Comuniştii continuă parcelările bazate pe principiile oraşului-grădină (1951-1956)

Dacă adepţii istoriei evenimenţiale pleacă de la concepţia conform căreia marile evenimente politice precum războaie, revoluţii şi mari agenţi istorici (lideri militari şi politici) influenţează direct destinul oamenilor "mici" şi punctul de interes al istoricului ar fi analiza acestora, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre susţinătorii istoriilor sociale sau a istoriilor urbane. În cel de-al doilea caz, centrul analizei se mută de la evenimentul istoric la analiza structurilor precum instituţii, familie, grupuri sociale, iar continuitatea unor instituţii sau a unor practici devine mai relevantă decât schimbarea politică. "Dependenţa de cale" a actorilor sociali defineşte această tendinţă manifestată prin preferinţa de a urmări un model premergător în loc de a inventa unul nou.

Un astfel de caz poate fi considerat şi schimbarea de regim politic de la sfârşitul anilor patruzeci din România şi analiza primilor ani ai regimului comunist. Schimbarea elitei politice de la vârf nu a coincis şi cu o schimbare imediată a anumitor structuri definite încă de la începutul secolului, aşa cum ar fi relaţia dintre administraţie şi clasele sociale vulnerabile, aflate în căutarea achiziţionării de locuinţe. Astfel, primii ani ai noului regim surprind prin continuarea politicilor sociale ale statului democrat-capitalist caracterizate prin implicarea administraţiei şi a instituţiilor de creditare în rezolvarea acestei chestiuni, dar şi a modului în care politica de locuire se confundă până la un punct cu tehnica lotizării terenurilor de la periferie, construirea de locuinţe cuplate şi atribuirea parcelelor muncitorilor şi funcţionarilor încadraţi, capabili să returneze investiţia. Practic, acestea sunt şi cele mai importante caracteristici ale politicilor de locuire socială (şi) în perioada democraţiei capitaliste.

Articolul (în două părţi) identifică o serie de parcelări proiectate după cel de-al doilea război mondial de noile autorităţi comuniste pentru rezolvarea problemei locuinţei în Bucureşti. Aceste noi parcelări muncitoreşti respectă principiile oraşului-grădină, în ciuda desfiinţări instituţiilor precum Societatea Comunală pentru Locuinţe [I]eftine şi Casa Autonomă a Construcţiilor (martie 1949) şi a preferinţei liderilor comunişti pentru cvartalele de influenţă stalinistă. Continuitatea tehnicii lotizării şi a avizării parcelărilor se face în ciuda insistenţelor inginerilor Uzinelor Comunale care sfătuiau împotriva extinderii oraşului prin parcelări până ce sistemul de canalizare nu este finalizat. Noile parcelări sunt caracterizate tot prin proiectarea de locuinţe cuplate retrase de la aliniamentul străzii şi amenajarea unei grădini care să producă o serie de produse ce vor ajuta la ieftinirea mijloacelor de trai. După desfiinţarea celor două instituţii, Ministerul Construcţiilor (urmaşului Ministerului Lucrărilor Publice) va prelua responsabilitatea proiectării de locuinţe-tip, însă acest fapt nu trebuie să surprindă. Tot acolo se centralizase şi decizia de elaborarea a unui planului naţional de locuinţe în timpul regimului Antonescu şi unde experţii lucrau deja din 1942-1943 la noile planuri de case-tip. Este posibil ca aceiaşi experţi să fi lucrat şi la noile planuri de la începutul anilor cincizeci.

În 1945, idealurile comuniste în ceea ce priveşte concepţia urbanistică şi arhitecturală erau departe de a fi conturate, dar criza locuinţelor de după război cere măsuri imediate. Cvartalele vor fi construite în paralel şi simultan, nu în antiteză sau consecutiv cu proiectarea acestor parcelări. Ambele practici vor fi abandonate la sfârşitul anilor '50, odată cu începerea construirii marilor ansambluri rezidenţiale, încheindu-se astfel o etapă de 60 ani de folosire a tehnicii parcelării şi construirii de vile tip, practică ce va fi reluată abia după 1989.

Schimbări administrative şi legislative

La nivel politic, schimbarea de regim aduce o schimbare administrativă, prin plecarea lui Victor Dembrovschi de la Primărie (în iunie 1948) şi numirea generalului Nicolae Pârvulescu la conducerea administraţiei bucureştene. Procesul legislativ se înlesneşte, şi, în ciuda avântului ideologic care îndemna la o naţionalizare cât mai extinsă şi la controlul absolut al statului (şi) pe piaţa imobiliară, realismul economic determină statul să ofere iniţiativă muncitorilor şi funcţionarilor care doresc să îşi construiască singuri casele.

În acest sens, în Hotărârea de Guvern 758 / 1951 "se prevăd condiţiile în care se pot obţine creditele necesare pentru construirea de locuinţe individuale, pe terenuri obţinute prin grija Sfaturilor Populare".[i] Considerându-se mult mai implicate în comparaţie cu statul "burghezo-moşieresc", noile autorităţi îşi propun ca "locuinţele trebuie să fie construite raţional, după planuri bine concepute, pentru a forma ansambluri armonioase, care să oglindească măreaţa epocă de construire a socialismului în care trăim."[ii] Aceste planuri urmau să fie puse la dispoziţie de Ministerul Construcţiilor şi al Industriei Materialelor de Construcţii "pentru a servi drept călăuză la alegerea şi construirea tipului de casă cel mai corespunzător posibilităţilor şi nevoilor lor". Într-o broşură de popularizare numită Proiecte tip pentru locuinţe individuale (1952), Ministerul prezintă aceste planuri împreună cu condiţiile prin care posibilii beneficiari puteau să le achiziţioneze, modelul de contract şi numeroase detalii despre construcţia lor. Astfel "cei ce vor să-şi construiască singuri tipul de locuinţă ales, vor putea conduce în bune condiţiuni lucrările şi îşi vor organiza chibzuit curtea şi gospodăria din jurul casei."[iii] Aceste planuri nu au fost puse în practică în Bucureşti, dar vor reprezenta baza pentru alte planuri elaborate în 1953 - 1954 de acelaşi minister, de data aceasta pe baza Hotărârii 4015 / 1953, privind construcţia de locuinţe pe baza cooperării între locatari şi construcţia de locuinţe individuale prin credite acordate de stat. Noi planuri au fost elaborate, şi vor fi puse în practică în parcelările pe care le vom analiza detaliat în cele ce urmează.

Pe scurt, desfiinţarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine şi a Casei Autonome a Construcţiilor a condus la centralizarea acestei politici în jurul Băncii pentru Investiţii nou creată care acorda fonduri ministerelor care, la rândul lor le ofereau mai departe mai departe fabricilor. Aceasta din urmă era cea care garanta construcţia locuinţelor. "Muncitorii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii erau obligaţi să investească în construcţie mijloace proprii în sumă de cel puţin 30% din costul construcţiei", iar casa urma să fie obligatoriu asigurată. Terenurile nu erau cumpărate, ci puse la dispoziţie gratuit de Sfaturile Populare care erau obligate să "atribuie terenurile necesare construirii locuinţelor individuale, potrivit cu planurile oraşelor şi centrelor muncitoreşti, de preferinţă în raioanele bine amenajate, având lumină electrică, apeduct şi mijloace de transport".

La articolul 18 al Hotărârii 4015 / 1953 se preciza că directorii întreprinderilor sunt obligaţi să organizeze aprovizionarea salariaţilor din întreprinderea respectivă, care-şi construiesc locuinţe individuale, cu materiale din resurse locale şi unele necesare construcţiei la preţul de Stat şi să acorde contra plată, concurs pentru transportul materialelor şi uneltelor la locul de construcţie.

Parcelări, dotări şi case

Ministerul a comandat Institutului de Proiectare a Construcţiilor, aflat în subordinea sa, proiectarea a opt planuri de case tip, care nu sunt cu mult diferite faţă de cele proiectate în regimul precedent. În broşura lansată cu această ocazie, arhitecţii menţionau avantajele grupării acestora sub acelaşi acoperiş, subliniind că se obţinea o "economie de 12% la construcţie prin reducerea unei părţi de materiale şi manoperă la peretele despărţitor [...] întreţinerea este mai ieftină [...] se face o importantă economie la terenul pe care se construieşte casa; înfăţişarea străzii şi a cartierului este mai plăcută când e vorba de construcţii mai mari, locuinţe de câte două apartamente, în loc de locuinţe mărunte, individuale, izolate singure în curte"[iv]. Un aspect important era împărţirea proiectelor în funcţie de prezenţa apei / canalului colector, astfel fiind concepute câte 4 tipuri pentru parcelele unde era reţea de apă (closet în interior) şi alte patru care casele care nu aveau racordaj la reţeaua de apă. În articolul precedent menţionam lipsa canalului colector. Asta nu i-a împiedicat pe noii responsabili să avizeze parcelări fără canal colector acolo unde regimul premergător refuzase acest lucru.

În articolul următor vom prezenta două parcelări realizate în anii cincizeci pe baza acestei legislaţii şi pe baza planurilor puse la dispoziţie de Ministerul Construcţiilor. Este vorba de Parcelările de pe strada Apusului (Militari) şi cea din Strada Sportului (Colentina), dar şi cele din diversele cartiere din Bucureştii Noi, unde există practic 5 parcelări de dimensiuni reduse: Laminorului, Miercani, Mezeş, Adalin - Piculina şi Luptătorilor, realizate după aceleaşi planuri, majoritatea lucrători la CFR. În plus, observăm că şi în parcelarea Căţelu, realizată de Tiberiu Niga existau câteva case construite după planurile Ministerului Construcţiilor: "Terenul afectat pentru realizarea acestei prime etape, denumit lotul 3 de locuinţe minimale... în afară de patru case parter construite de Ministerul Construcţiilor, în anul 1952, după proiecte tip 7/1950, era liber de construcţii sau amenajări, aproape plan şi bun pentru fundare"[v]. "Experimentul Căţelu", aşa cum a fost denumit de arhitectul Florin Biciuşcă reprezintă astfel o trecere de la parcelarea cu case tip spre un nou model de împărţire a terenului destinat construirii locuinţelor sociale.