Cred că există, în momentul de faţă, o efervescenţă extraordinară în literatura română

 
Mi-am petrecut primii douăzeci şi cinci de ani din viaţă în regimul comunist, dar am avut, în pofida unui context istoric potrivnic, şansa unor întîlniri exemplare - am avut norocul să întîlnesc profesori extraordinari, care mi-au influenţat în mod decisiv destinul. În ordine cronologică, ei sînt Oana Chelaru-Murăruş şi Mihaela Irimia, Margareta Nasta şi Maria Morogan, Mircea Martin şi Paul Cornea, Ion Vasile Şerban şi Mihai Pop jr., Florin Manolescu şi Mihai Zamfir, Radu Toma şi Vasile Morar. Fiecăruia în parte le datorez ceva din ceea ce sînt acum. Am ştiut destul de repede ce vreau să fac în viaţă, pentru că îmi plăcea enorm să citesc şi să scriu - am absolvit Liceul "Ion Creangă", secţia de filologie-istorie (unde am avut cîţiva colegi care au devenit, între timp, foarte cunoscuţi: Florin Curta, astăzi profesor universitar de excepţie, la Florida University, din SUA, Luminiţa Vasile-Bălan, profesor universitar la catedra de chineză, Universitatea Bucureşti, Dan Petre, Aurelian Pavelescu...), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, unde colegii mei au fost George Ardeleanu, Iulian Costache, Simona Popescu, Cristina Rusiecki, Marian Ţuţui. Timp de trei ani, după absolvire, între 1987 şi 1990, am predat limba şi literatura română la Şcoala Generală nr. 3 din Codlea, judeţul Braşov. A fost un interval plin de furie - împotriva sistemului, care ne trimitea pe noi, absolvenţii de facultate, să facem agricultură socialistă în beneficiul CAP-urilor, IAS-urilor şi, în Codlea, şi al serelor, care ne obliga să dăm note de trecere tuturor copiilor, chiar şi celor foarte slabi, pentru că rapoartele trimise inspectoratelor trebuiau să conţină date triumfaliste, împotriva sistemului care exploata munca unor copii (nimic nu recompensa munca lor în cîmp, în condiţii mizerabile, de dimineaţă, de la 8, pînă după-amiază, la ora 4). A fost, totodată, un interval în care am descoperit oameni minunaţi, care îşi păstraseră omenia şi decenţa în vremuri tulburi, un timp în care m-am maturizat şi m-am radicalizat. A urmat apoi, după 1990, o scurtă trecere prin televiziune - am fost timp de un an, din septembrie 1990 pînă în octombrie 1991, redactor la departamentul Muzică. Programe. Varietăţi din TVR -, apoi, din octombrie 1990, am început să ţin seminarii de teoria literaturii la Litere, unde m-am titularizat, în urma unui concurs, ţinut în martie 1991. De atunci am parcurs mai multe "trepte" universitare: preparator, asistent, lector, conferenţiar. Doctoratul l-am susţinut în decembrie 2000, cu Mircea Martin ca profesor coordonator, şi cu o comisie alcătuită din Sorin Alexandrescu, Paul Cornea şi Livius Ciocârlie. Teza mea avea ca obiect raportul între naraţiune şi descriere în proza postmodernistă, publicată, ulterior, cu titlul Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernistă românească. Din 2000, împreună cu Ion Bogdan Lefter, am lansat revista Observator cultural, revistă săptămînală, un proiect de anvergură, finanţat exclusiv din fonduri private.
 
Mă consider o fiinţă împlinită, o norocoasă. Îmi fac cu mare plăcere meseria, aceea de profesor, am reuşit să scriu şi să public cîteva cărţi, am în proiect şi altele, conduc, la Observator cultural, o echipă alcătuită din individualităţi puternice, care reuşesc, totuşi, să se armonizeze şi să funcţioneze ca o echipă adevărată. Destinul mi-a scos în cale un om minunat, soţul meu, care mi-a fost alături permanent, care m-a înţeles şi m-a susţinut în toate proiectele mele . Fiica mea cea mare, Laura, va fi studentă, din această toamnă, la Film Studies, Media & TV Productions, din cadrul Regent's University, din Londra. Georgia, cea mică, este elevă în clasa a treia la Liceul "George Enescu", la clasa de pian. Cea mai mare bucurie este să fim împreună, "să stăm de vorbă, să spunem cuvinte" (vorba poetului), să savurăm fiecare clipă petrecută în familie. De aici vine forţa fiecăruia dintre noi, din dragostea care ne leagă şi care ne învăluie, protector.

Daniel Cristea-Enache: Să trecem dincolo de borna lui 1989, în anii libertăţii. Sînteţi o atentă observatoare a dinamicii literaturii române în ultimele două decenii: de la faza tinereţii "optzeciştilor" la cea a consacrării unora dintre ei. Credeţi că se poate vorbi despre o generaţie '90 (girată de Laurenţiu Ulici şi Mircea Martin)? Dar despre o generaţie 2000 (pentru care s-a luptat Marin Mincu)?
Ce anume dă corp unei generaţii? Şi care sînt avantajele, respectiv dezavantajele încadrării şi parcelării generaţioniste a scriitorilor români?
În fine, la capătul unei runde cu întrebări atît de antipatice, iat-o pe ultima: cum ar arăta, în viziunea lui Carmen Muşat, linia de evoluţie (nu în sens calitativ) a literaturii române după momentul decembrie 1989?
 
Carmen Muşat: Despre generaţii de creaţie s-a vorbit intens pînă în 1989 şi foarte puţin în ultimii zece-cincisprezece ani. Termenul de "generaţie" a fost utilizat de criticii generaţiei '60, pentru a impune, într-un context istoric deloc favorabil - cel de la jumătatea deceniului şapte a secolului XX -, nu doar nume noi de scriitori, ci şi o viziune despre literatură fundamental diferită de realismul socialist al deceniului şase. În regimul totalitar comunist era foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, ca un scriitor să reuşească să se impună de unul singur. Forţa grupului era importantă, cu atît mai importantă cu cît majoritatea celor ce au debutat în anii '60 aparţineau şi biologic, nu doar estetic, aceleiaşi generaţii. Scriitorii generaţiei '60 s-au întors către modernismul interbelic pe care l-au continuat, l-au interpretat şi l-au readus, astfel, în prim-plan, după un "obsedant deceniu" în care operele marilor autori interbelici fuseseră fie expurgate de orice "elemente" neconforme cu ideologia partidului comunist, fie trecute în fondul secret al bibliotecilor. E drept că această mişcare de emancipare a esteticului de sub tutela politicului a apărut pe fondul unei relative relaxări a dogmatismului comunist, dar ea a fost posibilă şi datorită inteligenţei criticilor şaizecişti, printre care Mircea Martin şi Nicolae Manolescu, apoi Lucian Raicu, Eugen Simion, Valeriu Cristea şi alţii, care au văzut în apariţia unui grup compact de scriitori tineri şansa unui reviriment de mult aşteptat al literaturii. Generaţia '80, coagulată în jurul Cenaclului de luni, condus de Nicolae Manolescu, dar şi al cenaclului Junimea, condus de Ovid Crohmălniceanu, are multe în comun cu generaţia '60, dar nu din punct de vedere al poeticii literare, ci din punct de vedere al strategiilor de impunere culturală. Cu excepţia generaţiei paşoptiste, nu s-a vorbit despre "generaţii literare" înainte de regimul comunist! S-a discutat despre mişcări, despre grupuri, despre curente, dar aproape deloc despre generaţii. Or, ceea ce deosebeşte "grupul" sau "mişcarea" de "generaţie" este tocmai criteriul biologic - definiţia "de dicţionar" pentru "generaţie" este: "totalitatea celor ce au aproximativ aceeaşi vîrstă". Adăugaţi, pe lîngă criteriul vîrstei, un background cultural asemănător - faptul că majoritatea reprezentanţilor generaţiei '80 au absolvit Facultatea de Litere, că au frecventat, cu mici variaţiuni, aceiaşi autori francezi şi americani -, precum şi debutul aproape simultan al celor mai mulţi dintre ei, de cele mai multe ori, în volume colective, şi veţi avea imaginea de ansamblu a "generaţiei". În anii '80, ostilitatea împotriva tinerilor scriitori, deloc dispuşi să răspundă comandamentelor "culturale" ale partidului comunist, se manifesta făţiş în reviste precum "Săptămîna" şi "Luceafărul". Contextul socio-politic a făcut imposibil debutul pe cont propriu al acestor scriitori, care timp de un deceniu nu şi-au putut publica volumele decît cu foarte mare greutate. Apartenenţa lor la "generaţia '80" a contribuit la o mai bună vizibilitate şi a făcut posibilă impunerea unei noi poetici literare. Evident, după 1989, fiecare scriitor a evoluat pe cont propriu, cu mai mult sau mai puţin succes.
 
Cred, de altfel, că toate încercările ulterioare de a impune "generaţia '90" sau "generaţia 2000" au eşuat, tocmai pentru că altul era contextul socio-istoric. În condiţii de libertate deplină, noţiunea de generaţie de creaţie nu mai are, cred, aceeaşi semnificaţie pe care o avea într-un regim totalitar. În primul rînd pentru că, în condiţiile unei pieţe libere, fiecare scriitor are un ritm propriu de evoluţie, publicarea cărţilor nu mai este condiţionată de funcţionarea cenzurii, mecanismele receptării nu sînt viciate de instrucţiuni de partid. Aş spune că, într-un regim democratic, a vorbi despre generaţie de creaţie deturnează atenţia de la individualitatea creatoare la apartenenţa de grup. Altfel spus, dezavantajele sînt mai mari decît avantajele, evidente, repet, într-un regim totalitar sau într-un context precar din punct de vedere cultural (cum era cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe fundalul căruia a apărut generaţia paşoptistă). Astăzi, despre "generaţia '60" şi "generaţia '80" se poate vorbi doar contextualizînd noţiunile. Pentru că reprezentanţii acestor generaţii, cu o evidentă coeziune artistică în momentul impunerii lor, au evoluat foarte diferit. Generaţia '80 aparţine acum istoriei literare şi nu prezentului, cîtă vreme unii dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai generaţiei au încetat din viaţă, iar alţii au evoluat pe coordonate foarte diferite de cele iniţiale. Şi mi se pare firesc să se întîmple aşa.
 
Mă întrebi cum ar arăta, în opinia mea, "linia de evoluţie (nu în sens calitativ) a literaturii române după momentul decembrie 1989". Aş spune că nu putem vorbi de o singură linie, ci de o multitudine de direcţii. Cred că există, în momentul de faţă, o efervescenţă extraordinară în literatura română, determinată de faptul că scriitori din generaţii şi de orientări estetice diferite coexistă, că pot publica şi că unii dintre ei au posibilitatea de a fi traduşi aproape simultan. În pofida tuturor crizelor din spaţiul public autohton - de la criza economică la cea politică şi, cel mai grav, poate, la profunda criză morală din societatea noastră -, în literatură şi, în general, în arta contemporană românească nu se poate vorbi despre criză! Cred că din punct de vedere cultural traversăm una dintre cele mai faste perioade, iar lucrul acesta se vede în literatură, în artele vizuale, în cinematografie, în artele spectacolului...