Parcelarea Drumul Murgului, o posibilă Vatra Luminoasă

Bucureştiul a fost aproape de a avea în anii patruzeci un nou cartier, asemănător parcelării Vatra Luminoasă, fapt ce ar fi confirmat atât succesul Casei Autonome a Construcţiilor în sistematizarea tiparelor de locuire, cât şi substanţa unui sistem birocratic care părea că se reformează după schimbarea politică de la începutul anului 1938 şi apoi în 1940. Vom analiza acest cartier şi prin comparaţia cu alte trei proiecte asemănătoare, unul propus de Uzinele 23 August în zona Vergului (Muncii) şi două cartiere ceferiste din zona Bucureştii Noi (Laromet şi şoseaua Târgoviştei). Vom indica motivele pentru care parcelările nu au mai fost autorizate în anii de schimbării regimului politic, menţionând motivele din spatele refuzului de aprobare, cât şi contrastul dintre ideologia noului regim şi principiile oraşului-grădină care stau la baza parcelărilor.
 
În aproape 10 ani de activitate (1930 - 1939), Casa Construcţiilor reuşise să execute două parcelări în Bucureşti: prima, Parcelarea Independenţei, în Cotroceni, integrată cu succes în ţesutul urban al cartierului şi cea de a doua, Vatra Luminoasă, care rămâne până astăzi unul dintre cartierele aparte ale Bucureştiului. Însă în 1939, acest cartier se afla abia la începuturi (se construiseră doar 194 case din 1933 până în 1938), iar Casa Autonomă trebuia să îşi justifice existenţa prin continuarea proiectării de parcelări, fapt duce la grăbirea eforturilor de proiectare a Parcelării Drumului Murgului.
 
Contextul istoric
 
Legea 1284 din 30 martie 1939 de reformare a Casei Construcţiilor conţinea şi un raport separat unde activitatea instituţiei este criticată pentru neîmplinirea aşteptărilor din 1930: "în cursul celor nouă ani de existenţă a acestei Case, activitatea ei a învederat că instituţia nu a corespuns scopului pentru care fusese creată, fie din cauza mijloacelor financiar restrânse pe care le avea la îndemână, fie din cauza tendinţei din ce în ce mai accentuată a transformării acestei instituţii din Casa Construcţiilor în instituţie cu caracter bancar, care se mărginea mai mult la acordarea de împrumuturi, în loc să purceadă la opera de construcţii efective, aşa cum îşi propusese legiuitorul."[i] În contextul acestor presiuni, directorii Casei Autonome a Construcţiilor[ii] demarează urgent parcelarea unui nou teren, nu departe de Vatra Luminoasă, pe strada Drumul Murgului. Aceasta era paralelă cu Şoseaua Vergului, actualul Bd. Basarabia, cele două fiind unite de o serie de străzi paralele, printre care Petre Tina sau Niculae T. Sebe. Cel mai probabil, după sistematizarea zonei în anii şaizeci, strada T. Sebe a preluat numele străzii Drumul Murgului. Planul de parcelare şi o hartă aeriană ne ajută să înţelegem mai bine poziţionarea acestei parcelări.
 
La data de 15 Iulie 1939, Casa Autonomă a Construcţiilor depune o adresă către Primarul General, Generalul Victor Dombrovski în care se cerea aprobarea acestui cartier muncitoresc: "în strada Murgului, în apropierea de şoseaua Vergului, vecin cu fabrica Titan, pe o suprafaţă de 201.605 mp"[iii]. La acea dată, terenul se afla în comuna suburbană Dudeşti-Cioplea, în zona protejată suburbană, clasa a III-a. Primarul General aprobă parcelarea cu unele condiţionări care vor reprezenta motive de dispută chiar şi după 10 ani după acest moment. În primul rând, Casa Autonomă trebuia să realizeze un "plan detaliat" al parcelării, să aibă avizele de la Uzinele Comunale Bucureşti (pentru canalizare) şi de la Direcţia Drumuri, şi, în plus, să obţină modificarea Planului Director de Sistematizare care "prevedea o cale ferată şi şosea de legătură între comunele suburbane"[iv] în acelaşi spaţiu. Modificarea Planului Director de Sistematizare va fi obţinută până în decembrie 1939, împreună cu autorizaţiile de la U.C.B. şi Direcţia Drumului.
 
Tot atunci Casa Autonomă înaintează şi planurile de parcelare, care prevedeau ca din întreaga suprafaţa de 201.605 mp (în comparaţie, Vatra Luminoasă avea o suprafaţă mai mică, de 152.557 m.p.), 63% urmau să fie rezervat parcelelor pentru case, 28% pentru străzi şi bulevarde, iar 8% urmau să fie destinate scuarurilor şi terenurilor destinate unor clădiri de utilitate publică. Parcelele aveau suprafeţe între 196-260 mp, cu faţade de 10 m şi adâncimi de 20 m. "Locuinţele proiectate a se construi pe aceste parcele vor fi cu parter şi etaj, pe artera principală a parcelării, precum şi la capetele loturilor din jurul punctului edilitar"[v]. Casele erau retrase de la aliniere cu 3 m şi urmau a se construi grupate câte două, era proiectat un bulevard larg de 30 m, restul străzilor fiind de 10 m, "introducând peluze de verdeaţă pentru a micşora suprafeţele pavajelor"[vi]. De asemenea, se proiectaseră un scuar principal de 4.340 m.p. şi unul secundar, de 1.748 m.p. iar inginerii rezervau de asemenea terenuri pentru biserică, şcoală, grup cultural, grup comercial.
 
Aşadar, la sfârşitul anului 1941, construcţia părea că îşi urmează cursul normal, urmând ca proiectantul să realizeze lucrările subterane de apă şi canalizare (pentru care era nevoie de avizul Uzinelor Comunale Bucureşti), apoi construcţiile, iar la final lumina electrică şi pavajele. Din păcate, dosarul avizării acestui proiect se opreşte la acel moment şi este reluat abia în 1948.
 
Anii patruzeci: extinderea Bucureştiului prin parcelări de case se apropie de sfârşit
 
Această a doua parte începe cu o adresă pentru Primăria Municipiului Bucureşti (iulie 1948) semnată de Uzinele Comunale Bucureşti care reprezintă refuzul instituţiei de a aproba o parcelare pentru Uzinele 23 August, nu departe de zona Drumul Murgului.
 
U.C.B. menţionează faptul că "s-a introdus de către fabrica 23 August (fost Malaxa) o cerere pentru parcelarea unui teren în şos. Vergului destinat locuinţelor pentru salariaţii acestei fabrici; deşi terenul nu are posibilităţi de canalizare se propun reducerea suprafeţelor loturilor la 200-300 m.p. în loc de 2.500 m.p. cât prevede regulamentul pentru terenuri care nu au canalizare."[vii] Aşadar, proiectantul a propus iniţial parcele de 2.500 m.p., o suprafaţă a loturilor suficientă pentru ca locatarii să îşi poată amenaja canalizare în curte (lucru imposibil cu o suprafaţă a lotului de 200-300 m.p.) pe care ulterior a modificat-o. Astfel, U.C.B. avertizează asupra faptului că parcelarea nu poate fi racordată la reţeaua de canalizare, acesta fiind motivul respingerii cererii de aprobare. Mai mult, se observă faptul că Ministerul de Interne nu a aprobat două parcelări aflate într-o situaţie asemănătoare în 1947: Laromet şi C.F.R.- Griviţa - Şos. Târgovişte, tocmai ca urmare a faptului că acestea nu aveau posibilitatea de a fi racordate la canalizare. U.C.B. susţine că "autorizarea a asemenea parcelări pentru locuinţe în regiuni fără canalizare constituie o greşeală nu numai faţă de salariaţii cărora trebuie să li se găsească posibilităţi de a trăi în mediu sănătos, dar şi faţă de Comună care este pusă în situaţia de a nu mai putea face faţă necesităţilor pentru un oraş care se dezvoltă nemăsurat în întindere şi pentru care nu are posibilitatea de a executa lucrările edilitare."[viii] Când Primăria menţionează faptul că U.C.B. a avizat parcelarea Drumul Murgului încă din 1939, surprinzător, U.C.B. menţionează clar faptul că "noi nu avem cunoştinţă de avizul dat în 1939".
 
Mai mult, inginerii U.C.B. ataşează referatul din 25 ianuarie 1947 legat de parcelarea Laromet (aflată într-o stare asemănătoare) în care se consemna faptul că "cererea de parcelare trebuie să fie categoric respinsă pentru că nu se va putea executa canalizarea, parcelatorii neputând avea fondurile pentru canalul colector"[ix]. Mai departe, aceeaşi problemă este dezbătută pe larg: "din cauza loturilor mici şi desimii construcţiilor, insalubritatea în această îngrămădire va fi mai gravă decât cea din mediul rural. Pe de altă parte, crearea de locuinţe mult în afara oraşului creează Municipiului grele situaţiuni care vor ţine în loc dezvoltarea armonică şi civilizarea Capitalei". Autorul referatului avertizează, de asemenea, în legătura cu efectele secundare ale unei urbanizări dictate de presiuni economice sau politice: "rezultatul va fi nu numai că extinderile zonei clădite vor rămâne mult timp în starea de ruralitate, dar însuşi oraşul nu va putea progresa, fondurile pentru lucrări edilitare ale Municipiului urmând să fie risipite pe o suprafaţă disproporţionat de mare, care nu va putea fi dotată zeci de ani de acum înainte cu cele trebuitoare unei vieţi în adevărat de oraş".[x]
 
Lipsa canalului colector, principala problemă a respingerii proiectelor de parcelare
 
Aşadar, problema cea mai importantă a dezvoltării oraşului prin parcelări de locuinţe individuale este lipsa unui canal colector. U.C.B. menţionează că nu are fondurile necesare construcţiei unui canal de aceste dimensiuni iar soluţia alternativă, ca proiectantul să suporte costurile investiţiei, urmând ca acesta să fie despăgubit ulterior de ceilalţi parcelatori, este considerată nerealistă.
 
Concluzia U.C.B. din 1948 indica factorii ce afectează direct soluţionarea problemelor locuinţelor sociale: în lipsa unui canal colector care să ducă toate apele uzate în Dâmboviţa (la ieşirea din oraş) avizele de parcelare devin nesustenabile şi afectează extinderea Bucureştiului. Referatul se încheie cu o remarcă definitorie pentru capacitatea administrativă a Bucureştiului la acea dată: "vă aduc la cunoştinţă cele de mai sus pentru că U.C.B. sunt interesate în mod deosebit în această chestiune a noilor parcelări şi extinderi ale oraşului, care vor constitui pentru U.C.B. sarcini noi insuportabile."[xi]
 
Însă referatul U.C.B. naşte o serie de întrebări: (mai) reprezentau parcelările "clasice" o soluţie pentru dezvoltarea ulterioară a oraşului? Cum se raportau noile autorităţi comuniste la extinderea prin parcelări a oraşului? În literatura de specialitate (Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944 - 1989 sau Andrei Panaitescu (De la Casa Scânteii la Casa Poporului), autorii menţionează faptul că în primii ani ai noului regim, autorităţile au continuat să parceleze terenuri ieftine la marginea oraşului, după modelul oraşului-grădină, bazându-se (şi) pe planuri din perioada precedentă. Astfel, se vor construi locuinţe în Colentina (Parcelarea Sportului), Militari (Parcelarea Apusului) sau Bucureştii Noi (străzile Mezeş-Albuş, Bd. Laminorului sau fundăturile Crăciun şi Vâlceanu). Mărturiile orale confirmă faptul că aceste parcelări nu au beneficiat de canalizare până în anii şaptezeci, aşadar noile autorităţi administrative şi politice au amânat pe moment construirea unui canal colector. Pe de altă parte, locuinţa individuală de tip vilă nu îşi găsea loc în ideologia socialistă, iar trecerea de la parcelare la cvartalele "staliniste" se va face la jumătatea anilor cincizeci, nu înainte ca noile autorităţi să construiască parcelările mai sus menţionate.
 
Concluzii
 
Sistarea executării acestei parcelări consemna un nou eşec al dezvoltării Bucureştiului, după numeroase alte încercări rămase în stadiul de proiect precum parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine din Eliade între Vii, Pantelimon, Parcul Rahova sau Raion, dar şi cele ceferiste Colentina, Chiajna, Laromet sau C.F.R - Şoseaua Târgoviştei. Cererile U.C.B. înaintate în cursul unui deceniu (aşa cum se menţionează în referatul din 1947) au rămas fără urmări în lipsa prioritizării construcţiei canalului colector de către Primărie sau de către alţi actori administrativi ("în această privinţă este locul să arătăm că U.C.B. au făcut în trecut ani de zile şi recent nenumărate demersuri la Primăria Municipiului Bucureşti şi Direcţiunea Planului şi Sistematizării pentru stăvilirea întinderii oraşului dincolo de zona clădită peste câmp, în regiuni care nu pot fi dotate cu apă potabilă şi canalizare, luându-se măsuri ca dezvoltarea oraşului să se dirijeze spre zonele unde există posibilităţi de dotare cu apă şi canalizare."[xii]) În acest fel, discontinuitatea de dezvoltare urbană pe care o relevă sistarea proiectului de pe Drumul Murgului, precum şi a celorlalte parcelări demonstrează o disfuncţionalitate nu doar la nivel administrativ, cât şi la nivel politic.
 
Actualmente, zona unde fusese proiectată parcelarea Drumul Murgului este caracterizată de o serie de proiecte dezvoltate în anii socialismului, precum ansamblul de locuinţe staliniste de pe Bd. Basarabia, blocul Potcoavă care face parte din cartierul Balta Albă, sistematizat de Cezar Lăzărescu, dar şi Ansamblul de locuinţe şi cămine muncitoreşti de pe actualul bulevard Nicolae Grigorescu - cuprinzând cinci blocuri "punct", două blocuri liniare şi trei cămine cu diverse spaţii adiacente, proiectate de arhitectul N. Kepeş[xiii] (de la Institutul Proiect Bucureşti). Toate acestea reprezintă puncte importante pe harta evoluţiei arhitecturale dintre 1952 şi 1958, fiind proiectate pe un teren care în mod normal trebuia să reprezinte, unul dintre mai mari cartiere muncitoreşti ale Bucureştiului având o suprafaţă mai mare decât Vatra Luminoasă sau C.F.R. - Steaua.