 21 de ani, a fost cooptat în trupa Iris, al cărui membru este şi astăzi. Este şi fondator al trupei Voltaj, alături de care a activat însă numai un an.
- În total, Cristi Minculescu a înregistrat alături de Iris 19 CD-uri şi DVD-uri.
- În 6 octombrie 2007, alături de colegii săi din Iris, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul "Meritul Cultural în Grad de Cavaler", pentru contribuţia adusă. A fost pentru prima dată când, în România, şeful statului a acordat o astfel de decoraţie unei formaţii de muzică rock.
Locuieşte în: Bucureşti