Maria Andrieş: Cu ce echipă ţineţi?
Liviu Ornea: Copil fiind, am ţinut cu Steaua, ca bunicul. Apoi m-am mutat la o şcoală patronată de una dintre uzinele Griviţa şi acolo am devenit rapidist. Presiunea socială a puştilor era uriaşă... Aşa am rămas pînă azi - rapidist decent. Adică nu merg la meciuri şi nu pot recita întreaga echipă, dar îmi face plăcere cînd Rapidul bate şi-mi pare rău, moderat, cînd pierde.
M.A.: Care este cea mai intensă experienţă legată de sport?
L.O.: Nu am făcut şi nu fac sport, nu sînt practicant, ci consumator. Şi încă din acela odios, de televizor. Nu pot singulariza, dar cred că printre experienţele cele mai intense au fost cîteva finale ale lui Federer.
M.A.: S-a întîmplat să vă inspire, motiveze, modeleze un personaj din lumea sportului?
L.O.: Asta nu. Dar sînt figuri pe care le-am admirat şi pe care le admir. Nu dintre cei care fac sport de echipă, ci dintre solitari. Îi admir pe acei sportivi care fac lucrurile cu naturaleţe, cu eleganţă, care nu dau senzaţia că se chinuie pe teren. Aşa erau Ilie Năstase, Boris Becker, Pete Sampras, Roger Federer, aşa sînt unii atleţi sau înotători, care parcă radiază.
"Becali, Borcea, Dragomir şi alţii încă nu merită detestaţi"
M.A.: Din lumea sportului românesc, pe cine admiraţi cel mai mult?
L.O.: Pe scrimeri, pe jucătorii de tenis de masă - pe acei sportivi care nu sînt decît rar în prim-plan, care nu cîştigă mult şi îşi fac meseria serios şi cinstit. Şi mi-e tare milă de gimnastele astea cu copilăria lor chinuită!
M.A.: Şi pe cine detestaţi?
L.O.: A detesta e un cuvînt grav. De ce să detest vreun sportiv? În nici un caz! Personaje ca Becali, Borcea, Dragomir şi alţii încă nu merită detestate, asta ar presupune o relaţie aproape afectivă cu ei, ar trebui ignorate. Eu evit să-i ascult, să-i văd - încerc să scap de figurile astea lombrosiene. Mai degrabă mă irită comentatorii. Cîtă diferenţă faţă de comentariile inteligente şi la obiect ale unor profesionişti ai sportului, ca Nicolae Mărăşescu, Virginia Ruzici! O dată l-am prins şi pe Ilie Năstase. Mă uit uneori siderat la emisiunile sportive, încercînd să înţeleg cum pot nişte oameni normali şi cu o inteligenţă rezonabilă să vorbească atîta vreme despre vid. Oricum, puţini pot vorbi şi scrie la fel de interesant ca Vochin, de exemplu.
M.A.: Dacă s-ar schimba calitatea discursului despre fotbal şi alte sporturi, la noi, s-ar schimba şi subiectul discursului?
L.O.: Nu, raportul cauzal e invers. Dacă obiectul de comentat e de calitate, el cere automat şi comentatori de calitate. Cum la noi fotbal nu prea există, trebuie găsiţi oameni dispuşi să facă evenimentul doar vorbind despre el. În fond, asta face, de multe ori, televiziunea: creează evenimente din imagini şi cuvinte.
"România e greu de prins într-o formulă"
M.A.: Privită şi trăită de la o catedră universitară, ce fel de ţară e România?
L.O.: E o ţară amestecată - ca toate celelalte, de altfel -, greu, dacă nu imposibil, de prins într-o formulă. De la catedră, cel mai bine se văd studenţii şi profesorii, adică lumea academică. E o lume care o reproduce, în mic, pe cea mare, a ţării acesteia. Cu vîrfuri indiscutabile, cu oameni foarte serioşi, cu lichele, cu impostori. O lume destul de puţin entuziastă şi cu inerţie enormă. Dar pe care o poţi trezi foarte uşor dacă oferi ceva şi dacă ştii să aduni şi să eliberezi energiile care există.
M.A.: Ce înseamnă sportivitate, în opinia dumneavoastră? Este un termen care se aplică şi în mediul academic?
L.O.: Cred că înţelesul uzual este acela de corectitudine (în sensul obişnuinţei de a juca în limitele regulilor impuse) dublată de puterea de a recunoaşte că adversarul sau chiar partenerul e mai bun ca tine şi de un fel de a nu profita de ocazia care ţi se oferă pentru a cîştiga atunci cînd ştii că nu meriţi. În această accepţiune, da, e perfect aplicabilă în orice mediu, nu numai în cel academic.
M.A.: V-aţi exprimat public în dezbaterile legate de plagiat. După modelul expresiei "mentalitate de învingător", des utilizată în sport, credeţi că se poate vorbi şi despre "mentalitate de plagiator"?
L.O.: Eu mă feresc de generalizări în lipsa unei demonstraţii convingătoare. E una dintre lecţiile pe care ţi le dă matematica. Deci nu pot emite judecăţi asupra întregului sport sau asupra întregului mediu academic. Dar pot spune că domnul Ponta nu are mentalitate de învingător (cel mult de cuceritor - mare diferenţă!) şi nu ştie ce este fair-play-ul. Nu ştie să ridice spăşit mîna nici atunci cînd e fluierat de toţi arbitrii. Nu ştie, adică, să-şi recunoască sportiv greşeala, comisă cu voie sau fără de voie.
"Olimpiada de matematică e o competiţie, dar nu una sportivă"
M.A.: O medalie olimpică de aur la sport este premiată de Guvern cu 70.000 de euro. O medalie olimpică la matematică este premiată de Guvern cu 2.000 de euro, încă neachitaţi. Cum comentaţi?
L.O.: Eu cred că e o confuzie regretabilă denumirea comună. Ştiinţa nu e sport, se face după cu totul alte reguli, are alt spirit. Olimpiada de matematică e o competiţie, dar nu una sportivă - în nici un caz! Nici recompensele nu trebuie comparate. E foarte rău că nu sînt stimulaţi copiii dotaţi ai ţării, e foarte rău că nu există programe articulate pentru selecţia şi pregătirea lor, dar comparaţia cu sportul nu se susţine.
M.A.: Cum se face diferenţa dintre prime?
L.O.: Un campion olimpic nu are multe alte şanse şi va termina cu sportul foarte repede. Recompensa pentru că a fost cel mai bun la sub treizeci de ani îl poate asigura pe viaţă, dacă e chibzuit - mai ales că, după abandonarea sportului, nu prea ştie ce să facă: sportivii n-au făcut şcoală de nici un fel, unii n-au nici bacalaureatul, nu au altă pregătire şi nu toţi sînt buni de afaceri. În schimb, un "olimpic" în ştiinţe are drumurile deschise, va face aproape sigur o universitate de top, va avea o carieră.
"Societatea nu răsplăteşte efortul, ci un anume tip de satisfacţie"
M.A.: Efortul unei gimnaste care se antrenează "pe durere" la Deva şi efortul unui olimpic la matematică. În ce fel credeţi că ar trebui răsplătit de societate fiecare dintre ele?
L.O.: Nu e bine pusă problema! În primul rînd, ar trebui să ştim ce răsplăteşte societatea, adică ce aşteaptă societatea de la cineva ca să îl (răs)plătească. Nu cred că societatea răsplăteşte efortul. Răsplăteşte un anumit tip de satisfacţie (morală, materială) pe care o primeşte. O gimnastă care aduce un premiu oferă o mare satisfacţie multor români: celor care o privesc şi apreciază frumuseţea şi dificultatea exerciţiului, celor care nu au privit-o, dar cărora le-a ridicat (aberant, după mine) stima de sine, făcîndu-i să se simtă mîndri că sînt români etc.
M.A.: Şi un olimpic la matematică pe cine bucură?
L.O.: Un olimpic la matematică nu e înţeles şi apreciat decît de foarte puţini, realizarea lui oferă satisfacţie unui număr mic de membri ai societăţii. El nu poate fi şi nu trebuie să fie vedetă, favorit al publicului, numele lui nu va fi pe buzele tuturor. E normal ca societatea să nu-l răsplătească la fel. Dar e anormal ca ministerul de resort să nu încerce să-l stimuleze şi să-l păstreze în ţară pentru a-i folosi talentul! Cred că sînt mecanisme diferite care se pun în funcţiune în cele două cazuri.
"Nadia şi Ilie au fost uriaşi"
M.A.: Sportul este cel mai bun ambasador al României?
L.O.: Nu ştiu dacă afirmaţia e adevărată. De ce ar fi? Pentru că cei mai mulţi străini cunosc cîteva nume de sportivi români? Depinde cu cine stai de vorbă.
M.A.: Dacă stai de vorbă cu matematicieni?
L.O.: Eu cunosc mulţi matematicieni americani, japonezi care ştiu o mulţime de nume de matematicieni români şi doar numele Nadiei Comăneci şi al lui Ilie Năstase dintre sportivi. Asta nu înseamnă că sportul e un ambasador bun, ci doar că aceşti doi sportivi au fost uriaşi, au ieşit bine din rînd. Apoi, foarte mulţi intelectuali străini cunosc numele lui George Enescu, al lui Eugene Ionesco. E drept şi că cei mai mulţi străini, de oriunde ar fi, au auzit de Nicolae Ceauşescu. O fi el cel mai bun ambasador al României?
"E foarte neclar ce se vrea cu Bacul"
M.A.: Ce e cu "Bacul profesional", noua idee din învăţământ?
L.O.: Subiectul "învăţămînt" e prea vast, nu mă pot pronunţa scurt, am nevoie de nuanţe. Dar dacă vreţi să ştiţi dacă mi se pare că trebuie mai multe ore de sport, ei bine, cred că nu trebuie! În privinţa Bacului profesional, dacă el nu dă dreptul la facultate, nu prea înţeleg de ce se numeşte Bac şi nu se dă doar un certificat de încheiere a studiilor liceale! Pe de altă parte, e foarte neclar ce se vrea cu Bacul în general. Dar oricum ar fi, pînă la urmă, Bacul trebuie să fie un examen corect, aşa cum a început să fie de doi ani încoace!
M.A.: De ce au nevoie copiii de matematică?
L.O.: Ca să înveţe să-şi ordoneze gîndurile, să gîndească corect, să deosebească ipoteza de concluzie ("ce se dă" de "ce se cere"), să simtă nevoia argumentelor, să poată raţiona în paşi, să poată opera cu abstracţiuni. Şi, de asemenea, ca să capete cîteva deprinderi de calcul utile pentru orice alte discipline.
"Problema e că tinerii au valori amestecate"
M.A.: Noile generaţii citesc puţin, noile generaţii fac puţin sport. Care dintre cele două constatări vi se pare mai gravă?
L.O.: Fiecare e gravă în felul ei. Lucrurile nu trebuie amestecate, nu trebuie privite în concurenţă! Şi nu ştiu cît de corecte sînt cele două afirmaţii. Nici pe vremea cînd eram eu elev, anii şaptezeci, nu citea toată generaţia şi nu făceau toţi sport. În general, cei care citesc fac mai puţin sport şi invers - chestie de timp şi interes, pînă la urmă.
M.A.: Şi acum?
L.O.: Tinerii de azi citesc mai puţin pe hîrtie, dar citesc enorm pe ecrane. Nu citesc atîta literatură, dar citesc alte lucruri, au o mulţime de informaţii pe care noi nu le aveam (nici nu ni le doream). Problema nu e că tinerii nu citesc; nu citesc ordonat, nu au criterii de selecţie, valorile par amestecate! La fel cu sportul. Eu văd acum o mulţime de oameni, printre ei mulţi tineri, care aleargă, fac jogging, merg la sală, trag de fiare, femei care fac gimnastică aerobică etc. Pe vremea mea nu vedeai aşa ceva. Atunci, ce înseamnă că se face mai puţin sport?
"Îmi plac învinşii. Învingătorii sînt doar fericiţi"
M.A.: Ce înseamnă o victorie în sport şi nu numai, în opinia dumneavoastră? Dar o înfrângere?
L.O.: Depinde de victorie. Nu mă interesează foarte mult victoria asupra altuia. De asta îmi place Federer, pare că se luptă cu el însuşi. Nu-mi plac meciurile lui Nadal sau ale Azarenkăi care se chinuie să-şi zdrobească adversarul. Înfrîngerile sînt grele, dar, de cele mai multe ori, spiritualizează. Oricum, cred că şi în literatură, şi în filme, personajele cele mai interesante, cele mai vii nu sînt învingătorii, ci învinşii.
M.A.: De ce?
L.O.: Par să fie personaje mai complexe. Cel învins e condus către introspecţie, către rememorarea vieţii sau a unei perioade din viaţă, către analiza faptelor care au dus la eşec, către reevaluarea raportului său cu semenii şi cu transcendentul. Cugetă şi trece astfel printr-o gamă mai largă de trăiri. Învingătorul e doar fericit.
"În talk show-urile sportive se discută la nesfârşit despre nişte meciuri jalnice, despre declaraţiile unor nimeni cu bani. Se induce ideea că derizoriul, vecinul-cu-nimicul e foarte important" (Liviu Ornea)
"Îmi place fotbalul, dar nu peste măsură. Nu într-atât încât să mă uit la meciuri proaste, urâte, chiar dacă joacă echipa cu care ţin de mic - Rapid" (Liviu Ornea)
"Încerc să fac diferenţa - dar mi-e tare greu! - între fotbal şi ignoranţii săi patroni" (Liviu Ornea)
CV Liviu Ornea
Data şi locul naşterii: 14 iulie 1960, Bucureşti
Ocupaţia: Profesor universitar la Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti, membru al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România
Doctor în matematică la Universitatea Bucureşti, cu teza "Structuri geometrice pe varietăţi complexe. Structuri local conform Kaehler"
Autor a peste 60 de studii de matematică, a două cărţi şi al unei monografii
Traducător, a transpus în română opt cărţi, din franceză şi italiană (Antonio Tabucchi, Alberto Moravia)
A publicat cronici de teatru, de film şi alte articole în revistele "Scena", "Teatrul Azi", "Dilema Veche"
Din octombrie 2005, rubricand în săptămînalul "Observator cultural"