Anda Cadariu: Criticii au afirmat că munca voastră se situează între teatru şi artele vizuale. Akademia Ruchu este cunoscută ca un "teatru comportamental", care foloseşte şi filmul, şi performance art-ul. Criticul Konstanty Puzyna susţine că principala trăsătură a artei voastre este "curiozitatea sociologică"...
Krzysztof Żwirbils: Acum e dificil de spus dacă sîntem interesaţi de probleme sociologice, artistice sau chiar politice. Încercăm să facem diferite cercetări şi să găsim răspunsuri la toate experienţele pe care le trăim în realitatea contemporană, nu doar la problemele sociologice.
Janusz Bałdyga: Teatrul anilor '70 sau teatrul studenţesc folosea aceste acţiuni public-politice. Cel mai bun exemplu din punctul meu de vedere este Teatr 77. Dar pentru noi, contextul artistic a fost întotdeauna foarte important. Poate că Akademia Ruchu încă funcţionează şi în ziua de azi pentru că sîntem interesaţi şi de artă, nu doar de politică. Akademia... a găsit, într-adevăr, un loc aflat între teatru şi artele vizuale. Teatrul politic nu prea era iubit de critici.
K.Ż.: Da, criticii considerau că acest tip de teatru nu era valoros, că nu aparţinea zonei artistice. E o acuzaţie foarte serioasă. Desigur, vremurile - adică regimul comunist, care nu era foarte puternic în Polonia - , ne-au influenţat munca, în sensul că multe gesturi au cîştigat semnificaţii politice: gesturi personale, comportamentale, gesturi care pot fi situate în zona artei. Pentru că, dacă făceai ceva, orice, în mod liber şi deschis, într-un spaţiu public care era foarte strict controlat de către regim, activitatea ta cîştiga de îndată semnificaţii politice.
A.C.: Vă rog să-mi spuneţi cîteva cuvinte despre performance-ul intitulat Autobus şi despre una dintre acţiunile voastre care mie îmi place foarte mult, Happy Day.
K.Ż.: Autobus a fost inspirat de o imagine celebră creată de pictorul suprarealist polonez Bronisław Linke, o imagine plină de simbolismul anilor '50. În acea imagine erau situaţii şi persoane emblematice pentru situaţia din Polonia: e vorba de un autobuz condus de un şofer-robot, mecanic. Noi am preluat situaţia şi am adus-o pe scenă. Şi, din cauza unei atmosfere somnambulice, a fost uşor s-o transpunem ca imagine statică. Singura situaţie live era cea a unei femei care năştea. Acesta era un gest repetitiv. În rest, orice altă mişcare, cît de mică, se datora luminii puternice care făcea actorii să lăcrimeze. Era foarte importantă şi muzica, o muzică a Poloniei contemporane, o muzică foarte agresivă, care făcea ca această situaţie să fie de nesuportat şi pentru public. Acesta era parte din aceeaşi situaţie cu actorii care, desigur, sufereau. Sigur, actorii sufereau mai mult ca să construiască această imagine, dar şi publicul se afla într-o postură foarte dificilă.
A.C.: Şi Happy Day...?
J.B.: Eu nu eram încă în Akademia Ruchu la momentul în care au produs Autobus. Dar Happy Day a fost pentru mine ca un "deranj", un marasm în liniştea străzilor Poloniei acelor timpuri. Acţiunea a fost foarte foarte scurtă, şi cred că "deranj" e un cuvînt bun, pentru că oamenii nu ştiau ce se întîmplă. Dar ceva s-a întîmplat, din cauza muzicii lui Vivaldi, Vara, şi din cauza mulţimii de oameni îmbrăcaţi în haine colorate, care au apărut brusc pe stradă purtînd coşuri. Cred că oamenii au fost foarte dezorientaţi după această acţiune, pentru că a început brusc şi s-a terminat foarte repede. Acţiunea care a avut loc la Varşovia a fost cea mai reuşită...
K.Ż.: Contextul este, de asemenea, foarte important, pentru că acţiunea a avut loc pe Krakowskie Przedmieście, una din străzile centrale ale Varşoviei. În Happy Day, existau cîteva personaje simbolice. Unul dintre ele era soldatul - un soldat îmbrăcat în uniformă... roz. Este foarte important faptul că acesta era un simbol care se opunea atmosferei din Polonia acelor vremuri, şi atmosferei din alte ţări socialiste, care erau societăţi patriarhale, conduse prin forţă. Deci să creezi această imagine a soldatului roz... (rîde)
A.C.:... o imagine care se opune celei a szary człowiek (omul gri)?
K.Ż.: Se opune imaginii soldaţilor reali, structurilor de putere ale statului socialist. Scopul soldatului roz era să-l amuze pe acel szary człowiek...
A.C.: Ce rol credeţi că a jucat Akademia Ruchu în contracultura din Polonia comunistă?
K.Ż.: Cred că am avut o poziţie foarte ciudată. Akademia Ruchu avea o relaţie foarte puternică cu tradiţia artei poloneze, care se leagă de avangarda şi de constructivismul de dinainte de război. Majoritatea trupelor teatrale de contracultură se defineau în cadrul mişcării de anvergură a teatrului post-grotowskian, printr-un stil actoricesc foarte profund, prin expresii fizice foarte puternice, construindu-şi un tip de viaţă în comun, ca grup. Akademia Ruchu era puţin diferită de aceste teatre experimentale.
J.B.: Cred că nu doar teatrul, ci şi conexiunile pe care şi le-a făcut Akademia Ruchu erau importante, de exemplu galeriile. Jarek organiza concerte, deci Akademia Ruchu a generat o atmosferă foarte interesantă, legată nu doar de contextul teatral.
A.C.: Akademia Ruchu foloseşte spaţii neconvenţionale. Faceţi asta pentru că vreţi ca publicul să vadă realitatea în moduri noi?
K.Ż.: Pentru că inspiraţia noastră vine dinspre teatrele americane din timpul Războiului din Vietnam, a fost foarte important pentru Akademia Ruchu să repete gesturi puternice făcute în spaţii publice şi destinate oamenilor simpli. Vroiam să le dăm unelte cu ajutorul cărora să rîdă de această realitate uneori, să nu fie copleşiţi de tot acel gri, de acele structuri pietrificate ale puterii. Vroiam să le arătăm un nou mod de a se comporta, de a acţiona. Pentru că cei mai mulţi oameni ştiau cum era realitatea, cît de dificilă era viaţa, ştiau că viaţa bună era rezervată cîtorva oameni, mai ales celor din aparatul de partid.
Prima mea întîlnire cu Akademia Ruchu a avut loc într-o galerie de artă contemporană. Aveau o acţiune care a durat o noapte. Şi mi-am zis că-mi plac oamenii aceştia, şi că poate aş putea lucra cu ei, pentru că sînt... cum să spun... normali! Fac lucruri ciudate, şi prin asta sînt normali. Nu se închid, limitîndu-se la scenă. Spaţiul era foarte important pentru ei. Akademia Ruchu a fost primul grup polonez despre care ştiu care a început să lucreze permanent în spaţiul stradal, încercînd să întîlnească un public potenţial oriunde. Şi nu căutau acel public care să fie de acord cu ei, publicul convenţional care vine în anumite locuri şi aşteaptă ceva ca o slujbă la biserică. Miza era alta, membrii Akademia Ruchu vroiau să vadă cum reacţionează la arta lor oamenii - hai să le spunem oamenii simpli -, pentru că arta ar trebui să fie destul de puternică încît să impresioneze pe toată lumea.
J.B.: Akademia Ruchu a transformat oraşul într-un teatru. Noi n-am făcut teatru stradal, teatru în spaţiul urban. Nu, pentru Akademia oraşul era un teatru. Întregul oraş era animat, era ca o scenă. Absolut tot ce se întîmpla, se întîmpla în contextul găsit în oraş.
A.C.: În decursul istoriei sale, Akademia Ruchu a oscilat între evenimente indoor şi outdoor. Ce-mi puteţi spune despre proiectele actuale?
K.Ż.: Acum activitatea noastră este mai puţin intensă - sîntem angajaţi într-o direcţie destul de simplă. Ne bazăm pe o imagine sau pe o situaţie cînd producem un eveniment. Momentan, nu avem nici un performance indoor de anvergură, ci, chiar şi indoor, avem "acţiuni". Cu excepţia seriei de performance-uri care ar putea fi numite un inter-performance, Lecţia de chineză. Dar chiar şi în aceasta încercăm să evităm aranjamentul spaţial teatral. E un set de performance-uri concepute fie de grup, fie de un singur performer, fie de doi actori. Avem o structură deschisă.
Înainte, evenimentele indoor aveau o structură mai mult sau mai puţin prestabilită. Ceea ce ne este caracteristic la ora actuală este faptul că încercăm să facem acţiuni mici, prin care să răspundem problemelor specifice, cum ar fi proiectul Re//Mix John Cage. În acţiunile noastre nu există repetiţii. Prezentarea este repetiţia.
A.C.: Vă mulţumesc!
(Varşovia, noiembrie 2012 // Foto: arhiva Akademia Ruchu)