La Londra, Îmblânzirea scorpiei se joacă în faţa a trei mii de oameni, la Teatrul Globe, construit în anii '90 pe unul dintre malurile Tamisei, locul unde s-a pus Shakespeare în scenă pentru prima dată.
La fel ca acum cinci secole, când teatrul era popular şi oamenii aveau acces la comediile shakespeariene fără să trebuiască să fie din înalta societate, majoritatea spectatorilor, turişti cu rucsacul în spate, stau în picioare: un bilet la lojă costă 30 de lire (172 de lei), în picioare doar 5. Britanicii au păstrat spiritul popular şi, în 2012, la trei zile după deschiderea Jocurilor Olimpice, îl exploatează pe Shakespeare cu un simţ comercial de bun-gust.
Amfiteatrul seamănă cu un furnicar; dacă vrei să mănânci, chiar şi în timpul spectacolului, poţi alege între burgerii sau cârnăciorii cu ceapă caramelizată care se vând la grătarul din curte, înveliţi în şervete cu steagul britanic. Actorii Samantha Spiro şi Simon Paisley Day joacă în engleza veche, dar asta nu împiedică avioanele să aterizeze pe Heathrow, ridicând privirile spectatorilor, căci acoperişul teatrului e deschis.
Cel mai bogat artist britanic în viaţă
E genul de imagine tipic britanică: vechiul şi tradiţia coabitează cu viitorul şi tehnologia aşa cum o batistă roşie în buzunarul unui sacou de bancher devine un accesoriu la fel de necesar ca un BlackBerry.
Londra ştie să topească fără efort contradicţiile. Profită din plin de şansa Jocurilor Olimpice şi-şi promovează cu o dârzenie aproape ştiinţifică artiştii vechi sau noi. În paralel cu Shakespeare, la muzeul Tate Modern e expus cel mai bogat artist britanic în viaţă: Damien Hirst, noul Andy Warhol. În 2008, seria lui de lucrări "Beautiful Inside My Head Forever" s-a vândut cu 198 de millioane de dolari.
Decizia britanicilor de a deschide, pentru prima dată, o expoziţie cu integrala lucrărilor lui Hirst se suprapune, deloc întâmplător, cu începerea Olimpiadei Culturale. Expoziţia a putut fi vizitată până la 9 septembrie 2012
Îndrăzneli artistice
La intrarea de la Tate un manechin cu viscerele la vedere şochează în contrast cu pereţii din cărămidă cenuşie. Trebuie să stai la coadă pentru un bilet. E atât de aglomerat, încât, în timpul săptămânii, îl cumperi la ora două ca să poţi vedea expoziţia în tura de la cinci şi jumătate. Senzaţia lucrărilor lui Damien Hirst, care e pasionat de reprezentarea morţii, se simte direct în stomac. E cea mai puternică aglomerare de spaimă şi fascinaţie, însă şi o manifestare de curaj pe care britanicii ştiu să şi-o asume.
Într-una dintre sălile expoziţiei poţi vedea oi şi vaci secţionate, conservate în dreptunghiuri de sticlă pline cu formol. Vizitatorii trec de-a lungul pereţilor transparenţi şi examinează anatomia animalelor fără să-şi reprime vreun murmur; unii se opresc să miroasă gura de aerisire a unui cub imens înăuntrul căruia muştele se nasc, roiesc şi mor pe un cap tăiat de vită - o reprezentare a ciclului vieţii în viziunea lui Hirst. Ceva din stranietatea şi profunzimea lucrărilor trimite la piesa Eclipse de la finalul albumului Dark Side of the Moon - o celebrare a vieţii, cu toate fricile ei - al celor de la Pink Floyd, cu care s-a încheiat ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice.
Un mesaj despre libertate
De altfel, frumuseţea Londrei culturale e dată şi de aceste schimbări bruşte de perspectivă. În fiecare teatru, muzeu, parc sau cartier poţi găsi un alt fel de atracţie, ca şi cum, pentru câteva ore, te-ai afla într-o altă ţară. E dată şi de libertatea de-a putea vedea, gratuit, la o simplă plimbare prin oraş, opere de artă care fac istorie. Artistul chinez Ai Weiwei, puternic militant pentru drepturile omului şi promotor al libertăţii reţelelor de socializare, căruia anul trecut i-a interzis regimul comunist să părăsească Beijingul, fiind arestat la domiciliu, a lucrat prin Skype pentru a crea, alături de arhitecţii Herzog şi de Meuron (proiectanţii stadionului olimpic Bird's Nest de la Beijing) un spaţiu în aer liber care să reflecte valorile olimpice, Londra şi viitorul.
Pavilionul lor e chiar în faţa Serpentine Gallery din Hyde Park şi lumea coboară la un metru sub pământ, pe lângă coloane minimaliste ca să citească sau să discute pe nişte băncuţe rotunde.
La câteva sute de metri distanţă, în Kensington Gardens e la liber una dintre cele mai cunoscute sculpturi ale lui Henry Moore, un arc din piatră înalt de şase metri, restaurat special pentru Olimpiadă.
Labirint din 250.000 de cărţi
Înapoi pe malul Tamisei, la unul dintre cele mai mari centre culturale din Londra, Southbank, un bărbat de culoare soarbe dintr-o bere în pahar de plastic rotindu-şi ochii peste zidurile de cărţi de la parter: "Unde sunt revistele porno?".
Râde şi până la urmă-şi opreşte privirea la câteva thrillere cu coperţi excentrice. Ca parte a unei tradiţii pe care londonezii o respectă cu sfinţenie - cea de a umple spaţiul public cu instalaţii care să-i facă pe oameni să socializeze prin artă - doi arhitecţi brazilieni au conceput un labirint din 250.000 de cărţi inspiraţi de Jorge Luis Borges.
O spirală cu literatură consumeristă, dar şi cu cărţi în Braille sau exemplare vechi din Balzac, "aMAZEme" e o formă de a sărbători literatura. Şi senzaţia, atingerea; descoperirea, dorinţa de a găsi emoţii noi în lumea hipertehnologizată. La ieşirea din labirint, cutiuţe cu tuş negru îţi cer să-ţi laşi amprenta pe cartea pentru vizitatori, un ceaslov cu pagini cartonate. Proiectul e realizat în parteneriat cu Mastercard şi e departe de a fi doar idealist: la Londra, mai mult decât la orice altă ediţie a Jocurilor Olimpice a fost momentul marilor corporaţii să strălucească.
Coca-Cola, McDonald's, Procter & Gamble sau Heineken şi-au expus brandurile inclusiv la metrou. În seara ceremoniei de deschidere, 400 de demonstranţi au mărşăluit în apropiere de Parcul Olimpic din estul Londrei ca să protesteze faţă de ceea ce numesc "Olimpiada corporaţiilor".
Totuşi, în vria evenimentelor, londonezii nu se dezmint de atitudinea flegmatică. La deschiderea Festivalului Big Dance din gara St. Pancras, Boris Johnson, primarul Londrei, a dansat hip-hop şi foxtrot. "O, nu, Boris încearcă să fie la fel de cool ca tinerii, yo!", titrează The Sun deasupra fotografiei cu bărbatul blond gesticulând ca Busta Rhymes.
Simţul umorului se iveşte pe unde nu te-aştepţi şi pe străzi. Chiar dacă premierul David Cameron consideră că Jocurile Olimpice sunt oportunitatea de a arăta lumii ce au britanicii mai bun, cinematograful Prince Charles din Leicester Square invită la revoltă: Fcuk the Olimpix. Come & see a film.
O sculptură românească a rămas pentru totdeauna în Islington
Una dintre valorile pe care britanicii ţin s-o promoveze la Olimpiadă e ideea de a lăsa ceva durabil, o moştenire comunităţii din care faci parte, lumii. România a avut 17 evenimente în care şi-a prezentat artiştii, într-un program special organizat de ICR Londra în parteneriat cu marile festivaluri şi instituţii britanice - coregraful Arcadie Rusu a avut două spectacole în cadrul Big Dance Festival, unul alături de English National Ballet.
Dacă cehii atrăgeau vizitatori cu un double-decker (autobuz cu etaj, specific londonez) stilizat sub forma unui atlet care face flotări şi montat în stradă, în Angel, o zonă din nord-est, românii au amplasat, pentru prima dată, o sculptură la Londra, în Islington. Înconjurată de lume şi de primarul cartierului, îmbrăcat în robă, sculptura Alergător pe muchie, de Paul Neagu (1938-2004), a fost dezvelită în parcul Owens Fields, aproape de locul unde a trăit şi a creat artistul după ce a părăsit România ceauşistă. Invitat la Londra de ICR pentru a inaugura programul evenimentelor româneşti la Olimpiada Culturală, sportivul Ivan Patzaichin a făcut o plimbare până la staţia de metrou Sudbury Town, care îi poartă numele pe durata Jocurilor, şi şi-a făcut o fotografie.
România unui actor britanic
East End, zona nonconformistă a Londrei care pulsează de viaţă şi e locuită în mare parte de artişti, e şi unul dintre rarele locuri ale capitalei Regatului Unit unde poţi întâlni britanici boemi, dispuşi să-şi descarce amintirile. Şi, când te-aştepţi mai puţin, felii de Românie.
Tipul în sacou bleumarin, la vreo 60 de ani, stă uşor încovoiat pe scaunul din lemn al pub-ului. Îşi rulează cu tact o ţigară. Trupul longilin pare să aibă elasticitatea unui tentacul de caracatiţă, cu o expresivitate exersată în anii în care a făcut parte din trupa de teatru a Naţionalului din Londra, unde l-a interpretat şi pe Dracula. Astăzi joacă într-o piesă de Beckett şi a făcut câteva filmări pentru Discovery Channel - "deşi nu plătesc prea grozav".
"Am fost la voi cu un turneu al Teatrului Naţional, imediat după Revoluţie", începe să povestească după ce află că sunt din România, iar în vocea lui nu se simte nicio urmă de ironie. "Veneam din Egipt, unde jucasem acelaşi spectacol şi mă şi îmbolnăvisem de malarie. Eram încă în perioada de recuperare. În România era iarnă şi nu se găsea mai nimic de mâncare.
Nu existau legume sau fructe proaspete. În schimb, găseai îngheţată. Nu ştiu de ce, trebuia să cumperi obligatoriu două, doar aşa se vindeau. Şi toată lumea mergea prin frig mâncând îngheţată." Îmi aruncă un zâmbet complice, conştient de culoarea pe care o adaugă poveştii prin felul în care gesticulează ca şi cum ar desena o imagine, genul de relatare actoricească unde realitatea se împleteşte cu mitul. Înţelege şi amăreala, şi umorul situaţiei şi nu şarjează.
Ca în filmele lui Corneliu Porumboiu
"La plecare, întotdeauna zburam cu compania aeriană a ţării respective, era una dintre regulile turneului. Ne urcăm în avionul Tarom şi, cu câteva minute înainte de decolare, suntem anunţaţi că s-a descoperit o problemă, trebuie să mai facă verificări. Se trag nişte perdeluţe, dar noi vedeam ce se întâmplă afară prin spaţiul dintre ele şi hublouri. Doi tipi: unul ţinea o geantă de scule, celălalt un manual. Se uitau când la motor, când la manual şi mai dădeau câte o pagină. Era clar că nu ştiau ce fac!"
Izbucnim în râs. N-a văzut niciunul dintre filmele premiate ale Noului Val Românesc, îmi spune, deşi secvenţa are candoarea unei scene din A fost sau n-a fost? a lui Corneliu Porumboiu, puterea specială de-a cuprinde un moment din istorie fără să-l judece. Îşi drege vocea: "Ca să nu ne plictisim cât au făcut verificările, ne-au servit cu băutură şi mâncare. Aşa că pe durata zborului n-am mai beneficiat de asta. Când am aterizat la Londra, toată lumea a aplaudat".