Imaginaţi-vă... două scaune albe din fier forjat lângă o masă rotundă cu picior. Dimineaţa, un espresso şi un început de rază de soare care se aruncă în apă.
Imaginaţi-vă... că e linişte.
Aşa era acolo.
Şi mai erau lacul, băncuţele, casele una lângă cealaltă cu obloane şi balcoane cu flori, lebedele albe şi negre. Dealurile acoperite de lămâi şi portocali, cu stânci din care ies capere, cu măslini pe fiecare margine a drumului, cu iahturi, bărci şi pânze albe.
Cu leandri şi chiparoşi. Cu magnolii albe şi roz şi mov şi roşii.
Cu case construite în stânci care coboară direct în apă.
Cu scări păstrate din Evul Mediu care unesc oraşul vechi de oraşul nou. Mi-e dor să mă uit de sus, din oraşul nou către trecut...
Cu o piaţetă cu cidru şi dulceaţă de lămâi şi portocale. Cu străzi pavate numai pentru pietoni, cu terase la fiecare parter de casă. Mi-e dor de zâmbetele de dimineaţă ale oamenilor...
Cu rufe agăţate pe culmile dintre două case. Mi-e dor s-aud "Buongiorno, signora!" când deschid fereastra...
Cu restaurante întunecate unde jazz-ul se aude undeva... nu ştii unde. Cu păstrăv somonat, cartofi natur cu rozmarin şi vin roşu la rece.
Unii găsesc că este plictisitor, eu îl găsesc... într-un vin bun, într-o vedere cu un lac, într-o amintire...
Acesta este oraşul în care nu locuiesc. Acesta este Limone. Pe malul lacului Garda. În Nordul Italiei, la baza munţilor Dolomiţi. Oraşul... care vorbeşte în şoaptă. Mi-e dor de el... de şoaptele lui...
