Al doilea motiv se leagă de tipul de locuire în sine. Obişnuiţi cu ideea că locuirea colectivă înseamnă neapărat locuirea la bloc, acesta fiind de multe or, un bloc "comunist", încercăm să mergem la începuturile procesului prin care autorităţile încurajează procesul de urbanizare şi modernizare în favoarea categoriilor sociale cu venituri limitate. Care sunt caracteristicile acestui proces, ce a mai rămas din locuinţele sociale astăzi şi cum au evoluat proiectele implementate de autorităţi sunt doar câteva dintre întrebările pe care le punem.
În cele din urmă, proiectul aduce în discuţie două probleme concrete: prima legată de importanţa locuirii sociale astăzi, cel de al doilea de importanţa protejării acestor ansambluri. Iniţial am aflat de existenţa acestor ansambluri colective de locuire din Lista Monumentelor Istorice, unde am găsit 16 parcelări, care, teoretic au statutul de monumente protejate. O scurtă cercetare în arhive a scos la lumină faptul că, pe lângă cele 16 parcelări, mai există cel puţin alte 20 ansambluri care ar trebui încadrate pe listă. Casele din strada Lânăriei (zona Parcului Carol), strada Ana Davila (Cotroceni) şi Drumul la Tei (Floreasca) sunt doar câteva dintre ele.
Ce înţelegem mai exact prin locuinţă socială?
Criza locuinţelor de la începutul secolului XX a determinat implementarea de către autorităţile municipale şi guvernamentale a unei politici urbane coerente pentru rezolvarea rapidă a nevoilor de locuire a populaţiei, materializată prin construirea de ansambluri colective destinate categoriilor sociale cu venituri reduse. Construcţia acestora a fost încurajată de stat la nivel legislativ prin adoptarea succesivă a unor legi favorabile dezvoltării urbane, care prevedeau anumite înlesniri financiare şi sociale celor implicaţi în acest proces. Trei coordonate stau la baza definirii locuinţelor sociale: patronajul (privit fie prin perspectiva dimensiunii politice, fie prin cea a iniţiativei particulare), eficacitatea economică şi colectivitatea. Aşadar, conceptul de locuinţă sociale poate fi definit diferit în funcţie de criteriul pe care dorim să îl luăm în consideraţie.
În primul rând, începuturile construirii se leagă de dorinţa municipalităţii care demarează în 1909 construirea a zece case pe strada Lânăriei şi se încheie în 1942 prin finalizarea construcţiei cartierului Vatra Luminoasă de către Casa Autonomă a Construcţiilor, aflată în subordinea Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, înainte de preluarea puterii de către comunişti. Primăria înfiinţează Societatea comunală pentru Locuinţe Eftine care începe un program coerent atât de construire de noi locuinţe cât şi de sprijinire prin credite a celor care îşi cumpără o locuinţă socială. Concomitent cu activismul municipal, iniţiativa privată se raliază acestui proces, fie că vorbim de juristul Bazilescu care parcelează şi îşi vine terenul din Bucureştii Noi în jurul anului 1912,fie de cei câţiva industriaşi care pun la dispoziţia muncitorilor locuinţe în apropierea uzinelor (Malaxa, Prodanoff etc.). Nu numai Primăria este responsabilă pentru ridicarea locuinţelor, ci şi Ministerele: Ministerul Agriculturii, Ministerul de Război sau Căile Ferate Române parcelează terenuri întregi pe care le oferă propriilor funcţionari, iar Ministerul Muncii se implică direct în conducerea acestor eforturi prin Casa Autonomă a Construcţiilor.
Pe de altă parte, dacă analizăm conceptul de locuinţă socială prin prisma criteriului economic, putem defini locuinţele sociale drept locuinţe ieftine, fiind proiectate în primul rând pentru a mulţumi categoriile sociale cu venituri mici şi mijlocii. Important erau ca aceste clădiri să poată fi cumpărate de funcţionari, veteranii de război, muncitori, meseriaşi în condiţii favorabile: dobândă mică, eşalonarea pe douăzeci de ani, scutire de la plata impozitelor şi scutirea de taxe în cazul vânzării.
În al treilea rând, locuinţele sociale sunt caracterizate printr-un stil unitar, ansamblurile colective fiind construite de o echipă care lucrează sub îndrumarea unui singur arhitect. Iniţial, remarcăm implicarea în primul proiect de locuinţe sociale a arhitectului Ernest Doneaud care adoptă un stil românesc simplificat care abia începea să prindă contur prin eforturile primei generaţii de arhitecţi. După o serie dispute între Primărie şi Corpul Arhitecţilor care consideră implicarea lor în aceste proiecte nedemnă de statul lor profesional, arhitecţi precum Petre Antonescu, Ioan Traianescu sau Florea Stănciulescu încep să adopte stilul românesc în construcţia caselor, precum Parcelarea Ministerului de Finanţe de pe str. Cuţitul de Argint. Spre sfârşitul anilor 1930 stilul evoluează şi apar disputele între fidelii acestui stil şi modernişti precum Horia Creangă care, lipsit de inhibiţii, construieşte în Vatra Luminoasă o serie de locuinţe sociale moderne pe strada Victor Manu, în cadrul proiectului condus de N. Aprihăneanu şi I. Nenciu.
Locuinţele sociale fac parte din viaţa oricărui oraş, fiind proiecte constante şi de lungă durată; contextul istoric al Sud-estului Europei particularizează noţiunea de locuinţe sociale. Programul de construcţie ce a debutat la începutul secolului sub auspiciile autorităţilor publice a fost continuat, după 1948, de iniţiativele pe scală largă a noii conduceri comuniste. În fapt, perioada comunistă a adus o dinamică interesantă în acest tipar, având în vedere că blocul păstrează aceleaşi noţiuni de colectivitate şi modernizare a oraşului. În spaţiul postcomunist însă, exact excesul locuinţelor construite de stat devine un subiect de nemulţumire al locuitorilor. Astăzi, în Franţa şi în Olanda, spre exemplu, locuinţele redevin un subiect public, tocmai pentru că se pune din ce în ce mai mult problema sistării programelor de construcţie pe fondul crizei financiare, iar modificările în mediul urban se reflectă în special asupra componenţei sociale urbane. Cum multe categorii nu vor mai avea acces în oraş, oprirea programului de locuinţe afectează dinamica cosmopolită urbană. Deşi o comparaţie prea extinsă între cazul României şi ţările din vestul Europei nu ar avea coordonate concludente, problematica urbană pe care o relevă este aceeaşi.
Tocmai de aceea apelul la istoria orală merită detaliat: deşi am plecat de la documente care sunt mai exacte decât amintirile locuitorilor în privinţa anilor sau a numelor arhitecţilor, scopul investigaţiei este nuanţat, pentru a înţelege cum oamenii au păstrat în familie sau mai bine, în "cartier" istoria comună, dacă mai sunt interesaţi şi dacă acesta gen de construcţie favorizează o mai bună coabitare între vecini. Totodată am dorit să redăm acestor locuitori posibilitatea de a afla mai multe despre locul în care stau.
Despre autori:
Răzvan Voinea
Doctorand, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", Departamentul "Istoria şi Teoria Arhitecturii"
MA: Istorie, Central European University, Budapesta (2011-2012).
Dana Dolghin:
Doctorand, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii
Research MA Cultural Analysis (University of Amsterdam) (2010-2012)