Mitul naşterii Eroului. O interpretare psihologică a mitologiei

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Popoarele civilizate proeminente, precum babilonienii, egiptenii, evreii şi hinduşii, locuitorii Iranului şi cei ai Persiei, grecii şi romanii, ca şi teutonii şi alţii, au început cu toţii dintr-un stadiu timpuriu să-şi glorifice în numeroase poeme şi legende eroii, prinţii şi regii mitici, întemeietorii de religii, dinastii, imperii sau cetăţi, pe scurt eroii naţionali. Povestea naşterii şi primei părţi a vieţii acestor personalităţi a ajuns să fie învestită cu trăsături fantastice, care prezintă o similaritate surprinzătoare la popoare diferite, deşi acestea se aflau la mare distanţă şi erau complet independente unele de celelalte. Mulţi cercetători au fost impresionaţi de acest fapt şi una dintre principalele probleme ale cercetării mitologice rezidă încă în găsirea explicaţiei pentru analogiile vaste din schemele fundamentale ale poveştilor mitice, ce apar ca fiind şi mai enigmatice din cauza unanimităţii în anumite detalii şi a reapariţiei lor în cea mai mare parte a categoriilor rezultate în urma clasificării.

Teoriile mitologice, din punctul de vedere al explicării acestui fenomen remarcabil, sunt în general următoarele:

(1) "Ideea oamenilor", propusă de Adolf Bastian (1868). Această teorie presupune existenţa "gândurilor elementare", astfel încât unanimitatea miturilor este o consecinţă necesară a înclinaţiei uniforme a minţii umane şi a modului de manifestare a acesteia care, în anumite limite, este identică în toate timpurile şi în toate locurile. Această interpretare a fost susţinută insistent de Adolf Bauer, ca explicând răspândirea largă a miturilor eroului.

(2) Explicaţia comunităţii originare, aplicată prima dată de Th. Benfey (Pantschatantra, 1859) formelor paralele ale folclorului şi basmelor cu răspândire largă. Avându-şi originea într-un loc favorabil (India), aceste poveşti au fost acceptate iniţial de popoarele înrudite primar (şi anume cele indo-germanice), iar apoi au continuat să se dezvolte păstrând în acelaşi timp trăsăturile primare comune şi răspândindu-se în cele din urmă pe întreaga suprafaţă a pământului. Această modalitate de explicare a fost adaptată prima dată răspândirii extinse a miturilor eroice de către Rudolf Schubert (1890).

(3) Teoria modernă a migraţiei sau a împrumutului, potrivit căreia miturile individuale îşi au originea la anumite popoare (în special, la babilonieni) şi sunt primite de alte popoare prin tradiţia orală (comerţ şi deplasare) sau prin influenţe literare.

În ceea ce priveşte teoria modernă a migraţiei şi împrumutului, se poate arăta cu uşurinţă că este doar o modificare a teoriei lui Benfey, fiind o consecinţă a materialului recent descoperit care intră în contradicţie cu vechea teorie. Cercetarea atentă şi extinsă a descoperirilor moderne a arătat că nu India, ci mai degrabă spaţiul babilonian poate fi considerat primul sediu al miturilor. În plus, povestirile mitice probabil că nu s-au răspândit dintr-un singur punct, ci au călătorit de-a lungul şi de-a latul întregului glob locuit. Acest fapt dă întâietate ideii interdependenţei structurilor mitice, o idee care a fost generalizată de Braun (1864), ca fiind legea principală a naturii minţii umane: nu se descoperă niciodată ceva nou, atât timp cât este posibil să fie copiat. Teoria gândurilor elementare, susţinută atât de energic de Bauer cu mai mult de un sfert de secol în urmă, este respinsă fără drept de apel de cercetătorii cei mai recenţi (Winckler, Stucken), care susţin teoria migraţiei şi a "furtului".

De fapt, nu există un contrast puternic între diferitele teorii şi susţinătorii lor, pentru că teoria gândurilor elementare nu interferează cu presupoziţiile teoriei posesiunilor primare comune şi migraţiei. În afară de aceasta, problema principală nu este de unde şi cum a ajuns materialul la un anumit popor, ci care este punctul originar de pornire, pentru a şti cu ce să începem. Toate aceste teorii ar explica doar variabilitatea şi distribuţia, dar nu şi originea miturilor. Chiar şi Schubert, cel mai fervent oponent al viziunii lui Bauer, recunoaşte acest adevăr, afirmând că toate aceste multiple legende eroice îşi au punctul de plecare într-un singur prototip străvechi. Dar nu poate să ne spună nimic despre originea acestui prototip. Bauer, de asemenea, înclină spre acest punct de vedere intermediar şi afirmă în mod repetat că, în ciuda originii multiple a poveştilor independente, este necesar să admitem o arie mai largă şi o ramificare mai mare a împrumutului, precum şi o comunitate originară a conceptelor la popoare înrudite. Aceeaşi atitudine conciliantă se manifestă şi la Lessmann, care recunoaşte într-un articol (1908) că relaţia primară şi împrumutul nu se exclud reciproc, deşi el respinge presupunerea gândurilor elementare.

După cum a arătat Wundt, nu trebuie să uităm că însuşirea conţinutului mitic reprezintă în acelaşi timp o construcţie mitică independentă, fiindcă numai în felul acesta se poate păstra permanent ceea ce aparţine stadiului ideatic mitologic al celui care împrumută. Amintirile estompate ale povestirilor anterioare nu prea ar fi suficiente pentru reproiectarea aceluiaşi material, în lipsa motivelor subiacente; dar tocmai din cauza aceasta, astfel de motive pot produce un nou conţinut, care se armonizează în motivele fundamentale, deşi lipseşte similaritatea asocierilor.

Părăsind deocamdată cercetarea cu privire la modalitatea de distribuire a acestor mituri, vom investiga în continuare originea mitului eroului în general, încercând să arătăm că migraţia sau împrumutul sunt demonstrate în mod direct şi categoric în foarte multe cazuri. Când acest lucru nu poate fi realizat, vom accepta mai degrabă alte puncte de vedere, cel puţin deocamdată, decât să punem obstacole în calea progresului printr-o atitudine oarecum neştiinţifică precum cea a lui Winckler, care spune:

Investigaţiile efectuate în acest mod ne vor ajuta în mod categoric să obţinem o viziune mai profundă asupra conţinutului acestor mituri. Aproape toţi autorii care s-au ocupat până acum de interpretarea miturilor naşterii eroilor găsesc în ele o personificare a proceselor naturii, ca o consecinţă a modalităţii principale de interpretare mitologică naturală. Eroul nou-născut este tânărul soare ce răsare din ape, fiind înfruntat iniţial de norii joşi, dar trecând triumfător în cele din urmă peste toate obstacolele.

A lua în considerare toate lucrurile naturale, în principal fenomenele atmosferice, cum au făcut primii reprezentanţi ai acestei metode de interpretare a mitului, sau a privi miturile într-un sens mai restrâns, ca mituri astrale (Stucken, Winckler şi alţii) nu reprezintă ceva esenţialmente diferit, aşa cum cred adepţii fiecărui curent individual. Nu s-a progresat considerabil nici atunci când interpretarea pur solară, aşa cum a fost susţinută mai ales de către Frobenius, nu a mai fost acceptată şi s-a afirmat că toate miturile au fost lunare la origine, după cum a făcut G. Hüsing în "Contributions to the Kyros Myth", urmând sugestia lui Siecke care a considerat această viziune ca fiind singura interpretare legitimă pentru naşterea miturilor despre eroi. Această viziune începe să aibă parte de popularitate.

Interpretarea miturilor înseşi va fi întreprinsă mai târziu în detaliu, abţinându-ne deocamdată de la orice comentariu critic amănunţit cu privire la modul de explicare de mai sus. Deşi plină de semnificaţie şi, fără îndoială, parţial corectă, teoria astrală nu este totuşi satisfăcătoare şi nu reuşeşte să ofere o înţelegere a motivelor formării mitului. Obiecţia care poate fi ridicată este că pista proceselor astronomice nu ne oferă o reprezentare completă a conţinutului acestor mituri şi se pot stabili relaţii mai clare şi mai simple urmând un alt mod de interpretare. Teoria gândurilor elementare, despre care s-a discutat atât de mult, indică un aspect practic neglijat al cercetării mitologice. Atât la începutul cât şi la sfârşitul lucrării sale, Bauer arată că este mult mai firesc şi mai probabil să se caute motivul unanimităţii generale a acestor mituri în înseşi trăsăturile generale ale psihicului uman decât într-o comunitate primară sau în migraţiune. Această presupunere pare să fie mai îndreptăţită, întrucât astfel de mişcări ale minţii umane se exprimă şi în alte forme şi domenii, în care se poate demonstra că sunt unanime.

În ceea ce priveşte caracterul acestor mişcări generale ale minţii umane, studiul psihologic al conţinutului esenţial al acestor mituri ar putea contribui la revelarea sursei din care a apărut în mod uniform în toate timpurile şi în toate locurile un conţinut identic al miturilor. S-a reuşit o astfel de derivare a unui constituent esenţial, pornit dintr-o sursă umană comună, în ceea ce priveşte unul dintre aceste motive legendare. Freud, în Interpretarea viselor, revelează legătura dintre legenda lui Oedip (în care oracolul îi spune lui Oedip că îşi va omorî tatăl şi se va căsători cu mama lui, cum va şi face mai târziu fără să ştie) şi două vise tipice despre moartea tatălui şi contactul sexual cu mama, vise experiate de mulţi oameni contemporani. Despre regele Oedip el spune că:

Manifestarea relaţiei intime dintre vis şi mit - nu numai cu privire la conţinut, ci şi cu privire la forma şi forţele motrice ale acestora şi la multe altele, în special la structurile patologice ale psihicului - justifică în totalitate interpretarea mitului ca un vis al maselor de oameni, aspect pe care l-am arătat de curând în altă parte. În acelaşi timp, transferarea acestei metode şi, parţial, a rezultatelor tehnicii lui Freud de interpretare a viselor în domeniul miturilor ar părea justificabilă, după cum a susţinut şi exemplificat Abraham în articolul său, "Dreams and Myths". Relaţiile intime dintre vis şi mit găsesc confirmări suplimentare în cercul de mituri, care ne oferă frecvent ocazia de a trage concluzii în urma analogiei.

Atitudinea ostilă a reprezentanţilor celei mai recente tendinţe mitologice (având ca exponent principal Societatea pentru Cercetare Mitologică Comparată) faţă de toate încercările de stabilire a unei relaţii între vis şi mit este în cea mai mare parte rezultatul restricţiei de a trasa o paralelă între aşa-numitele coşmaruri, cum a încercat Laistner în remarcabila sa carte, The Riddle of the Sphinx, precum şi al ignorării tezelor relevante ale lui Freud. Acestea din urmă ne ajută nu numai să înţelegem visele însele, ci ne arată şi simbolismul lor, precum şi relaţia strânsă cu toate fenomenele psihice în general şi, în special, cu visele din timpul zilei sau fantasmele, cu creativitatea artistică şi cu anumite tulburări ale funcţiei psihice normale.

O parte ce este comună tuturor acestor producţii aparţine unei singure funcţii psihice, imaginaţia. Teoria modernă a mitului este obligată să recunoască facultăţii imaginative - a umanităţii în general mai degrabă decât a individului - o poziţie înaltă, poate cea dintâi în ceea ce priveşte originea ultimă a tuturor miturilor. Interpretarea miturilor în sens astral sau, ca să ne exprimăm mai precis, ca "poveşti astrologice" dă naştere, potrivit lui Lessmann, întrebării - din punctul de vedere al unei imaginaţii creative a umanităţii - dacă primul germene al originii acestor poveşti este de căutat chiar în procesele care au loc în cer sau dacă, dimpotrivă, poveşti deja alcătuite, având o origine complet diferită (dar probabil psihică), au fost doar transferate ulterior corpurilor cereşti.

Ehrenreich admite mai mult decât atât: evoluţia mitologică începe, cu siguranţă, în plan terestru, având în vedere că experienţele trebuie să fi fost întâi adunate din mediul imediat, înainte să poate fi proiectate în universul ceresc. Şi Wundt ne spune că teoria evoluţiei mitologiei conform căreia miturile îşi au originea în cer, de unde coboară mai târziu pe pământ, nu este numai contradictorie cu istoria mitului, care este lipsită de o astfel de migraţie, ci şi cu psihologia formării mitului, care trebuie să respingă această translocare ca pe o imposibilitate internă.

Suntem convinşi, de asemenea, că miturile, cel puţin la origine, sunt structuri ale facultăţii umane de imaginare, care la un moment dat au fost proiectate din anumite motive asupra cerului şi se poate să fi fost transferate în mod secundar asupra corpurilor cereşti, cu fenomenele lor enigmatice. Semnificaţia urmelor inconfundabile pe care acest transfer l-a imprimat miturilor, cum sunt figurile fixe şi altele, nu trebuie subestimată câtuşi de puţin, deşi este posibil ca originea acestor figuri să fi avut un caracter psihic, fiind făcută ulterior bază a calculelor astronomice şi astrologice, tocmai datorită acestei semnificaţii.

În general, s-ar părea că cercetătorii care s-au folosit exclusiv de modalitatea naturalistă de interpretare, oricum ar fi făcut-o, nu au putut în încercarea lor de a descoperi sensul originar al poveştilor mitice, să se îndepărteze cu totul de un proces psihologic, după cum trebuie să se presupună şi cu privire la creatorii miturilor. Motivul este identic şi conduce în aceeaşi direcţie, atât în ceea ce îi priveşte pe creatorii miturilor cât şi pe exegeţi.

Această idee este susţinută cu naivitate extremă de către unul dintre fondatorii şi apărătorii cercetării mitice şi ai modalităţii naturaliste de interpretare, căci Max Müller arată în Essays că acest procedeu nu numai învesteşte legende absurde cu un sens şi o frumuseţe ale lor proprii, dar ajută şi la îndepărtarea unora dintre cele mai revoltătoare trăsături ale mitologiei clasice şi la elucidarea adevăratului lor sens. Această revoltă, al cărei motiv este uşor de înţeles, îl împiedică în mod firesc pe mitolog să presupună că motive precum incestul comis cu mama, sora sau fiica, omorârea tatălui, bunicului sau fratelui s-ar putea baza pe fantasme universale care, potrivit tezelor lui Freud, îşi au sursa în psihicul infantil, ce are interpretarea sa specifică a lumii exterioare şi a locuitorilor acesteia. Această revoltă este, aşadar, numai reacţia la recunoaşterea dureroasă, resimţită obscur, a realităţii acestor relaţii; iar această reacţie îi împinge pe interpreţii miturilor să atribuie acestor motive un sens complet diferit de cel originar, cu scopul propriei reabilitări subconştiente, precum şi a întregii omeniri.

Aceeaşi respingere interioară îi împiedică pe creatorii de mituri să creadă că astfel de gânduri revoltătoare sunt posibile, iar această apărare a fost probabil primul motiv pentru proiectarea acestor relaţii asupra bolţii cereşti. Reconcilierea psihologică realizată printr-o astfel de reabilitare, proiectând asupra obiectelor exterioare şi îndepărtate, poate fi totuşi înţeleasă, într-un anumit grad, dacă acordăm puţină atenţie uneia dintre aceste interpretări, de pildă celei oferite legendei lui Oedip de către un reprezentant al modalităţii naturaliste de interpretare mitologică. Oedip, care îşi omoară tatăl, se căsătoreşte cu mama lui şi moare bătrân şi orb, este eroul solar care îşi ucide creatorul, întunericul; împarte aşternutul cu mama, crepusculul, din a cărui poală, zorii, s-a născut, şi moare orbit, ca soarele ce apune.

Este uşor de înţeles că o interpretare similară este mai comodă pentru minte decât revelarea faptului că impulsurile incestuoase şi criminale îndreptate către cele mai apropiate rude se găsesc în fantasmele celor mai mulţi oameni, ca rămăşiţe ale ideaţiei infantile. Acesta nu este însă un argument ştiinţific, iar revolta de acest fel, deşi poate să nu fie întotdeauna la fel de conştientă, nu îşi are locul aici din punctul de vedere al faptelor pe care le avem la dispoziţie. Trebuie ori să acceptăm aceste idei imorale, cu condiţia să fie simţite ca atare, ori să abandonăm studiul fenomenelor psihologice.

Este evident că fiinţele umane, chiar în perioadele cele mai timpurii când au o imaginaţie naivă, nu au văzut niciodată incestul şi paricidul pe firmament, ci este mult mai probabil ca aceste idei să fie derivate din altă sursă, fiind de presupus că aceasta din urmă este una umană. În ce mod au ajuns până la cer şi ce modificări sau adăugiri au primit pe parcursul procesului sunt întrebări cu caracter secundar, ce nu pot fi puse până când nu se stabileşte originea psihică a miturilor în general.

În orice caz, în afară de concepţia astrală, ideea rolului jucat de viaţa psihică trebuie creditată cu aceleaşi drepturi pentru formarea miturilor, iar această cerinţă va fi justificată amplu de rezultatele metodei noastre de interpretare. Având acest obiectiv, vom lua întâi materialul legendar pe care se va încerca o astfel de interpretare psihologică pentru prima oară la o scară mare şi vom selecta din marea masă a acestor mituri eroice biografice pe acelea care sunt cunoscute cel mai bine şi unele care sunt caracteristice. Aceste mituri vor fi redate în formă schiţată în măsura în care este relevant pentru această cercetare, cu precizări privind provenienţa. Se va atrage atenţia asupra motivelor celor mai importante, recurente printr-un marcaj în text.

Sargon

Probabil cel mai vechi mit eroic care a ajuns până la noi provine din perioada întemeierii Babilonului (aproximativ 2800 î.Hr.) şi tratează povestea naşterii întemeietorului său, Sargon I. Traducerea literală a relatării - care, potrivit modului de tratare, se prezintă ca fiind o inscripţie originală făcută de regele Sargon însuşi - este următoarea:

"Eu sunt Sargon, puternicul rege al Agadei. Mama mea a fost o vestală, pe tatăl meu nu l-am cunoscut, iar fratele tatălui meu a locuit în munţi. În cetatea mea, Azupirani, care se află pe malul Eufratului, m-a dus mama mea, vestala. M-a adus pe lume într-un loc ascuns. M-a aşezat într-un coş făcut din stuf, a astupat găurile cu smoală şi m-a aruncat în râu, care nu m-a înghiţit. Râul m-a dus la Akki, sacagiul. Akki, sacagiul, m-a ridicat în bunătatea inimii sale, Akki sacagiul m-a crescut ca pe propriul său fiu, Akki sacagiul m-a făcut grădinarul său. Muncind ca grădinar, am fost îndrăgit de Iştar, am devenit rege şi timp de patruzeci şi cinci de ani am avut putere regească".

Moise

Istorisirea biblică a naşterii lui Moise, care este spusă în Ieşirea, Capitolul II, prezintă cea mai mare similaritate cu legenda lui Sargon, ba chiar o corespondenţă aproape literală a trăsăturilor individuale. În primul capitol (22) se relatează că Faraonul a poruncit oamenilor săi să arunce în apă toţi fiii care se vor naşte evreilor, în timp ce fiicelor li se îngăduia să trăiască, justificarea acestei porunci fiind pusă în legătură cu fertilitatea excesivă a evreilor. Capitolul II continuă astfel:

"Un om oarecare, din seminţia lui Levi, şi-a luat femeie din fetele lui Levi. Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând copilul în el l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului. Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple. Atunci s-a pogorât fata lui Faraon la râu să se scalde, şi roabele ei o însoţiră pe malul râului. Şi văzând coşul în păpuriş, ea a trimis pe una din roabele sale să-l aducă. Şi, deschizându-l, a văzut copilul: era un băiat care plângea. Atunci i s-a făcut milă de el fetei lui Faraon şi a zis: «Acesta este dintre copiii evreilor». Iar sora copilului a zis către fata lui Faraon: «Voieşti să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice, ca să alăpteze copilul?» Fata lui Faraon i-a zis: "Du-te!» Şi s-a dus copila şi a chemat pe mama pruncului. Atunci fata lui Faraon i-a zis: "Ia-mi copilul acesta şi mi-l alăptează, că eu am să-ţi plătesc!» Şi a luat femeia copilul şi l-a alăptat. După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata lui Faraon şi i-a fost ca fiu şi i-a pus numele Moise, pentru că îşi zicea: «Din apă l-am scos!»".

Această istorisire este îmbogăţită de mitologia rabinică printr-o relatare a evenimentelor care au precedat naşterea lui Moise. În anul al şaselea după moartea lui Iosif, Faraonul aflat la putere a văzut în vis un om bătrân, care ţinea o pereche de scări, toţi locuitorii Egiptului aflându-se de o parte, iar de cealaltă parte fiind doar un miel de lapte, care îi depăşea totuşi în greutate pe toţi egiptenii. Uluit, regele a cerut de îndată sfatul înţelepţilor şi astrologilor, care au spus că visul însemna că evreilor li se va naşte un fiu, care va distruge întregul Egipt. Regele a fost cuprins de spaimă şi a poruncit imediat omorârea tuturor nou-născuţilor evrei din întreaga ţară. Din cauza acestei porunci, levitul Amram, care trăia în Goshen, a vrut să se despartă de soţia sa, Iocabed, pentru a nu condamna la moarte copiii concepuţi de el. Dar acestei hotărâri i s-a opus mai târziu fiica sa, Miriam, care a spus cu profetică siguranţă că tocmai copilul apărut în visul regelui se va naşte din pântecele mamei sale şi va deveni eliberatorul poporului său.

Amram a revenit, aşadar, la soţia sa, de care fusese despărţit trei ani. După trei luni, ea a conceput şi mai târziu a adus pe lume un băiat, la a cărui naştere întreaga casă a fost inundată de o lumină strălucitoare extraordinară, sugerând astfel adevărul profeţiei.

Relatări similare sunt oferite despre naşterea strămoşului poporului evreu, Avraam. El a fost fiul lui Therah - căpitanul lui Nimrod - şi al Amtelaiei. Înainte de naşterea sa, stelele i-au revelat regelui Nimrod că pruncul ce urma să se nască va răsturna tronurile prinţilor puternici şi va pune stăpânire pe pământurile lor. Regele Nimrod a vrut ca acel copil să fie omorât imediat după ce avea să se nască. Dar când i se cere lui Therach copilul, acesta spune: "Cu adevărat mi s-a născut un fiu, dar a murit". El trimite apoi un copil străin, care îl ascunde pe propriul său fiu, într-o peşteră aflată sub pământ, unde Dumnezeu îi îngăduie să sugă lapte dintr-un deget al mâinii drepte. Se spune că Avraam a rămas în această peşteră până în cel de-al treilea an al vieţii sale (potrivit altora până în al zecelea).

De asemenea, în generaţia următoare, în povestea lui Isaac, apar aceleaşi motive mitice. Înainte de naşterea sa, regele Abimelec este avertizat de un vis să nu se atingă de Sara, întrucât aceasta i-ar aduce nenorocire. După o perioadă de infertilitate, ea naşte în cele din urmă un fiu, care (mai târziu, potrivit acestei relatări) după ce fusese sortit a fi sacrificat de propriul său tată (tată adoptiv), Avraam, este salvat până la urmă de Dumnezeu. Iar Avraam îşi alungă propriul fiu, Ismail, împreună cu Hagar, mama băiatului.

Oedip

Părinţii lui Oedip, regele Laios şi regina lui, Iocasta, au trăit mult timp, căsătoriţi fiind, fără să aibă copii. Laios, care îşi dorea un moştenitor, cere sfat de la oracolul delphic. Oracolul răspunde că poate avea un fiu, dacă aşa doreşte, dar soarta a rânduit ca propriul său fiu să îl omoare. Temându-se de împlinirea profeţiei, Laios se abţine de la relaţiile conjugale, dar îmbătându-se într-o zi, procreează totuşi un fiu, făcând în aşa fel încât acesta să fie părăsit în râul Kithairon, la numai trei zile după naşterea sa. Pentru a fi cât se poate de sigur că băiatul va pieri, Laios porunceşte ca gleznele sale să fie găurite.

Potrivit relatării lui Sofocle, care nu este cea mai veche, oricum, păstorul căruia i se încredinţase abandonarea, dă copilul unui păstor al regelui Polybos din Corint, la a cărui curte este crescut, conform părerii generale. Alţii spun că băiatul a fost abandonat într-o ladă pe mare şi a fost luat din apă de Periboa, soţia regelui Polybos, în timp ce îşi clătea hainele pe ţărm. Polybos l-a crescut ca pe propriul său fiu.

Oedip, auzind întâmplător că este orfan, întreabă oracolul din Delphi despre părinţii lui, primind profeţia că îşi va omorî tatăl şi se va căsători cu mama sa. Crezând că această profeţie se referă la părinţii lui adoptivi, fuge din Corint la Theba, dar pe drum îl omoară fără să ştie pe Laios, tatăl său. Dezlegând o ghicitoare, eliberează cetatea de plaga Sfinxului, un monstru devorator de oameni şi, ca răsplată, i se oferă mâna Iocastei, mama sa, precum şi tronul tatălui său. Dezvăluirea acestor orori şi nefericirea lui Oedip, ca urmare a acestora, au constituit unul dintre subiectele favorite pentru punere în scenă printre tragedienii greci.

O serie întreagă de legende creştine a fost elaborată după modelul mitului lui Oedip, iar conţinutul rezumat al legendei lui Iuda poate servi drept paradigmă pentru acest grup. Înainte de naşterea sa, mama lui, Cyboread, este avertizată printr-un vis că va naşte un fiu rău, care va aduce distrugerea întregului său popor. Părinţii părăsesc copilul într-o ladă pe mare. Valurile aruncă pruncul pe ţărmul Insulei lui Scariot, unde îl găseşte regina stearpă şi îl creşte ca pe fiul ei. Mai târziu, cuplul regal are un fiu, iar orfanul, care se simte neglijat, îşi omoară fratele. Fugind din ţară, intră în serviciul curţii lui Pilat, care face din el confidentul său şi îl pune mai-mare peste întreaga sa casă. Într-o luptă, Iuda ucide un vecin, fără să ştie că acesta era tatăl lui. Văduva bărbatului ucis, adică mama lui, devine apoi soţia sa. După dezvăluirea acestor orori, se căieşte şi Îl caută pe Mântuitor, care îl primeşte printre apostolii Lui. Trădarea lui Iisus de către el este cunoscută din Evanghelie.

Legenda Sfântului Grigorie de pe Piatră - subiectul povestirii lui Hartmann von Aue - reprezintă un tip mai complicat al acestui ciclu mitic. Grigorie, copilul născut din unirea incestuoasă a amanţilor regali, este părăsit de mama sa pe mare, într-o ladă, salvat şi crescut de pescari, iar apoi educat într-o mănăstire. El preferă însă viaţa de cavaler, iese victorios în lupte şi, drept răsplată, primeşte mâna prinţesei, mama lui. După descoperirea incestului, Grigorie face penitenţă timp de şaptesprezece ani, pe o stâncă din mijlocul mării, iar în final este făcut papă din porunca lui Dumnezeu.

O legendă foarte asemănătoare cu aceasta este cea iraniană despre regele Darab, spusă de regele Firdusi în Cartea Regilor. Ultimul kiranian, Behmen, şi-a numit la succesiune fiica şi, în acelaşi timp, soţia, Humai, aşa încât fiul său, Sasan, s-a supărat şi s-a retras în solitudine. La scurt timp după moartea soţului ei, Humai dă naştere unui fiu, pe care hotărăşte să-l abandoneze. A fost pus într-o ladă, căreia i s-a dat drumul pe Eufrat şi care a fost dusă de apă până când a fost reţinută de o piatră, ce fusese pusă în apă de un tăbăcar. Acesta a găsit lada în care se afla băiatul şi l-a dus soţiei sale, care îşi pierduse de curând propriul copil. Cuplul a căzut de acord să crească orfanul şi, curând, acesta a devenit atât de puternic încât ceilalţi copii nu puteau să-i ţină piept. Nu s-a arătat interesat de munca tatălui său, învăţând în schimb să fie luptător. Şi-a obligat mama vitregă să-i dezvăluie taina originii sale şi s-a alăturat armatei pe care Humai o trimitea atunci să lupte împotriva regelui din Rum. Vitejia lui i-a atras atenţia şi Humai l-a recunoscut imediat drept fiul său, numindu-l succesorul ei.