Locuirea în 2020

Anul 2020 a trezit multe reflecţii, însă pentru noi, autorii rubricii De locuit şi povestit la LiterNet, situaţia ne-a amintit, de multe ori, de motivaţia şi interesul iniţial de a scrie despre vechile locuinţe sociale din Bucureşti, de a testa memoria oraşului şi de a deschide conversaţia despre locuire, în context politic, social şi economic. Uneori, ne-am surprins făcând ceea ce istoricii, şi nu numai, sunt sfătuiţi să nu facă prea des: să compare epoci, contexte şi situaţii pentru a spune ceva despre prezent. Însă în anul 2020, realităţile despre locuire, mediul urban pe care îl împărţim, uneori frustrant şi mai mereu în centrul dezbaterilor despre schimbare şi dezvoltare, ne-au făcut să ne gândim la situaţia actuală a locuirii.

Pandemia din acest an a transformat o problemă de multe ori mută sau trecută cu vederea într-un subiect urgent: spaţiul pe care îl avem la dispoziţie şi libertatea de mişcare în acesta. Brusc, limitarea la casă şi găsirea unui spaţiu de lucru, au transformat bodogănelile legate de prea puţine camere, întuneric, ferestre prea mici într-o chestiune socială împărtăşită de toţi. Au fost iniţial probleme de acomodare, dar să faci sport, să citeşti o carte şi să ai şedinţe în acelaşi într-un spaţiu restrâns nu a fost doar o chestiune de percepţie.

Iar problema nici nu poate fi redusă la măsura (in)succesului financiar. Spaţiul în care locuim este determinat de politici, de inerţii sau inovare, care ne afectează direct şi rapid puterea de concentrare sau confortul imediat. România are probleme cu generozitatea spaţiului pentru un locuitor, fiind pe primul loc în clasamentul european în spaţii locative supraaglomerate sau, pur şi simplu, mici. Dar şi alte ţări se confruntă cu aceeaşi problemă: în Marea Britanie disconfortul cu spaţiile de locuire existente a fost printre primele dezbătute în primăvara lui 2020, spre exemplu în Londra, în Asia chiar mai devreme.

Odată cu pauza, s-au schimbat şi modurile de interacţiune socială la nivelul zonelor rezidenţiale: de la necunoscuţi, vecinii au ajuns să fie persoane din apropiere, şi încet- încet, figuri cunoscute. Dacă mediul urban este un caz prototip de interacţiune socială intensă, dar şi singurătate, sentimentul s-a schimbat în anul 2020, fie şi pentru o perioadă. Dacă acestea vor rămâne în loc, nu este neapărat o necunoscută, pot fi întreţinute aceste noi interacţiuni, de la nuclee noi de activităţi la întreţinerea ideii că centrele pot fi multiple în spaţiul urban, că spaţiile rezidenţiale pot şi trebuie să aibă o identitate proprie, pentru că aparţin celor care locuiesc acolo. Faptul că această comunitate, de multe ori luată ca atare, a fost mai evidentă în acest an, ne spune ceva şi despre cum comunităţile din zonele urbane ar trebui să se definească întâi pe sine, ca să înţeleagă cum pot arăta pe viitor.

În multe zone din lume, diminuarea turismului a reprezentat o posibilitate de a regândi logica lui şi măsura în care afectează economic şi social viaţa cotidiană a oraşului. Probabil cel mai interesant ecou la nivel global au fost întrebările legate de motivele pentru care un anumit spaţiu reprezintă un punct de atracţie (spre exemplu, doar zonele înstărite?) sau merită alte zone din spaţiile urbane să fie prezentate ca destinaţie pentru vizită. Subiectul este relevant doar pentru turism, dar şi pentru schimbarea atitudinilor publice faţă de zone considerate mărginaşe sau sărace.

Izolarea, chiar şi pentru o perioadă scurtă, a adus şi o atenţie asupra formei spaţiului urban, fie şi prin faptul că supra-aglomerarea şi traficul au dispărut suficient de mult încât să arate urmările: neglijarea spaţiului verde, posibilităţile alternative de trafic. Destul de brusc, a devenit un subiect care nu ţine de confortul urban al unei anumite clase sociale, ci de griji de sănătate publică. Modul în care e organizat şi făcut accesibil a adus o preocupare şi mai pronunţată faţă de condiţiile de locuire urbană: poluare sau congestie şi mai ales ce categorii sociale sunt cele mai expuse la ele.

De altfel, anul trecut a fost încununarea unei crize politice şi sociale pornită acum un deceniu sau mai bine, care a crescut polarizarea socială şi inegalităţile economice. Locuirea, ca subiect general de discuţie, şi accesul la un standard de locuire decent erau subiecte comune, dar în acest an au ajuns de importanţă imediată. Anul 2020, şi nu doar din cauza crizei de sănătate, a expus aceste probleme, de data această fiind evidente pentru toţi.

Toate aceste dezbateri şi subiecte ne-au amintit de începuturile proiectului despre locuirea în Bucureşti, pe care l-am început cu LiterNet, în 2012. Între timp s-a transformat într-o asociaţie. Asociaţia Studio Zona, care deja are la activ un volum semnat de Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină. Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine-Bucureşti (1908-1910), un volum în lucru al autorilor Răzvan Voinea şi Irina Calotă-Popescu (Locuinţe pentru muncitori şi funcţionari: Casa Construcţiilor 1930-1949), scris de-a lungul anului 2020, câteva proiecte de informare publică legate de parcelările istorice şi locuinţe sociale în Bucureşti, tururi urbane şi multe proiecte viitoare legate de memorie urbană, istorie orală şi o documentare exhaustivă a spaţiului urban.

Locuinţele au fost un răspuns al autorităţilor la începutul secolului XX la o criză de locuire care avea evidente ecouri politice în spaţiul public, care a polarizat spaţiul politic între stânga şi mediul conservator, între clasele sărace şi ceilalţi. Au devenit de altfel catalizatorul unei schimbări. La finalul anului, ne întrebam dacă multe dintre lucrurile pe care fiecare dintre noi ar putea să le cunoască despre ceea ce înseamnă coabitare urbană ne-ar putea schimba atitudinea publică în perioade de criză, cum a făcut-o 2020.