Elisabeta Polihroniade vorbeşte dintr-o nefirească poziţie defensivă, calculând fiecare cuvânt şi blocând, din reflex, orice potenţială intervenţie, orice efort al reporterilor de a afla despre cel de-al 65-lea pătrăţel din viaţa sa. "În primul rând", "în al doilea rând" şi o concluzie decisivă. Clar, deschis, argumentat, lămuritor, deci categoric.
E un joc închis, delimitat. Locuinţa Elisabetei Polihroniade este, în întregime, împărţită în câte două culori, adesea alb şi negru, oricum simetric - sunt table de şah puse una lângă alta, toate aşezate în poziţie de start şi niciuna prăfuită, şi sunt tablouri care, oricât ar vorbi despre înălţimile turnurilor, puterea cavalerilor şi avântul nebunilor, tot între A1 şi H8 îşi au simbolul. Chiar şi gresia e în carouri, iar pianul, ca orice pian, are clapele albe, negre, albe, albe, negre. Veţi regăsi, în acest interviu, în fiecare răspuns şi în fiecare întrebare, cuvântul "şah", repetat aproape enervant, dar niciodată la fel. Veţi înţelege, însă, că aşa trebuie să fie, căci cuvântul "şah" e sinonim cu cuvântul "viaţă".
Elisabeta Polihroniade: Părinţii mei lucrau la Spitalul Colentina, iar acolo se ţinea un fel de campionat al medicilor. Eu eram şcolăriţă mică, dar era captivant, mă duceam să văd şi eu. Mi-a plăcut de la început! Am început să joc şi încet-încet, am găsit, lângă spital, un club al ITB-ului. (n.r. - Întreprinderea de Transport Bucureşti). Mi-aduc aminte că era un domn în vârstă, era tare bun şi imediat mi-a propus să joc pentru echipa ITB-ului.
L.U. & M.M.: Pesemne că eraţi talentată...
E.P.: În general, te bucuri foarte tare când câştigi, dar niciodată nu poţi spune cât eşti de bun. Eu am dorit însă, mereu, să fiu cea mai bună.
L.U. & M.M.: V-au susţinut părinţii?
E.P.: După ce am terminat şcoala, părinţii mei voiau să fac neapărat Medicina. N-am vrut pentru nimic în lume! Am vrut Facultatea de Filosofie pentru că avea şi Jurnalism. Mi-am dat seama că, pentru a juca şah mai departe, singura profesie pe care o puteam face era în presă. Am fost repartizată la Televiziune şi am rămas acolo până la pensie.
L.U. & M.M.: Cum vi se pare TVR azi?
E.P.: Cred că le lipsesc. Am lucrat toată viaţa acolo, de la facultate până la pensie. Mai ştiţi vreun om cu un singur loc de muncă? Unul singur! Vedeţi ce statornică sunt?
L.U. & M.M.: Ce programe urmăriţi?
E.P.: Mă uit mai degrabă la anumite emisiuni decât să am o preferinţă pentru posturi. Dacă am lucrat toată viaţa în televiziune, mă pricep. Apreciez programele cele mai obiective. Nici eu nu pot să spun că îmi place mai mult de dumneavoastră pentru că aveţi cămaşă în carouri, iar de dumneavoastră nu, pentru că aveţi cămaşă neagră şi niciun pic de alb. Televiziunea depinde foarte mult de realizator. Mă uit unde găsesc ceva interesant. Urmăresc actualităţile, emisiunile cu conţinut. Chiar dacă uneori văd subiectivitate, o înţeleg, dar să nu fie cu tendinţă politică.
L.U. & M.M.: Cât aţi lucrat la Televiune, aţi avut parte de constrângeri motivate politic?
E.P.: Vă spun cu toată sinceritatea, eu nu am simţit nimic. În primul rând, nu m-am priceput şi încă nu mă pricep la politică. În al doilea rând, dacă am jucat şi şah şi am păstrat postul toată viaţa în Televiziune, făceam emisiuni care lipseau în perioada aceea. Oriunde mă duceam la concursuri, veneam cu interviuri, cu reportaje. Mă foloseam de această posibilitate - rară în acel timp -, că puteam să călătoresc şi, din toate ţările în care mergeam, aduceam materiale. Nu mă implicam în politică. Presupun că este foarte interesantă şi foarte necesară în societate, dar, dacă eu nu mă pricep şi eu ştiu că mie îmi pac regii, reginele, nebunii, caii, pionii, ce să caut eu în politică? N-am ce căuta!
L.U. & M.M.: V-aţi preocupat, deci, mai mult de şah...
E.P.: Eu am fost realizator de emisiuni, dar nu numai despre şah. Culmea e că toată lumea ţine minte şahul, probabil pentru că era ceva mai deosebit. Se mai uitau la şah şi pentru că era o curiozitate.
L.U. & M.M.: La ce aţi renunţat ca să deveniţi un şahist bun?
E.P.: De exemplu, eu nu m-a dus la chermeze. Asta nu înseamnă că nu-mi place lumea veselă. Aşa s-a întâmplat, să nu mă duc. M-a şi format şahul într-un fel, poate ceva mai sobră, mai reţinută. Nu pot să spun că aş dori foarte mult să merg la o nuntă, la un restaurant. Nu m-aş duce. Nu-mi place zgomotul în general.
L.U. & M.M.: Nu vă deranjează că în scandalurile recente despre şpăgile de la vămi s-a tot făcut o apropiere de piesele de şah...
E.P.: Au fost insultate piesele de şah! N-au ce căuta! În lumea asta de oameni nesinceri n-are ce căuta şahul, care este un joc deschis, se joacă pe tablă, la vedere. "Vreau să te bat!" Dar ţinând seama de o etică, o morală corectă, păstrând respectul. Noi ne dăm mâna înainte de a începe o partidă. Vreau să vă bat şi strâng din dinţi ca să am cele mai bune mutări, nu altceva. Dar la sfârşit, după ce am terminat partida, dacă am pierdut, vă întind mâna şi vă felicit. La noi nu există invidie, ură. Dar din şah se poate învăţa ceva. În morala fiecăruia se pot aplica reguli de la şah.
L.U. & M.M.: Ce te învaţă acest sport?
E.P.: În primul rând te învaţă să înveţi. Pe urmă, să ştii că, dacă ai atins o piesă, trebuie să o muţi. Ca în viaţa de toate zilele - ţi-ai dat cuvântul, trebuie să-l respecţi. Ai făcut o promisiune, o duci până la capăt. Nu poţi să faci mutarea şi să te retragi. În societate, din fericire, mai avem posibilitatea de a spune: "Vă rog să mă scuzaţi". Eh, la şah eşti pedepsit. E regula şahului: dacă tu ai atins piesa şi ai mutat-o, gata!, nu mai poţi să retragi. Ţi-ai dat cuvântul, trebuie să-l duci până la capăt.
L.U. & M.M.: O societate perfectă...
E.P.: O tendinţă...
L.U. & M.M.: Ce intervine?
E.P.: Intervine omul şi nu-l poate lăsa să fie perfect. Poţi să joci cu maşina - că avem acum şi şahul electronic -, dar nu e la fel.
L.U. & M.M.: V-a dezamăgit vreodată jocul cu regi?
E.P.: Nu, eu l-am dezamăgit pe Şah. De pildă, jucam la Olimpiadă. Aveam într-o partidă, damă contra nebun! Orice jucătoare şi jucător cu bun-simţ cedează în momentul acela, nu mai joacă. E, adversara mea nu a încetat. Mai mult, discuta şi cu antrenorul, lucru care este total interzis. Pe mine m-a enervat atât de tare lucrul ăsta încât, în loc s-o bat, am făcut o greşeală şi am terminat remiză. Noroc că nu m-a bătut, pentru că, dacă ar fi continuat aşa, putea să mă şi bată. Mi-a creat o stare foarte grea. Mă stăpâneam îngrozitor.
L.U. & M.M.: Pesemne că sunteţi o persoană extrem de liniştită...
E.P.: Toţi şahiştii sunt aşa. Dacă eşti agitat nu mai poţi să gândeşti, nu mai raţionezi normal.
L.U. & M.M.: Am putea să speculăm că o persoană calmă, cumpătată, ascunde, de fapt, o dezordine interioară?
E.P.: Nu, un om care este calm este într-adevăr aşa cum arată. Dar asta nu înseamnă că nu ajunge şi la el momente de furtună. Nu înseamnă că nu se poate întâmpla să te scoată din sărite cineva, oricât de calm ai fi, oricât de calculat. Dacă cineva face o nedreptate... Uite, dacă eu v-aş spune acum că sunteţi urâţi, v-aţi supăra pe loc, pentru că ştiţi bine că nu e aşa. Nu v-ar deranja că sunt atât de nedreaptă?
L.U. & M.M.: Fireşte.
E.P.: Da, pentru că e un neadevăr care vi se spune. Şi atunci, de ce să spun acest neadevăr?
Geniul, zeiţa şi pantofii de la uşă
L.U. & M.M.: Cum vă pregătiţi înaintea unei partide?
E.P.: Am să vă dau un exemplu pe care eu l-am văzut. Ştiţi ce a făcut Boris Spasski, unul dintre marii şahişti ai lumii, pe care eu l-am adorat? Înaintea unuia dintre concursurile mari în care a jucat, fiind în hotel, şi-a pus frumuşel pantofii la uşă. Asta înseamnă, normal, că eşti în cameră. El însă a încuiat uşa şi a plecat. S-a plimbat şi s-a aerisit. Adversarul său a văzut pantofii la uşă, s-a dus în cameră, s-a încuiat acolo şi a început să studieze. Spasski era deja pregătit, acum era şi liniştit, deci a câştigat. Şi asta pentru că celălalt era tensionat.
L.U. & M.M.: Aţi fi de acord dacă am spune că jumătate din victoria în urma unei partide e obţinută înainte de jocul propriu-zis? Din acest duel psihologic cu adversarul...
E.P.: Trebuie să fii foarte bine pregătit, să îţi cunoşti foarte bine adversarul, să îl studiezi ca pe tine însuţi. Şi atunci vezi cum poţi să joci împotriva lui. Să spunem că e vorba despre un jucător agresiv. E, atunci îl ataci tu. Îi studiezi foarte bine sistemul de deschideri, că fiecare are un repertoriu. E un studiu psihologic, iar asta se întâmplă mereu înainte. Când ne-am aşezat la masă, deja nu ne mai cunoaştem. Ca stil de joc, de obicei, nu prea poţi să te schimbi. Aşa eşti format, ţine şi de caracterul tău, de felul tău de a fi. Dar trebuie să fii pregătit şi pentru surprize!
L.U. & M.M.: Ce face diferenţa între trei copii care descoperă acest sport la aceeaşi vârstă, însă doar unul dintre ei face performanţă? E studiu mai mult sau e talent?
E.P.: Sunt jucători care nu sunt atât de talentaţi, dar, muncind foarte mult, pot să ajungă la performanţă.
L.U. & M.M.: Când vă daţi seama dacă un jucător vă e superior?
E.P.: O partidă de şah se împarte în deschidere, joc de mijloc şi final. În deschidere se joacă mutări din carte. Dar apoi, vezi cum îşi construişte adversarul tehnica. Eu sunt şi arbitru internaţional şi, în situaţia actuală, pentru că teoria şahistă, teoria deschiderilor, s-a întins foarte mult, jucătorul are 20 de mutări din carte şi abia apoi ajungi să joci tu de fapt, factorul psihic contează foarte mult. Întotdeauna trebuie să joci mai bine cu doar o mutare în plus faţă de adversar. Doar una. Dacă ai făcut-o, l-ai bătut.
L.U. & M.M.: Cum aţi defini geniul?
E.P.: E ceva ce iese din comun, care are o ascuţime a gândirii, care ajunge cât mai departe cu gândirea sa. Un exemplu este Capablanca, unul din cei mai mari şahişti ai lumii, care la 4 ani s-a uitat cum joacă şah tatăl său şi un unchi. A înţeles imediat!
L.U. & M.M.: Geniile se educă sau se moştenesc? E vorba de talent sau de exerciţiu?
E.P.: Cel mai bine ar fi să existe amândouă. Noi spunem că 10% este inspiraţie şi 90% - transpiraţie. Spre deosebire de scris, de literatură. În şah, eu trebuie să gândesc corect de la prima mutare până la ultima şi sub presiunea adversarului meu. Alta e să stau acasă să scriu.
L.U. & M.M.: Vă lipseşte adrenalina?
E.P.: Chiar nu ştiu care ar fi rolul adrenalinei la mine. Trebuie să ai o stăpânire de sine foarte puternică.
L.U. & M.M.: E o impresie generală că marii jucători sunt închişi pe tabla de şah.
E.P.: Aveţi dreptate. Trăieşti acolo în altă lume. Mi s-a întâmplat să joc la un concurs, să se termine partidele în jurul meu, să se aplaude finalurile, că era cu public, şi eu să nu ştiu. Abia când mi-am ridicat ochii am văzut că s-au terminat mai multe partide...
L.U. & M.M.: Există o victorie, un meci anume cu care să vă mândriţi?
E.P.: Nu ţin minte victoriile cel mai mult, ci partidele care mi-au adus durere. Cel mai dureros e când ai o poziţie câştigată şi nu poţi s-o duci până la capăt. E superioritatea ta, n-ai voie s-o dai din mână.
L.U. & M.M.: Vă mai gândiţi la mutările dintr-o partidă trecută, le reevaluaţi?
E.P.: Pe mine mă doare cel mai tare atunci când joc în partidele sau în turneele în care reprezint ţara. Am o responsabilitate! Şi când joc individual sufăr, dar când e vorba de România îmi este şi ruşine. Mi s-a întâmplat odată să greşesc pur şi simplu urât, să nu fac mutarea pe care trebuia s-o fac. Te simţi cel mai nenorocit om din lume atât. E atât de puternic... Cea mai cumplită treabă e când ştii precis că adversarul e inferior, deci că trebuie să-l baţi şi el insistă şi joacă, şi joacă, se agaţă. La un moment dat, îţi face o mutare surpriză. Poţi ori să devii superficial - şi asta e cea mai periculoasă treabă -, ori te derutează. Eu jucam cu SUA. Adversara mea muta mereu piesele tare, se ridica de la masă, vorbea cu unul, cu altul. E, am rezistat cât am rezistat, însă până la urmă am greşit mutarea. Nu te poţi exprima, nu te poţi manifesta. Dar când te tot invită, nu mai poţi gândi obiectiv. Ori te descurajează complet, ori vrei s-o baţi cu orice preţ. Orice exagerare e dăunătoare.
L.U. & M.M.: E şahul un sport al oamenilor puternici?
E.P.: Trebuie să fie. Altfel nu rezişti. E o încordare foarte mare, mai ales când ai de făcut nişte rezultate, când reprezinţi ţara ta. Păi te simţi atât de prost când pierde echipa din cauza ta.
L.U. & M.M.: Aţi simţit vreodată...
E.P.: Am simţit!
L.U. & M.M.: Voiam să vă întrebăm dacă...
E.P.: Am simţit, mi-aduc aminte. Când reprezinţi ţara, acolo este durerea cea mai mare. Când e vorba de echipa naţională şi echipa pierde din cauza ta e cea mai mare tragedie. Am trecut prin asta.
L.U. & M.M.: Totuşi, când participaţi la concursuri, pe lângă această presiune despre care ne-aţi vorbit, simţeaţi şi o presiune politică?
E.P.: Mie nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Poate pentru că şahul este considerat mai la periferie, deşi eu nu sunt de acord cu această concepţie
L.U. & M.M.: Îi plăcea lui Nicolae Ceauşescu şahul?
E.P.: Aşa ştiam. Şi susţinea şahul. Statul ne plătea transportul, pregătirile, cantonamentele. Dacă se întâmpla să câştigi un premiu, îl dădeai.
L.U. & M.M.: Se poate trăi din acest sport?
E.P.: Doar dacă faci performanţă. Un simplu amator nu poate. Se afişează o listă de premii, nu foarte impresionantă, dar fiecare jucător are dreptul la un onorariu.
L.U. & M.M.: Derulaţi o serie de programe pentru copii. Aţi remarcat talente?
E.P.: Am început de curând un concurs, "Şahul la sate". Am văzut atâţia copii talentaţi, disciplinaţi, serioşi. Şi mergem în continuare prin sate, nu mă las până când şahul nu ajunge în fiecare casă. Asta e dorinţa mea! Fiecare familie să aibă un şah. Altfel, nu găseşti talentele. N-ai cum. De ce se joacă fotbal mult? Pentru că fiecare are o minge şi, unde se găseşte, poate da cu piciorul. Jocul de şah nu-l găseşti în toate familile, iar asta e datoria noastră.
L.U. & M.M.: Dumneavoastră mai jucaţi?
E.P.: Joc pe calculator, am un program pe care n-am reuşit încă să-l bat. Nu mă mai duc la concursuri, însă le organizez. Clubul pe care îl conduc organizează două feluri de concursuri. Unul este cel care se cheamă "Turneul Regilor". Anul acesta, vor veni şase jucători din primii zece din lume. Al doilea - "Şahul în şcoală". Ţin foarte mult la acest proiect, pentru că sunt convinsă că orice om care cunoaşte regulile şahului se va descurca mai bine în societate. În plus, am auzit că există tendinţa ca şahul să intre în şcoală. Nu trebuie să fie o materie obligatorie, măcar un opţional.
Una din două
Kasparov sau Karpov? Amândoi, nu pot alege.
Albele sau negrele? Albele.
Destin sau liber arbitru? Trebuie să fie amândouă.
Adversarul adecvat este computerul sau o persoană? Îmi place să joc contra unei persoane.
Şah sau televiziune? Hopa! Păi le-am făcut pe-amândouă toată viaţa! Totuşi, şahul.
Beethoven sau Bach? Beethoven.
Fotbal sau handbal? Handbal.
Nietzsche sau Wagner? Amândoi, au legătură.
Oponenţii cei mai puternici au fost din Rusia sau din SUA? Din Rusia.
Şahul este mai degrabă, artă sau ştiinţă? Amândouă. E ştiinţă, pentru că trebuie să ai cunoştinţe teoretice, dar e şi artă.
"La şah există şi remiză. De ce? Pentru că, la un moment dat, oamenii sunt egali. În momentul în care ai ajuns doar cu regele, n-ai ce să mai faci. Acestea sunt regulile jocului şi e foarte bine că sunt aşa."
CV
Numele: Elisabeta Polihroniade
Data şi locul naşterii: 24 aprilie 1935, Bucureşti
A absolvit Facultatea de Filosofie, secţia de Jurnalism şi a lucrat la Televiziunea Română până la pensie.
A devenit maestră internaţională în anul 1960. A fost campioană naţională în 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 şi 1977. Din anul 1982 este mare maestră internaţională.
Este autoarea a patru cărţi despre "sportul minţii", tipărite la Editura Sport-Turism.
Organizează "Turneul Regilor", concurs anual la care sunt invitaţi mari maeştri internaţionali, şi "Şahul în şcoală" - competiţie desfăşurată între elevi.
În prezent, este director al revistei de şah "Gambit", vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Şahului Şcolar, arbitru internaţional şi membră a Uniunii Scriitorilor.