Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

În România, a fi diferit este încă privit ca un handicap


Raluca Sofronie, un interviu cu Vasile Ionescu

19.10.2012
Adevărul, august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Povestind despre propria devenire intelectuală, liderul rrom Vasile Ionescu (55 de ani, directorul Agenţiei rromilor pentru comunicare, mediere şi media, specialist în cultura rromilor) semnalează conturarea unei elite rrome culte, precum şi schimbarea mentalităţilor în comunităţile tradiţionale, care au început să valorizeze şcoala.


Raluca Sofronie: Ai crescut în satul Tulnici, din Vrancea, şi ai plecat la Iaşi, unde ai urmat cursurile Facultăţii de Artă. Cum ajunge un rrom intelectual?
Vasile Ionescu: Eu aş zice să pornim de la criza elitelor culte, pentru că în România - nu numai la rromi (la rromi se vede foarte tare pentru că ei s-au apucat să-şi creeze elite mult mai târziu) -, criza înseamnă criza elitelor culte, incapabile să se constituie ca modele referenţiale, pentru a schimba mentalităţile, să dezvolte "capitalul social", cum se zice. Ţi s-a întâmplat şi ţie să te uiţi la profesorul nu ştiu care şi să spui: ăsta e un imbecil, nu ştiu cum a ajuns să fie profesorul meu. Adică aş porni de aici, nu de la un caz personal, Vasile Ionescu, ci de la o anumită problemă. Dacă devine doar o istorie particulară, mai degrabă negăm problema. Dacă nu are dinţii de gangster, nu poartă pălărie sau fuste colorate şi nu dansează din buric cum poate fi identificat, în afara stereotipului, un intelectual rrom? Sunt mulţi intelectuali de origine rromă în cultura românească şi europeană, care au preferat să se asimileze culturii majoritare, pentru a scăpa de stigma socială sau pentru avantaje. Asta explică situaţia dezastruoasă a rromilor, reluând în fiecare generaţie calvarul de a-şi construi noi elite.

R.S.: Putem vorbi în concepte despre probleme precum criza rromilor, dar mi-ar plăcea să aflu şi despre Vasile Ionescu, copilul care a crescut în ghetou şi care a mers la şcoală spre deosebire de alţi copii rromi.
V.I.: În ceea ce mă priveşte, cred că a pornit de la complexele mele de inferioritate. Am fost o singură zi la grădiniţă şi, în ziua aceea, un copil român mi-a spus: «Uite, vine un ţigan!». Nu m-am mai dus niciodată la grădiniţă, dar se pare că atunci când m-am dus la şcoală, în clasa I, ştiam deja că trebuie să fac ceva cu viaţa mea. Am fost totdeauna premiant. Am citit foarte mult pentru că îmi făcea plăcere, era probabil şi o formă prin care ieşeam din realitate, într-o altă lume în care să mă echilibrez. La un moment dat am avut un profesor de limba română, Ion Baciu, care, din punctul meu de vedere, a fost tatăl meu spiritual. Chiar dacă asta nu se spune prea des, în şcoala românească rasismul este extrem de puternic. Cazul meu: mi-a fost construit un stigmat identitar din care mi-a fost foarte greu să ies. Sentimentul acela de inferioritate a fost foarte pregnant, în toate etapele vieţii, dându-mi un puternic simţ de neîncredere.

R.S.: La şcoală ai fost pus în ultima bancă?
V.I.: Cred că marea problemă a ţiganului, a rromului, e faptul că el trebuie să fie circar. Trebuie totdeauna să fie bufonul clasei, e o persoană un pic suspectă. Şi trebuie să-ţi joci rolul acesta cu umor sau, cazul meu, să-l înfrunţi curajos, pentru a rămâne vertical. Numeau acest "curaj de a fi" insolenţă, eram "recalcitrant" pentru că nu corespundeam stereotipului lor despre ce înseamnă să fii diferit. În România, a fi diferit este încă privit ca un handicap. La liceu a fost îngrozitor.

R.S.: De ce?
V.I.: Destinul spiritual al unui copil rrom este fragil atunci când e vorba de şcoală pentru că e posibil ca el să nu facă faţă unui rasism nestudiat încă în şcoala românească, dar care înseamnă o anumită segregare, care-i deformează personalitatea. Conceptele pot fi dure. Copilul este privit suspect. I se aminteşte foarte des de către ceilalţi copii că e ţigan, adică inferior, iar asta creează un stigmat identitar care blochează foarte mulţi copii rromi să meargă mai departe. Eu am fost ceva mai puternic, asta şi pentru că învăţam bine, mi-a plăcut cartea, dar verişorii mei au abandonat. Mulţi dintre cei cu care am fost la şcoală în vremea aceea au cam dispărut, eu am rezistat. Poate şi pentru că am avut prieteni români. Liceul a fost un şoc cultural şi pentru că la 14 ani îţi schimbi sistemul de referinţă, valorile, ai buletin, devii aproape bărbat. De data asta eu însumi am confirmat unele suspiciuni, inclusiv pe cea care spune că "ţiganul tot ţigan", pentru că personalitatea mea, deja nevrotică din cauza stigmatului identitar, avea nevoie de confirmări. Liceul e o perioadă în care mulţi clachează, pentru mine a fost însă o perioadă în care "aruncarea în lume" m-a maturizat. Cei care continuă sunt puţini, se pierd pe drum, poate că rasismul din şcoli ar fi o explicaţie de ce intelectualii rromi sunt atât de puţini.

R.S.: Lucrurile s-au mai schimbat?
V.I.: Am început, acum 15 ani, să rezolvăm asta. În România există un program de acţiune afirmativă pentru rromi în domeniul educaţiei, sunt câteva sute de locuri la facultate, câteva mii în ciclul preuniversitar, care se dau anual, începe să se înfiripe o elită cultă rromă, din păcate încă insuficient de productivă, poate şi pentru că e oarecum în criză, ca şi elita cultă românească, adică într-o schimbare de sistem.

R.S.: Şi nici substanţială.
V.I.: Ba începe să fie. Noi am calculat undeva la 10.000. Or 10.000 de intelectuali rromi, cu masterate şi doctorate, înseamnă ceva, comparativ cu anii '90, când erau vreo doi, trei. Evident, mă refer la cei care îşi afirmă identitatea etnică şi care vor să se constituie ca elită cultă pentru poporul rrom, pentru a-l ajuta să iasă din decalajul socio-cultural actual. Cam cum au făcut "paşoptiştii" pentru poporul român.

R.S.: Spuneai că mulţi dintre copiii din generaţia ta, veri şi prieteni, au abandonat şcoala. Mai demult spuneai şi că din cauza sărăciei, a mediului în care trăiesc, mulţi copii rromi ajung la şcoală deja imbecilizaţi.
V.I.: E într-adevăr ceva care ţine de actuala strategie pentru rromi lansată de guvernul României, în care componenta pe educaţie este extrem de ambiguă pentru că ea se bazează totdeauna pe educaţia şcolară, formală. Or socializarea copiilor, formarea lor se fac în primul rând în "cei şapte ani de acasă", cum se spune. Ei, de aici încep crizele. De pildă, tatăl meu mi-a spus: "În viaţa asta poţi să faci orice, numai pe mâna miliţiei să nu intri!" Şi atunci eu am fugit de acasă, că am avut şi eu partea mea rebelă.

R.S.: Când ai fugit de acasă?
V.I.: La 15 ani. Am fugit în anul I de liceu pentru că simţeam că nu mai suport. Citisem şi Dostoievski, eram într-o altă lume. Nu cred că e bine, nu aş recomanda să citească lumea Dostoievski şi Panait Istrati la 14-15 ani, e o chestie de emoţie foarte puternică, iar pe mine m-a dat peste cap. I-am scris tatei o scrisoare şi i-am spus: "Plec la mare să respir libertate". M-am dus acolo şi realitatea a fost cumplită. Am stat cinci zile pe plajă fără să mănânc nimic, a fost îngrozitor, a fost cea mai mare foame pe care am simţit-o şi, mai ales, sentimentul acela de singurătate. Între realitatea din cărţi şi realitatea vieţii nu era nicio legătură. La un moment dat m-a prins miliţia. Eu aveam carnetul de note, o geantă cu cărţi. Ei au crezut că sunt vreun vagabond. S-au uitat în geanta mea şi au spus: "Băi, musiu, de ce-ai plecat tu de la şcoală?". Păi, ştiţi..." ce să le explici, că vrei să respiri libertate, să înţeleagă miliţia. I-au dat telefon tatei şi el le-a zis: "Ţineţi-l acolo că vin să-l iau". "Păi nu putem, că e minor, n-avem voie decât 24 de ore, lăsaţi că găsim o formulă". Şi mi-a zis miliţianul: "Măi, Vasile, te duci la tren şi-i spui controlorului că am zis eu să te ducă acasă cu proces verbal". Eu, inocent, n-am ştiut ce-i aia. Proces verbal însemna amendă.

R.S.: Câţi dintre tinerii rromi care fac şcoală se întorc să ridice comunitatea?
V.I.: Avem chiar o abundenţă de tineri şi tinere care au terminat studii superioare, dar nu avem ce să le oferim. Pentru că ei ar trebui să-şi găsească locul în instituţiile statului. Acţiunile afirmative ar trebui să vizeze nu numai sistemul educaţiei, ci şi pe cel al angajării.

R.S.: Sistemul privat îi primeşte mai bine?
V.I.: Cea mai mare parte dintre rromi, dintre cei care se descurcă, sunt oameni care au mici afaceri. Intelectualii nu vin în general din grupurile defavorizate şi asta e valabil şi la români, adică e vorba de cam 1% dintre tinerii din mediul rural care ajung la facultate, e un determinant economic. Copiii care ajung să facă studii superioare sunt copiii ai căror părinţi nu aplică pentru ajutor social.

R.S.: Statistic vorbind, comunitatea romă nu prea valorizează şcoala. Cum îi împiedică asta pe copii să facă şcoală?
V.I.: Trebuie să vorbim despre utilitatea şcolii. Dacă ne gândim la Creangă, taică-său, care era cojocar, spunea: "E, şcoală! Lapte acru-n călimări!" Adică la ce foloseşte şcoala dacă ea nu schimbă destine? Asta e una dintre explicaţii, de ce şcoala nu e valorizată. Dar între timp a început să fie valorizată pentru că realitatea s-a schimbat. Să nu uităm că rromii sunt recunoscuţi ca minoritate naţională din 1990. Asta înseamnă că există posibilitatea ca ei înşişi să-şi gândească destinul. Eu am putut să spun: sunt rrom, există rasism, toate astea. Or înainte, nefiind recunoscuţi, asta nu era. Şi atunci de aici vine schimbarea, e un tip de mentalitate care se schimbă la rromi. Hai să ne amintim şcoala românească de început de secol XX: şcoala haretiană însemna şcoala de ţară cu o cămăruţă şi un hol, şi asta era toată şcoala. Instituţionalizarea învăţământului a durat până în perioada comunistă. Din ce cauză? Pentru că şi românii, în perioada interbelică, erau în proporţie de 47%, dacă nu mai mult, analfabeţi. Apoi s-a schimbat tipul de societate. Or, la rromi, mai avem încă un tip de comunitate tradiţională care relaţionează destul de greu cu modernitatea, unii din cauza absenţei resurselor - cea mai mare parte. Din cauza sărăciei, mulţi nu-şi pot da copiii la şcoală. Resursa de prestigiu la ţăranul român în anii '60-'70 a fost: OK, eu mă duc să muncesc la câmp, dar copilul meu trebuie să scape de asta, el trebuie să se ducă să lucreze la combinat, să se facă muncitor. Asta însemna o schimbare în sistemul românesc. Dacă ne amintim bine, România în perioada interbelică era considerată o ţară eminamente agrară: mai toată lumea stătea în mediul rural. Ruralul înseamnă mentalitate şi reprezentare diferită. Dar realitatea asta a început să se schimbe şi la rromi, nu numai la români.

R.S.: Ce limbă crezi că ar fi bine să înveţe copiii rromi mai întâi: româna sau romanes?
V.I.: Eu zic că nu e nicio problemă, pe oricare ar învăţa-o. Sunt foarte mulţi copii români care au emigrat cu părinţii şi care vorbesc şi română, şi limba ţării respective. Chiar s-a ajuns la fenomenul în care părinţii învaţă mai greu şi atunci, în relaţiile cu autorităţile, copiii sunt traducători. Eu am lucrat o vreme pe migraţie, nu numai la rromi, ci şi la români. Faptul de a fi bilingv nu creează probleme. Bilingvismul nu e un handicap, ci o posibilitate de dezvoltare în mai multe culturi. Să ne amintim că înainte, la casele boiereşti, copilul învăţa trei limbi. Cu cât cunoşti mai multe limbi străine, cu atât eşti mai deştept. Nu ştiu cine a spus că a şti două limbi înseamnă a avea două perechi de ochelari. Pentru că vezi două tipuri de realităţi. Să înveţe şi româna, şi romanes! Limba maternă e importantă pentru a ne confirma identitatea, istoria şi cultura. De pildă, românii care nu ştiu româneşte mai sunt români?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer