Impresii din New York
Astăzi am ajuns la Irving, un orăşel între Dallas şi Fort Worth. Un orăşel unde "nu se întâmplă nimic şi unde locuiesc de o viaţă" - mi-a mărturisit în urmă cu o oră o localnică foarte prietenoasă. Şi-a dat seama că sunt turist, a oprit maşina în care era cu fiul ei cel mic şi mi-a oferit un Medium Roast Beef, pe care îl avea în plus. M-a întrebat de unde sunt. "Eu n-aş putea de una singură să străbat o ţară întreagă". "Am câţiva prieteni în România şi Europa, dar n-au venit cu mine". A fost de acord. "Şi ar putea fi destul de costisitor". Ea e prima persoană cu care am vorbit mai mult de cinci minute în SUA.
Mâine plec la Fort Worth şi voi avea (în sfârşit!) cazare gratuită şi confortabilă.
Cum a fost la New York?!
Dar înainte, Paris - New York. un zbor finalizat pe ecourile New York - New York, un cântec al celebrului Frank Sinatra... a venit din timpul lui şi s-a strecurat printre noi, înainte de aterizare. Din Atlantic n-am văzut nici măcar un milimetru de apă. Am zburat la 10.000 înălţime, dedesubt nori. Am ratat turnul Eiffel din avion. Era pe partea cealaltă.
New York! Dar încă înainte: cineva (guvernul SUA?) n-a fost chiar în apele lui pe 6 august. A pus desene animate pe ecranele din avion. Iar când am ascultat în căşti muzică şi mici documentare, aveau conţinut implicit religios, plus "subliminale" gen "when I came to live in USA... ce frumoasă e libertatea aici... american spirit"... bla bla bla.
Cel mai prost sistem public de transport din multe puncte de vedere. La metrou rişti să fierbi la propriu, între stâlpi de fier. Inestetic. Totuşi eficient ca acoperire şi e non-stop. În autobuze ceva drăguţ: locuri speciale şi sistem de urcare pentru invalizi.
Hotel: etaj 4. fără lift. 10 în cameră. În cameră paturi. Atât. Internet: tot 6 euro/oră, ca la Paris, doar că de data asta n-am prea avut net. "Sunaţi la firma care se ocupă, că uneori mai pică...". N-am sunat.
Am locuit în partea de nord a Manhattan-ului, mai sus de Central Park şi mai jos de Bronx. Adică în Harlem. N-am văzut decât afro-americani în Harlem... unii înfricoşător de săraci... unii se drogau. După prima zi New York-ul mi s-a părut ceva de nelocuit.
Simplitatea (străzile şi bulevardele sunt numerotate, streets de la est la vest, avenues de la nord la sud, n-ai cum să te rătăceşti!) şi geometriile oraşului (dreptunghiuri... foarte rar câte un bulevard mai "curbat") sunt total în afara spiritului european.
Norocul meu ca am vizitat Queen abia a doua zi. Altfel mi-aş fi dorit cu siguranţă să mă întorc imediat oriunde.
După o zi şi jumătate de plimbări printre zgârie nori încep să văd altfel... în fond (am descoperit) îmi place mult să mă plimb printre skyscapers. În Harlem nu e nici unul, dar de la Central Park în jos (şi când spun "în jos" mă refer la vreo 6 km) se văd peste tot.
Mi-am făcut timp să vizitez un singur muzeu, acolo unde Brâncuşi se întâlneşte (superb) cu Picasso. Totuşi nu-mi dau seama de ce unii îl consideră cel mai mare muzeu de artă modernă din lume.
M-am plimbat doar în partea centrală a Manhattanului. Fără Wall Street, Cartierul Chinezesc, Ground Zero (cum este numit locul unde au fost turnurile gemene), podul Brooklyn, Statuia Libertăţii, aşadar. Acestea în septembrie!
Pentru Central Park nu am mai avut suficientă energie. M-am oprit de fiecare dată pe o bancă la intrare. Dar serile sunt superbe în partea de sud. Mi-a plăcut mult de tot un grup de două fete şi un băiat, au cântat magnific, la intrarea dinspre Columbus Circle. Undeva deasupra, dacă mă uitam câteva clipe prindeam ştirile, de la ultimul etaj, direct de la CNN. Dar nu! Intrarea aceea în Central Park la orele serii e cu mult mai! E un loc sigur în care mă voi întoarce după 1 septembrie!
17 august 2008
Fort Worth-Dallas
Fort Worth
6-7 zgârie-nori în downtown (cu străduţe curate printre ei şi frumos luminate noaptea, ca de sărbătoare), Cultural District şi Historic Stockyards. Te-ai aştepta să fie undeva şi oraşul.
Aş putea să mă urc pe cea mai înaltă clădire din centru, şi tot n-aş ajunge cu privirea la casele unde îşi au reşedinţa locuitorii. Aici distanţa dintre downtown şi orice alt punct al oraşului este foarte mare.
Cu excepţia nopţilor, când puţinele baruri existente sunt luate cu asalt, downtown-ul este aproape mort. Aici nu sunt oameni pe străzi şi nici multe maşini.
Este foarte cald, dar nu ştiu cât de cald. În SUA se foloseşte gradul Fahrenheit, şi n-am făcut transformarea în Celsius.
Where the West begins
Ziua am fost la conferinţă, dar seara am primit o pălărie de cowboy şi m-am dus la Stockyards. Am dat peste un şerif din timpurile alea (îmbrăcat astfel...), m-am plimbat pe Exchange Ave. Şi am făcut poze. Unele mişto.
Weekend, 15 august 2012
Dacă nimereşti la Fort Worth vineri sau sâmbătă mergi la Cowtown Coliseum. La Rodeo. Nu trebuie ratat. Este evenimentul numărul unu din zonă şi, pot garanta, nimic nu e mai spectaculos.
Iei un taxi de 5 persoane înapoi (costa 10 dolari plus câte 2 de fiecare persoană pe care o iei cu tine), dar nu te opreşti direct la hotel. Mergi cu amicii la un restaurant, comanzi mâncare mexicană. La 12:30 a.m. Arăţi cartea de identitate şi intri la un bar din Sundance Square.
Dallas, 08:30 p.m.
După ce înconjoară puţin downtown-ul, TRE-ul (Trinity Railway Express) opreşte la Union Station. Am luat red line spre Parker Road şi am coborât undeva la mijloc. Spre deosebire de Fort Worth, Dallas-ul are mulţi zgârie nori. Se înalţă elegant, cu spaţii între ei, pentru a-i putea admira (nu sunt înghesuiţi, ca la New York). S-a înserat şi am început să fac foto pe semi-întuneric.
În faţa unei biserici, vreo 40 de oameni aliniaţi pe 5 rânduri exersau nişte mişcări pe muzică tribală; păreau paşi indieni de luptă. Foarte aproape e strada cu muzee. Am făcut dreapta pentru a ajunge la Museum of Art. Cum stai în faţa muzeului de artă şi te uiţi în stânga, puţin deasupra, lângă cei trei zgârie nori foarte înalţi din apropiere se văd avioane la intervale foarte scurte de timp. Efectul este nemaipomenit, pentru că dau impresia că trec la foarte mică distanţă de blocuri, aproape că te aştepţi să le-atingă. De acolo este linişte şi e foarte plăcut să te plimbi 10-15 minute, fotografiind oraşul şi autostrada de sub tine (dacă ai aparat foto suficient de bun pe timp de noapte...).
Plimbarea cu red line-ul înapoi spre Union Station poate fi înfricoşătoare: afro-americani cu pantaloni lăsaţi şi căşti în urechi fac diferite scheme pe muzică. Unul dintre ei a spus "ce e cu ăsta aici" - aveam aparatul foto deschis şi priveam pe fereastră.
La West End Square am coborât. M-am oprit strategic, am întârziat căutând în rucsac, timp în care au trecut pe lângă mine. M-am aşezat pe o bancă. Am deschis Coca Cola scoasă din rucsac şi am băut. M-au aşteptat puţin cei trei care au coborât după mine şi au plecat. În următorul red line nimic deosebit, în afară de un "do you have any change" repetat de vreo 5-6 ori de un afro-american cu burtă.
De la Union Station am luat ultimul TRE spre Irving, unde în urma cu 8 ore m-am cazat din nou. L-am prins la limită.
Dallas. Nimeni pe stradă.
12.01 a.m.
Irving arată ca o staţiune de odihnă imensă, foarte liniştită. Fiecare casă îşi adăposteşte familia ei, pe care, evident, nu ai văzut-o vreodată, dar îţi închipui, fără multă convingere, că există.
Dar în noaptea aceasta am văzut copii, într-un mini-parc, pe gazonul puţin ridicat. S-au apucat de mâini, câte unul din ei a încercat să rupă "lanţul" (în copilăria mea cred că se numea "ţară-ţară vrem ostaşi"). Au fost gălăgioşi, dar nu foarte. Sunetele lor se auzeau plăcut în atmosfera albastru-închis de după o zi călduroasă.
A început să picure. Rar. Mi-am deschis umbrela şi am rămas pe bancă. Părinţii îşi iau copiii, cu maşinile, acasă.
Casă în Irving
(va urma)