Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am învăţat handbalul ca lăutarii, după ureche


Mihai Mincan, Laurenţiu Ungureanu, un interviu cu Cristian Gaţu

25.01.2013
Adevărul, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În tinereţe, i se spunea "Magicianul semicercului". Mulţi îl consideră şi astăzi cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor. Aceasta este povestea sa, începută pe terenurile de fotbal şi continuată - şi azi - în zona punctului de la 7 metri.

Cristian Gaţu fumează. Are şi o vorbă, spusă nou-veniţilor ce-i calcă pragul la Federaţia Română de Handbal: "Numai cine nu fumează nu stă în biroul meu". Fumează ţigări lungi, pe care şi le aprinde de câte cinci-şase ori. Nu e nimic indescifrabil aici, toate ţigările lui Gaţu se sting cât timp el vorbeşte. Le abandonează pentru câte o amintire sau vreo poantă. Apoi îşi aduce aminte de ele, le aprinde din nou şi iarăşi e luat pe sus de vreun lucru din trecut.

Dacă s-ar întocmi un top alternativ al povestitorilor din România, Cristian Gaţu ar fi pe podium, acolo, lângă Creangă. Stă în biroul său mic, tapetat cu poze din zilele de glorie, privind către pereţii scorojiţi, aleile pustii din jur şi clădirile ce par abandonate. Această imagine nu este una de mahala. Este însăşi situaţia sportului din România la acest moment, sau, cel puţin, a sportului unde patronii nu bagă bani doar pentru a se auzi, seară de seară, scuipând fiere la televizor.

Din spaţiul său, aparent izolat de restul "lumii bune", Gaţu povesteşte. Despre handbal, despre bunica şi tatăl său, visuri, terorişti, Silvio Berlusconi, orgoliu, securişti, România socialistă... Şi tot ce mai merită povestit din viaţa acestui omuleţ care a făcut istorie în handbal
.


Mihai Mincan & Laurenţiu Ungureanu: N-am început foarte bine interviul ăsta. Ne-au fugărit nişte câini prin curte, clădirile astea par părăsite, federaţia pare să stea să cadă în orice secundă...
Cristian Gaţu: Da, e jale. Am rămas printre ultimii mohicani care mai pun pasiune în ceea ce fac, mai ales că fac asta gratis. Nu mai sunt mulţi care se sacrifică. Eu, din nefericire, aşa m-am născut. N-ai o sală unde să poţi face performanţă, n-ai bani... Stai toată ziua şi cerşeşti de la sponsori. E, uite că sponsorii n-au putut să-mi dea în 2012. E prima dată când mi s-a întâmplat să nu pot plăti salariile antrenorilor de la echipele naţionale de trei luni de zile.

M.M. & L.U.: Totuşi, cum de mai are handbalul românesc rezultate?
C.G.: Rezultatele handbalului din România sunt cu mult peste condiţiile care sunt. Sportul în România, ca şi cultura, nu poate să crească peste nivelul societăţii din care provine. Mai mult decât atât nu se poate. Nu sunt bani, nu sunt condiţii, nu e infrastructură.

M.M. & L.U.: Mai puţin în fotbal...
C.G.: Da, acolo sunt bani. Dar la fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea. În fotbal se bagă bani, e o industrie deja, dar o industrie, cum să-i spun eu, mai spre negru, aşa. Nu ştiu cum circulă banii ăia. Eu acum am negociat suma pentru televizarea campionatului de handbal. E o sumă, să zicem 200.000 de euro. Iar ei, la fotbal, au obţinut 100 de milioane. Pentru ce? Am văzut cinci meciuri, unul nu mi-a plăcut. Majoritatea partidelor sunt nişte mizerii. Stadioane nasoale, public puţin, circul ăla, ca să nu mai zic de blaturi. Eu nu mai pot să mă uit la aşa ceva.

M.M. & L.U.: Păreţi obosit şi supărat pe lume.
C.G.: Am şi eu o vârstă, mi-au descoperit ăştia o hernie inghinală. Doare de nu mai pot, dar mi-au zis că nu e încă operabilă. Ideea e că trebuie să încep să am şi eu grijă de sănătatea mea. Nu mai sunt tânăr, ca voi. Mi-ar plăcea să mai fiu aşa, dar nu mai sunt. Problema e că, dacă stau acasă, mă apucă mâncărimile. Trebuie să ies, să fac ceva. Nu pot sta aşa, fără să fac nimic. Duminica nu ştiu cum să ies din casă.

M.M. & L.U.: Soţia ce zice?
C.G.: Eee, pe nevasta-mea am amăgit-o de la început. Păi, am făcut cununia civilă într-o luni, pentru că duminică avusesem meci Steaua - Dinamo. Cununia religioasă am făcut-o sâmbăta, la Beiuş, de unde e soţia. Am făcut nuntă frumoasă, cum e pe la noi, m-am culcat, a doua zi m-am trezit, mi-am luat bagajele şi am plecat în cantonament. M-am mai văzut cu ea peste şase luni.

M.M. & L.U.: Asta a fost luna de miere?
C.G.: Da, am făcut-o în cantonament la Cluj, apoi în cantonament în Germania.

M.M. & L.U.: Dar ea ştia că aşa vor sta lucrurile? Aţi avertizat-o?
C.G.: Ştia, dar i-am spus, lasă, măi, că o să mă las la un moment dat, o să mai stau şi eu pe acasă. Dar microbul e microb.

M.M. & L.U.: Prima pasiune a fost pentru fotbal.
C.G.: Pentru sport, în general. Păi, tatăl meu era cronicar sportiv. Pe fotbal. Pe la 5 ani a început să mă ia şi pe mine pe la meciuri. Mă duceam la stadionul "Republicii". Îmi plăcea mingea, dar era cam mare pentru mine. Mi-a plăcut steaua de pe emblema CCA-ului. Eram mort după steaua aia! Mi-am făcut echipe de nasturi, începusem să citesc despre fotbal. Aveam echipă de fotbal, jucam pe stradă, pe maidane. Şi acum îţi zic toată echipa CCA-ului de atunci. Cu tot cu rezerve. Când a venit timpul să mă duc la şcoală, le-am zis alor mei: "Mă duc la şcoală doar dacă mă lăsaţi să mă înscriu la fotbal".

M.M. & L.U.: Cum au primit vestea?
C.G.: Foarte bine. M-a dus tata la CCA. Pe atunci, baza de pregătire era chiar în spatele Guvernului. Eram mic, prea mic. Dar jucam, şi jucam chiar binişor. M-au băgat cu nişte găligani, d-ăştia de 8-9 ani. Şi, în timp ce jucam eu acolo, driblam, făceam de toate, am trecut pe lângă tata, care era cu un colonel, Drăguşin, şeful centrului de copii. Şi l-am auzit. Îi spunea lui tata: "Nea Petrică, mai lasă-l puţin, nu vezi că-i vine mingea până la genunchi?". Domn'e, nu mi-a picat bine deloc! Am plecat acasă. Aveam şi eu orgoliu. Pe la 7 ani şi jumătate au decis ai mei să mă ducă mai aproape. Unde să mă ducă? La Dinamo! Auzi, eu, care eram CCA-ist fanatic. Şi am jucat la Dinamo din 1952 până în 1962. Copii, pitici, juniori 3, juniori 2, juniori 1, tineret şi am prins şi două meciuri la echipa mare.

M.M. & L.U.: Pe ce poziţie jucaţi?
C.G.: Inter dreapta. Era sistemul cu trei apărători, doi mijlocaşi şi cinci atacanţi. Aşa se juca pe atunci. Eu eram inter dreapta.

M.M. & L.U.: Un fel de Chipciu de azi...
C.G.: (râde) Haide, domn'e, nu mă jigniţi! Ajunsesem în 1962 în lotul lărgit al primei echipe. În 1961 m-au selecţionat în tabăra de juniori, la Poiana Câmpina. Acolo se făcea lotul pentru turneul UEFA de juniori pe care l-a organizat România în 1962. Şi pe care l-a şi câştigat. Am fost selectat. M-au chemat să-mi ia măsuri la haine... Ce?, păi, cine mai era ca mine, dădeam pe dinafară de mândrie! Cineva a avut ideea, ca să fim siguri de câştigarea turneului, ca România să alinieze o echipă cu media de vârstă mai mare cu an. În afara regulamentului. Noi ne-am dus la antrenament şi ne-au zis: "Plecaţi acasă, că vin alţii să joace". Ăsta a fost primul şoc care m-a îndepărtat de fotbal. Fotbalul îl iubesc în continuare, mai mult decât handbalul. Şi aşa a fost dintotdeauna. Dar nu iubesc deloc anturajul fotbalului.

M.M. & L.U.: Aveţi vreo echipă favorită?
C.G.: Mondial? Real Madrid. Pasiune veche. Îmi place Mourinho. E consecvent în ceea ce face. Gândeşte. În primul an şi-a luat-o de la Barcelona, a schimbat tot. Jucători, sistem, tot.

M.M. & L.U.: Haideţi să revenim la handbal. Cum aţi început?
C.G.: La şcoală, se formaseră cluburile sportive. Majoritatea colegilor mei de clasă s-au înscris la handbal. Nici nu ştiam ce-i aia. Eu le-am zis nu, că sunt fotbalist. În iarna aceea, când nu se juca, mergeam cu colegii de la handbal la o sală din apropiere. Antrenorul era bolnav şi noi, în timpul ăsta, profitam şi jucam fotbal. Şi am jucat câteva zile, până ce s-a întors ăla. A venit la jumătatea meciului, ne-a oprit şi ne-a dat o minge să jucăm handbal. O minge mică. Mi-a fost ruşine să plec şi am jucat handbal, pentru prima dată. Se dădeau goluri rapid, pe mine mă ajuta şi că eram crăcănat şi cu un picior mai scurt.

M.M. & L.U.: Un picior mai scurt?
C.G.: Da, păi am profitat de asta şi mai târziu. Eu mergeam mai într-o parte din cauza asta. Şi toţi credeau că fentez şi se aruncau pe fentă. Şi eu rămâneam singur.

M.M. & L.U.: Dar v-a plăcut handbalul atunci, la prima întâlnire?
C.G.: Da, şi am şi rămas să joc. O perioadă am făcut şi fotbal, şi handbal. Am jucat la juniori, în campionatele între licee... Uite, fac o paranteză acum. Astăzi, toate campionatele astea între licee şi "Daciada" s-au desfiinţat. Din cauza a două portrete. Păcat. Era nişte rivalităţi acolo... Păi, la nivelul handbalului, pe atunci, erau opt, parcă opt, eşaloane valorice. Ştiţi câte echipe erau? Cel puţin 200. Adică 200 la băieţi şi încă pe atâtea la fete. Ştiţi câte echipe mai sunt astăzi în Bucureşti? Vreo 10. Din 400! Şi asta e valabil la toate sporturilor. Jale...

M.M. & L.U.: Tot facem paranteze. Spuneaţi de primul şoc din fotbal, care practic v-a făcut să vă apucaţi serios de alt sport. Al doilea şoc a coincis cu perioada în care descopereaţi handbalul?
C.G.: Da, normal. Păi, să vă zic. Deci, îmi plăcea handbalul pe atunci, dar nu ştiam nici regulamentul. Jucam, în schimb. Eee, au aflat ăştia de la Dinamo, de la clubul de fotbal, că "trişam", jucam şi altceva. Noi, între timp, echipa de juniori la fotbal, ajunsesem în finala campionatului naţional. La meciul ăla, ţinut pe stadionul "23 August", cu 50.000 de oameni în tribună, a venit antrenorul la mine şi mi-a zis: "Tu eşti inter dreapta, dar în meciul ăsta vreau să-l ţii p'ăla. Cum faceţi voi acolo, la handbal, unu la unu". L-am alergat pe dobitocul ăla până nu mai puteam să respir. N-am dat gol şi am mai şi pierdut cu 2-1. Ăsta a fost al doilea şoc legat de fotbal.

M.M. & L.U.: V-a învăţat faza defensivă, cum se spune astăzi...
C.G.: Sigur că da... Şi ca să pună bomboana pe colivă, trebuia să plecăm cu echipa Dinamo într-un turneu în America. Eu nu văzusem nici Bulgaria. Eram pe listă, vorbiseră să ia şi doi juniori. Iarăşi emoţii, cum o fi în avion, cum o fi în America, visam cu ochii deschişi. Cu două zile înainte de plecare, am fost anunţaţi că, în locul nostru, urmează să plece alţi doi jucători. Unul dintre aceştia, mare jucător, de altfel, era frate cu alţi doi jucători de la Dinamo. E, asta n-am suportat. Nepotismele astea. Atunci, în 1963, mi-am zis: "Gata cu Dinamo, gata cu fotbalul!".

M.M. & L.U.: Şi v-aţi apucat serios de handbal...
C.G.: M-am întors la Şcoala Sportivă 2. Aveam 17 ani. Am pus mâna pe regulament, că nici nu-l ştiam. După două săptămâni, antrenorul nostru a plecat la echipa Rapidului. Echipă bătrână, era pe ultimul loc în clasament, cu un singur punct. Atunci a luat şi doi tineri, printre care şi pe mine. Am ajuns titular, am jucat un retur, dar n-am reuşit să-i salvăm de la retrogradare. Pe atunci, intrasem şi la facultate, la Construcţii. Între timp, se înfiinţase o nouă echipă, Ştiinţa Bucureşti, plasată în Divizia B. Era o echipă formată sub tutela Studenţilor Socialişti. Mă duc la un examen, mi-a zis un profesor: "Aaa, nu cunoşti!". I-am zis, "Staţi domn'e, că nici n-am văzut subiectele. Daţi-mi biletul!". El - nu şi nu! M-a chemat la toamnă. Mi-a spus: "Dacă vrei să mai joci handbal şi să iei şi examenul, te muţi de la Rapid la Ştiinţa". Am luat 9 la examen. M-am mutat la Ştiinţa şi ăsta a fost momentul în care m-am apucat serios de handbal.

M.M. & L.U.: Simţeaţi că o să vină şi momentul în care o să fiţi selectat la echipa naţională?
C.G.: Domn'e, ştiam că sunt bun. Asta ştiam. Peste un an, am intrat în Divizia A, ne băteam cu Steaua şi Dinamo. Erau două meciuri amicale, România - RFG, la Dortmund, şi România - Iugoslavia, la Novi Sad. Mă trezesc convocat la naţională. Când am intrat prima oară în autocar, am rămas în picioare, să se aşeze mai întâi campionii mondiali. În vestiar, se dezbrăcau ei mai întâi, apoi mă schimbam şi eu. Eram un copil. La Dortmund, când am intrat în camera de hotel, nici nu ştiam să deschidem robinetele. Am apăsat pe ceva de ne-a făcut fleaşcă acolo. Dar am jucat bine în meci. Am dat şi patru goluri. În schimb, jucam haotic. Făceam paşi, făceam duble...

M.M. & L.U.: Paşi şi duble la naţionala mare?
C.G.: Eu nu am învăţat handbalul organizat. L-am învăţat după ureche, ca lăutarii. Ţin minte că antrenorul mă chema în faţa a 16.000 de oameni, câţi erau în sală. Îmi arăta: "N-ai voie patru paşi. N-ai voie să arunci mingea peste adversari şi să o prinzi tot tu". (râde) Ce mai!, m-a făcut de rahat... Dar aşa am învăţat.

M.M. & L.U.: Când aţi primit prima recompensă din handbal?
C.G.: Păi, ca student, zero lei. La Rapid primeam câte un bon de 25 de lei, după fiecare meci. Cam 10 mici. Le strângeam câteva, trei-patru, şi apoi mergeam toţi să mâncăm, vizavi de gară. Odată, am mâncat singur 30 de mici. Ăsta a fost primul beneficiu. La Ştiinţa am primit o bursă de sportiv, de 350 de lei. După un an, mi-au mai dat una. Când au văzut că discut cu Steaua sau cu Dinamo, am primit trei burse. Aveam 1.050 de lei.

M.M. & L.U.: Bani serioşi!
C.G.: În ultimul an, m-a chemat un general, Staicu, vizavi de Dinamo, la actualul IGPR. "Băi, tu ai crescut la noi, semnează hârtia asta, să te întorci". Am refuzat. La 8 seara a plecat şi mi-a zis că, până nu semnez, nu plec. Îmi dăduseră de mâncare, dar nu mă lăsau să plec. Norocul meu a fost când s-a schimbat ofiţerul de serviciu. P'ăsta îl cunoşteam. Mi-a zis că se duce să-şi ia un pahar cu apă, să cobor la parter, stânga, dreapta şi tuleo! Şi aşa am făcut.

M.M. & L.U.: Aşa aţi ajuns la Steaua?
C.G.: Da, de frică. M-am dus la Steaua, nechemat de nimeni. M-am pus pe tavă, să nu mă aresteze ăştia de la Dinamo. M-au făcut direct locotenent-major. Nici nu ştiam gradele. Îi salutam pe toţi, şi pe sergenţi. Se speriau ăştia că au făcut ceva rău. Atunci m-au şi angajat. Aveam 1.750 de lei şi, cu 1.050 de dincolo, aveam aproape 3.000 de lei. Bani mulţi, nene! Când aveam banii, îmi luam grupa, coboram vizavi, la "Băieţii Veseli", pe bulevardul Tei, mâncam... Niciodată nu m-a stăpânit banul. Vă spun sincer. N-am alergat niciodată după ei.

M.M. & L.U.: Asta provine de la educaţia din familie?
C.G.: Să vă spun ceva. Câte s-au scris despre mine în ultimii ani... Suntem în Balcani. Nici sportul, nici presa nu-şi depăşesc condiţia. Pe mine poţi să mă faci prost, nicio problemă, dar să nu mă faci hoţ.

M.M. & L.U.: De unde obsesia asta contra unui cuvânt?
C.G.: Pe la 7 ani, n-aveam bani. Stăteam într-o casă de chirpici, aveam două camere, călcam noaptea pe bunica, aşa era de aglomerat. Tata muncea non-stop şi abia aveam bani. Bunica mea era ceva mai deşteaptă ca trenul, avea 3 clase. Dar avea o şcoală a vieţii... Fantastică! Era grecoaică, nici nu ştia româneşte. "Zbura." Ştiţi că, în limba macedoneană, la "a vorbi" se spune "zbura"... Ea m-a educat. Ce mi-a făcut? Aveam 7 ani. Fiecare avea câte-o minge de cauciuc. Trei lei douăzeci costa... Eu n-aveam. Am găsit portmoneul bunicii, i-am furat bani pentru minge şi mi-am cumpărat. Imediat a văzut! Dacă iei patru monede din zece, normal că se prinde. Nu m-a bătut, nu m-a spus tatălui. M-a luat de mână, m-a scos pe stradă şi am mers în jurul casei noastre. Oprea oamenii pe stradă: "Îl vedeţi? E nepotul meu, a furat!". Credeţi-mă, şi astăzi, când mai visez, asta visez! Mă trezesc speriat!

M.M. & L.U.: Dar, ca să rămânem în zona banilor, primele sume mai consistente le-aţi primit odată cu antrenoratul. Cum aţi ajuns să antrenaţi? Şi mai ales în Italia.
C.G.: În 1978, mi-am făcut retragerea - mi s-a dat un buchet de flori. M-au păstrat la club, dar a venit o echipă din Italia şi, prin Partidul Comunist Italian, cu o solicitare direct la Ceauşescu, s-a propus să mă duc antrenor la o echipă, la "Banco din Roma". M-a chemat Coman, fostul ministru: "Cristiane, te duci?". "Mănânci, calule, ovăz?. Cum să nu mă duc?". Am cerut trei luni de zile experimental, că poate nu mă acomodez.
Eu am mers în străinătate peste tot, dar nu vedeam decât aeroportul, hotelul, sala, hotelul, aeroportul. În rest, eram închistaţi. Plus că aveam întotdeauna "metodiştii" după noi. (arată epoleţi) În plus, aveam un card cu care intram la centrul de recreere al echipei de acolo. Aveai totul la dispoziţie gratuit: mâncare, bazine, tenis, şah, puteai să dormi, orice! Gratis! Am dus acolo toată ambasada! Şi ăia mai plecau şi cu sarsanale. Ce să le faci, nu m-a deranjat. Ca să aflu, când m-am întors în România, că respectivul consul scria: "E bine văzut", "Se duce acolo", "Atenţie! Poa' să rămână, e tentant!".

M.M. & L.U.: Aţi văzut notele respective?
C.G.: Când s-a înfiinţat CNSAS, am citit dosarul 3. Măi, e nenorocire acolo! Să nu vă duceţi! Am citit note semnate de nişte oameni cu care şi astăzi dau mâna. Oameni dintre noi, băi, frate! Colegi de-ai mei!

M.M. & L.U.: Dumneavoastră aţi dat cu subsemnatul vreodată la Securitate?
C.G.: E adevărat că, atunci când te întorceai dintr-o deplasare, te obligau să dai o declaraţie standard: "Nu s-a întâmplat nimic". Atât. Era lege. Dar una e să spui asta şi alta e să spui: "La data X a fost vizitat de Y şi i-a dat 200 de mărci cu care şi-a cumpărat mai ştiu eu ce".

Povestea celor doi ochi de sticlă

M.M. & L.U.: Revenim la aventura italiană. După cele trei luni, aţi ajuns la Folonica, un orăşel micuţ.
C.G.: E un orăşel ca Mamaia între Groseto şi Livorno. În faţă aveam insula Elba şi în spate era un munte. Raiul era acolo! I-am luat din divizia C şi i-am dus în A. Dar jucam şi eu, că altfel e greu să-i conduci pe italieni. La vorbă câştigă campionate, dar la muncă...

M.M. & L.U.: Cum adică?
C.G.: Am ajuns într-o vineri, iar primul meci era sâmbătă, la Florenţa. "Vreau să-i văd astăzi." La 23.00 era toată echipa în sală. Opt inşi, eu eram al nouălea. "Alţii mai sunt?". "Nu." "Luaţi o minge şi daţi câteva pase, apoi aruncaţi la poartă", le-am zis. O pasă o prindeau, a doua era în tribune. Mă uitam cum să fug! La un moment dat, nervos, strig la unul: "Măi, nu vezi mingea aia?". Când, vine cineva din staff: "Vedeţi că are un ochi de sticlă!". Concluzia: erau doi cu ochi de sticlă, şase îşi băgau lentile de contact şi toţi aveau talonete, că aveau un picior mai scurt. Cu ăştia am jucat! După cinci pase, jumătate de oră, gâfâiau. Atunci, întreb pe cineva: "Eu pot să joc?". "Păi, dacă vrei."

M.M. & L.U.: Cum aţi făcut strategia?
C.G.: Pe cei cu un ochi de sticlă, pentru că unul îl avea pe dreptul şi celălalt pe stângul, i-am aşezat în teren să se vadă. În vestiar: "În apărare daţi din mâini şi, când prindeţi mingea, mi-o daţi mie". Asta a fost. I-am bătut cu 28 la 27, iar eu am dat 26 de goluri! În viaţa mea n-am dat 26! A fost festival în faţa casei mele după victorie! Primarul şi cu cei de la club făceau echipa cu singurul titular Gaţu. "Măi, eu am venit să antrenez, nu să joc!", le spuneam italienilor, dar n-am avut ce să fac, am jucat.

Lângă Berlusconi şi printre terorişti

M.M. & L.U.: Din perioada respectivă datează, poate, şi una dintre cele mai importante întâlniri, pentru dumneavoastră. Cea cu Silvio Berlusconi.
C.G.: Mama lui era în Toscana. El nu era încă politician, abia în '82 cumpărase Milanul. Eu abia deschisesem cursul pentru copii. Era, printre copii, un grăsuţ simpatic, pe care l-am băgat doar într-un meci. S-a plâns acasă că nu-l mai las să joace! Ca-n România, a venit bunica la primar să se plângă. "Cristiane, de ce nu-l bagi?", mă-ntreabă primarul. "Păi, e gras, nu joacă." "Ştii cine e?". "E fiul lui Berlusconi!". "Cine e Berlusconi?" "Băi, Cristiane, e ăla cu Milanul!". Până una-alta, îi promit că-l bag într-un meci. I-am dat şi un 7 metri, să dea şi el un gol, că nu se-apropia de poartă. După vreo două săptămâni, a venit şi el să mă vadă şi ne-am împrietenit. Am ţinut legătura cu el.

M.M. & L.U.: Un alt moment important pe care l-aţi trăit a fost cel al atentatelor teroriste de la Olimpiada de la München.
C.G.: În seara de dinainte, jucam şah pe un teren mare, cu piese pe care le căram. Distractiv. Când ne-am întors, nu se întâmpla nimic. Am mers şi ne-am culcat. Pe la 4.00, au intrat ăia. Noi n-am ştiut nimic, dar dimineaţa, la 7.00, metodiştii ne-au spus alertaţi să stăm în camere, să nu scoatem capul afară. Am intrat în panică, am auzit că au fost morţi. După-amiază, a venit primarul oraşului să negocieze cu şeful teroriştilor. Noi eram toţi în balcoane, urmăream. Cât timp se negocia, pe terasa blocului urcau mascaţi de la antitero. Foarte paşnic vorbea şeful teroriştilor, dar, în timp ce discuta, se juca aruncând şi prinzând în mână o bombă.

M.M. & L.U.: Nu s-au întrerupt Jocurile. Cum mai puteaţi să jucaţi?
C.G.: Seara, trebuia să jucăm cu Ungaria. Crainicul a făcut un anunţ în germană ca publicul să părăsească discret sala, pentru că se bănuieşte că ar fi o bombă. Nici nu m-am întors după echipament, am luat-o la fugă!

M.M. & L.U.: Au avut aceste evenimente vreo influenţă în joc?
C.G.: Nu vreau să mă scuz că ne-au bătut sârbii în semifinală. Dar aveam mereu o stare de frică, tresăream, mă uitam în spate. A fost greu pentru noi.

M.M. & L.U.: Aurul la Olimpiadă e singurul titlu care vă lipseşte.
C.G.: N-am avut obiective financiare, dar mi-am dorit să am Marele Şlem: să fiu, în acelaşi timp, campion naţional, european, mondial şi olimpic. E un regret sincer acesta. Obiectivul meu a fost mereu să cânte imnul României. E inestimabil acel moment. Şi nu pentru mine, pentru echipa mea.

M.M. & L.U.: Dac-ar fi Gaţu acum tânăr, s-ar integra ca în handbal?
C.G.: Aş încerca, dar nu ştiu cât mai valorează azi mintea. Eu fizic nu am pentru sport, n-aveam nicio şansă nici atunci. Mă marcau oameni cu un cap mai mari decât mine.

M.M. & L.U.: Inteligenţă de joc.
C.G.: Inteligenţă de joc, bravo! Spre exemplu, nimeni nu ştie că eu am marcat, oficial, 40-50 de goluri direct din corner! Şi m-am pregătit în secret pentru asta foarte mult timp. Se termina antrenamentul la Steaua, mă făceam că plec şi mă întorceam să repet. Totul e să joci un teatru, să-l păcăleşti pe portar, să iasă la centru. Gargară.

M.M. & L.U.: Ce planuri de viitor aveţi?
C.G.: Vreau să-mi văd de sănătate. Să mă trezesc şi să nu fie nevoie să merg la vreo şedinţă, la vreo întâlnire, la un sponsor. Vreau să am grijă şi de mine. Deşi nu ştiu cât aş rezista.

CV:
Numele: Cristian Gaţu
Data şi locul naşterii: 20 august 1945, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit cu Tamara Gaţu
Studiile şi cariera:
- A absolvit Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.
- A câştigat, cu reprezentativa României la handbal, Campionatul Mondial din Franţa, în 1970, şi din RDG, în 1974.
- A fost vicecampion naţional la şah şi tenor în corul liceului "Mihai Viteazu" din Bucureşti.
- A făcut parte din lotul echipei naţionale de handbal, medaliată cu bronz olimpic la München, în 1972, şi cu argint olimpic la Montreal, în 1976. În 1977, a câştigat, cu Steaua, Cupa Campionilor Europeni.
- Este preşedintele Federaţiei Române de Handbal din 1996.
- Din 2007, este general de brigadă cu o stea.
Locuieşte în: Bucureşti
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer