Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Televiziunea imbecilizează publicul


Maria Andrieş, un interviu cu Tudor Chirilă

07.12.2012
Gazeta Sporturilor, noiembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tudor Chirilă şi-a adunat textele de pe blog într-o carte Exerciţii de echilibru. Exclusiv pentru cititorii Gazetei, artistul explică de ce s-au schimbat poveştile şi de ce nu se mai uită la fotbal şi la TV.

M.A.: Poze are cartea?
T.C.: Nu. De ce-aş fi pus poze? Nu e o carte autobiografică. Cred că 65 la sută din ea e ficţiune, proză, poezii, există pagini de jurnal, care să zicem că mă includ pe mine, eseuri pe diverse teme, foarte puţine texte cu aură personală, sînt cîteva, destul de puternice. Dar nu sînt suficiente astfel de texte, încît s-o consider carte autobiografică. Chiar şi la copertă, am avut o controversă cu editura, nu ţineam neapărat să-mi pună faţa mea, ei mi-au explicat că aşa se vinde mai bine.

M.A.: De ce ţi-ai făcut blog?
T.C.: Eu am vrut întîi să am un blog foto, sînt pasionat de fotografie "big time", am investit mult în aparatură, cînd mai prind şi eu cîte-o persoană interesantă, îi fac o poză, un portret... se întîmplă la cinci-şase luni. Dar îmi iau aparatul peste tot. În 2006, o prietenă mi-a dat un e-mail, "uite, un link la blogger, fă-ţi şi tu cont, să intri în rîndul lumii". Şi mi-am făcut. Primele postări sînt fotografii. Primele încercări, alea, pinguinii, pescăruşii, trebuie să treci prin asta. Şi apoi am început să scriu. Jurnalul Naţional a preluat una dintre poveştile mele şi a făcut 6.000 de vizualizări. Cînd am văzut, mamă! Mi s-a părut extraordinar, brusc a apărut publicul.

"Am scris despre iubire, despre bătrîneţe, despre îngeri"

M.A.: Simţi nevoia neapărată de public?
T.C.: La mine dacă nu le public nu prea merită. Eu cu asta m-am obişnuit - teatru, muzică - trebuie să fie cineva acolo să aplaude sau să fluiere, le place, nu le place. Cele 6.000 de vizualizări au fost ca un impuls. Mi-am adus aminte că sînt băiatul lui tata şi poate o fi rămas ceva şi de pe-acolo. Şi am început să scriu mai des. Prin 2008-2009, a devenit aproape un exerciţiu de jurnalism. Vreo 7-8 luni, am scris aproape în fiecare zi.

M.A.: Şi publicul te-a urmat?
T.C.: Publicul a contat foarte mult. Am avut feed-back. Nu c-am ţinut cont de el, dar a existat. Adică oamenii mi-au zis "Ne place, nu ne place". Scriam o poezie, scriau ei cinci. N-am intrat în dezbateri cu ei, Dar mi s-a părut incredibil ca de la 300 de cititori pe pagina aia să ajungă la 3.000. N-am urmărit să fie un blog în adevăratul înţeles al cuvîntului, n-am scris despre personalităţile momentului, despre mondenităţile momentului...

M.A.: Ai scris despre...
T.C.: Am scris ficţiune. M-am certat cu politicul de cîteva ori. Am avut texte extrem de personale şi proză. Am scris multe despre perspectiva mea asupra iubirii, asupra relaţiilor, despre teatru, despre film, bătrîneţe, moarte, îngeri.

"Cuvîntul e mai sincer decît imaginea"

M.A.: De ce ai nevoia să scrii şi să fii citit?
T.C.: Am nevoia asta ca orice om care vrea să se exprime şi să aibă o reacţie de la cei din jur. De ce am nevoia să scriu şi nu să cînt sau să fac teatru? Pentru că aşa sînt eu construit. De ce am nevoie să fac poze? Nu ştiu...

M.A.: Ai încredere în cuvînt sau în imagine?
T.C.: Nu există minciună mai mare decît fotografia, nimic mai scos din context decît ea. Nu există. Nu ştiu dacă societatea noastră era doar cuvînt ar fi fost mai curată. Nu ştiu dacă am fi ajuns să fabricăm toate gunoaiele astea dacă aveam numai cuvinte. Imaginile au o forţă mult mai mare şi păcălesc mult mai mult. Nu există un Photoshop al cuvintelor.

M.A.: Dar sloganul politic?
T.C.: E întotdeauna legat de imagine. Am o carte despre propaganda de război, cu toate afişele alea, cu Unchiul Sam. Sau uită-te la zvastică, tot imagine, are cele mai puternice culori ale publicităţii, roşu, alb, negru. Mi se pare că în ziua de azi imaginea e atît de puternică, atît de scoasă din context, nu se vede ce e în spatele, în dreapta sau în stînga ei, încît minte mai mult decît cuvintele.

M.A.: Cum au reacţionat oamenii la blogul tău?
T.C.: Blogul l-am făcut într-un moment greu din viaţa mea: despărţirea de colegii de la Vama Veche şi înfiinţarea trupei Vama. A fost un nou început. Eram uşor dezorientat, nu ştiam ce se întîmplă, încotro s-o apuc. Blogul a fost un factor de stabilitate, un loc unde lumea a venit şi fără să mă cunoască de la Vama Veche sau de la teatru, ca muzicant sau ca actor. A venit pentru textele alea. Unii îmi spuneau: "Mie nu-mi place cum cînţi, îmi place cum scrii".

M.A.: Ai un public-ţintă?
T.C.: N-am scris pentru cineva în mod special. Şi nici n-am reuşit să fac o radiografie a publicului de pe blog. Cartea asta nu li se adresează lor, dacă o cumpără e ca şi cum şi-ar cumpăra o felie din viaţă, pentru că au participat la ea. Îşi cumpără amintirea propriei contribuţii la blogul meu. Cartea vizează oameni care nu mă cunosc şi care vor să vadă cum scriu. Adică sper că poveştile astea vor bucura timpul liber al cuiva şi că oamenii vor determina un sens în ceea ce scriu şi se vor regăsi acolo. Pînă la urmă, citim ca să ne regăsim.

"Am scris prin aeroporturi, prin gări..."

M.A.: Ţie ce autori îţi plac?
T.C.: Sud-americanii şi ruşii. Acum îmi place un scriitor foarte tare, Viktor Pelevin, cu Generaţia P. E noul Bulgakov. Bine, Bulgakov era ucrainean, dar e o zonă. Şi la cîtă încredere şi-a pus Bulgakov în Stalin, cu ce frumoasă naivitate a aşteptat el al doilea telefon de la Stalin, poţi să spui că era cu totul rus. Îmi plac şi nişte nordici, Pär Lagerkvist, mi-a plăcut mult Baraba. E o spiritualitate interesantă acolo în nord.

M.A.: Dintre români?
T.C.: Acum sînt îndrăgostit de poezia erotică a lui Emil Brumaru. Mă gîndesc să foarte serios să fac un recital de poezie după cărţile lui. Mi se pare aşa zemos şi profund.

M.A.: Dar mai citeşte cineva poezie?
T.C.: Cred că înainte poezia era susţinută de televiziuni. Ţin minte că mama se pregătea de recitaluri din Nina Cassian, Ana Blandiana, Magda Isanos. E cam ingrat pentru un actor să recite poezie. Dar e interesant, nu toţi actorii recită bine.

M.A.: Ce obiceiuri de scris ai? Scrii dimineaţa, seara, în picioare, în pat?
T.C.: Am scris pe unde-am apucat, prin gări, prin aeroporturi, am scris în timpul afectat celor dragi şi celor iubiţi, care nu totdeauna au înţeles treaba asta. Am scris la impuls, repede, pe blackberry, pe laptop, am postat de pe telefon. Am scris într-o viteză şi n-am vrut să corectez după. Am umblat doar puţin la muzicalitate. Pentru că mie mi se pare că, de fapt, cuvîntul e muzică şi cum îmi cîntau mie-mi cap nu era OK, aşa că am schimbat o topică, ici, colo. Foarte puţin m-am amestecat în text, sub 5 la sută. Am vrut să-mi asum momentul ăla.

M.A.: Ai vreo teamă în faţa ecranului alb?
T.C.: Că nu ştii cum să-ncepi şi cum s-aşterni? Am avut teama asta la scenariul de lungmetraj pe care l-am scris, pe la pagina 70 am avut un blocaj. La blog n-am avut treaba asta, pentru că scriind foarte repede, sub impuls, n-am avut de ce să mă blochez. Te blochezi la proză, acolo sînt structuri, personaje, intrigi, nu ştii cum să le mai închizi.

"Azi se poate muri din jocuri pe computer"

M.A.: Ai citit manualele de scenaristică americane?
T.C.: Le-am devorat.

M.A.: Te învaţă să spui poveşti după acelaşi model. Se spune că toate poveştile s-au spus, de altfel.
T.C.: Eu nu cred chestia asta. Nu cred că toate poveştile s-au spus. O societate care brusc are o reţea care conectează toţi oamenii lumii are alte poveşti decît o societate din secolul XVIII. Atunci oamenii habar n-aveau unii de alţii. Cred că poveştile vor diferi, dar emoţiile rămîn aceleaşi. Un Romeo şi Julieta va exista sub orice formă de guvernămînt. Romeo şi Julieta on-line e o altfel de poveste în jurul aceleiaşi emoţii. Apariţia noilor tehnologii în jurul nostru schimbă povestea. Pînă şi alienarea de care vorbim zi de zi dă naştere altor poveşti. Alienarea noastră e diferită de cea din secolele trecute.

M.A.: În ce fel?
T.C.: E o poveste cu tînărul japonez care a murit jucînd jocuri pe computer. Nu se putea muri de aşa ceva în secolul XVIII. Să stai într-o cămăruţă, cu mîna pe mouse, să te deshidratezi, să mori cu mîna pe o tastă împuşcîndu-l pe unul. E aproape ironic. Cu ultima suflare, să tragi un ultim glonţ virtual, apoi să te ia ambulanţa. Cîte căsnicii nu s-au spart de la jocurile pe calculator? E un alt fel de a spune poveşti. Ce mult a evoluat storytelling-ul în cinema, de la fraţii Lumière încoace? Şi spectatorii s-au obişnuit cu montajul rapid. Dacă pui un spectator de la 1900 să vadă montajul unui film de Oliver Stone nu înţelege nimic.

M.A.: Tu revii la hîrtie. Nu e old fashion, retro hîrtia?
T.C.: Hîrtia e foarte mişto. Poate că presa tipărită o să dispară, dar cartea va avea o viaţă mai lungă decît sîntem pregătiţi să credem. Oamenii vor citi cărţi, nu se vor înghesui să-şi descarce titluri de pe net.

M.A.: Ai o scrisoare pentru liceeni. Pentru generaţia asta despre care se spune că nu citeşte.
T.C.: Aşa cum se spunea şi despre noi. Ei au acces la cunoştinţe şi resurse mai multe decît noi. Cred că un copil de 12 ani de acum e posibil să fie mai informat decît un copil de 12 ani din vremea mea. Îi va fi greu să filtreze atîtea informaţii, da. Dar eu încerc să fiu optimist... Într-adevăr pare că nu se citeşte. Poate cartea mea va fi citită de către tineri şi măcar le va deschide apetitul pentru poveşti mai lungi. E şi asta o speranţă.

"Stadionul? Revoltător că e scump, dar bine că-l avem"

M.A.: Te uiţi la fotbal?
T.C.: Nu. Ţin cu Dinamo, dar, din respect pentru ce înseamnă Dinamo şi din respect pentru mine şi timpul meu, nu mă mai uit la meciuri. În fotbal au apărut mulţi oameni care nu se pricep la el.

M.A.: Pe stadion ai fost?
T.C.: Am fost la finala Europa League.

M.A.: Şi cum ţi s-a părut Arena Naţională?
T.C.: Eu nu mă număr printre cei foarte entuziasmaţi de el. Consider că mai bine îl făceau de 70.000 de locuri. Poate par cîrcotaş, dar, dacă tot am făcut unul de 55.000, ne-a costat cît ne-a costat, puteam să-l facem pe ăla de 70.000 de locuri. Pentru oraş, pentru turism, era mai bine, să avem şi finală de Champions League. Şi cred că era normal să fie în afara oraşului, să nu fie gîtuită toată circulaţia într-o zonă unde stau mulţi oameni. Dar pînă la urmă e un lucru bun că avem stadion. Aspectele negative sînt mai puţine decît cîştigul.

M.A.: Care mai sînt, după tine, aspectele negative?
T.C.: E revoltător că a costat atît, triplu faţă de cît s-a anunţat. Ăsta-i un lucru rău, dar, pînă la urmă, nu e ceva la care să nu ne fi aşteptat.

M.A.: Dacă ai putea să schimbi ceva la societatea noastră, ce-ai schimba?
T.C.: Cred că educaţia. Aş aloca un buget mult mai mare, pentru că educaţia e singura şansă ca această ţară să se resusciteze. Dar este un domeniu probabil voit neglijat. Un om educat e un om periculos. Vorbesc orwellian, aşa, "We want you stupid!", ţara te vrea prost.

"Televiziunile ghidează publicul numai spre imbecilizare"

M.A.: Mai eşti supărat pe televizor?
T.C.: Da. După părerea mea, rolul mediei e şi să educe, nu doar să ofere divertisment. Patronii de trusturi au o responsabilitate faţă de public. Mi se pare foarte laş să te ascunzi în spatele frazei: "Asta vrea publicul, asta-i dăm". Pentru că a existat un om numit Steve Jobs care a spus: "Publicul nu ştie ce vrea". Şi noi trebuie să-i dăm ceea ce-i dăm. Publicul e o masă mare, abstractă, amorfă, care trebuie întrucîtva ghidată. Televiziunile îl ghidează numai în direcţia imbecilizării. Şi e normal, pentru că toată lumea are de cîştigat. Comerciantul îşi vinde mai uşor produsele, oamenii se vor uita din ce în ce mai puţin pe etichetă.

M.A.: Nu e un model paternalist, tot stil Big Brother, să ghidezi publicul?
T.C.: Eu nu cred că piramidele s-au construit în democraţie. Şi nici Notre-Dame. Erau nişte băieţi care voiau o biserică şi aveau şi gust. Cred sincer că rolul media este şi de a educa. Publicul vrea şi o execuţie în direct, de ce nu i-o dăm? Nu e o producţie foarte mare, chemăm doi oameni să se hăcuiască în direct.

M.A.: Chinezii au dat una.
T.C.: Da, dar ăia n-au toţi televizoare, nu se poate măsura ratingul, ce păcat! Nu le-au pus la toţi cipul.

"Am încercat să văd care-i treaba cu mine"

M.A.: Ce este echilibrul, în opinia ta?
T.C.: Echilibrul este o anumită stare de fiinţare, cred. Eu mi-am găsit această stare deschizîndu-mi blogul. Era o zonă nouă, cînd am avut de urlat, am urlat pe blog. N-am putut niciodată să fac un exerciţiu de sinceritate pînă la capăt. Dar am încercat şi mi-a folosit. Şi scriind am început o călătorie către mine şi am încercat să văd care-i treaba cu mine. De ce nu mă simt bine cu mine?

M.A.: Şi-ai aflat?
T.C.: Am aflat multe lucruri. Călătoria asta către sine continuă pînă mori. Dar cred că e important să mori deştept, ştiind mai multe despre tine.

M.A.: Vei continua să scrii pe blog?
T.C.: Da, o să continui, poate am să scriu şi în afara blogului. De fapt, am şi început, am cîteva texte. Pe blog nu-ţi vine să fii foarte sincer.

M.A.: E o scriitură la limita exhibiţionismului, scrii în văzul lumii.
T.C.: Bine, şi cînd scrii acasă în vederea publicării, nu eşti departe de chestia asta. Ştii că oricum te vei confrunta cu un public. Pentru multă lume, să scrii este o formă de a fi altcineva, un cineva mai OK. Fiecare încercăm să fim bine cu noi şi, cînd nu sîntem, scriem sau facem altceva. Despre Jack Nicholson se spunea că dacă nu era actor devenea criminal în serie. Filmul l-a ajutat să scape de o energie care l-ar fi dus în altă parte. Cărţile mari sînt cărţile în care oamenii sînt foarte sinceri. La Garcia Márquez intuieşti că în orice carte e vorba despre el. Simţi asta. Ţi-e greu să crezi că omul ăsta a fost un observator atît de bun al vieţii. Sinceritatea asta e greu s-o ai şi între patru pereţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer