Primele locuinţe sociale din Bucureşti: Strada Lânăriei

Aşa cum aminteam în introducerea de acum două săptămâni, începuturile construirii locuinţelor sociale de către Primăria Comunei Bucureşti sunt legate de mandatul primarului liberal Vintilă Brătianu (iunie 1907 - februarie 1910). În urma şedinţelor Consiliului Comunal din 16 noiembrie 1908 şi din 26 mai 1909 se hotărăşte ridicarea primelor locuinţe sociale pe strada Lânăriei, lângă Parcul Carol, într-una din zonele industrializate la acea dată din Bucureşti. Strada lega Gara Filaret de fabricile de pe Dâmboviţa: Fabrica de Pielărie, Fabrica de Turnătorie Lemaitre, şi, în special, de Abatorul Comunal, construit începând cu iunie 1908. Numele străzii păstrează şi el referinţa la acest specific al zonei bucureştene, unde, înainte de construcţiile sfârşitului de secol XIX se adunau cei veniţi în capitală cu animale de vânzare, pentru a spăla şi a prelucra lâna.

Motivele pentru care Primăria Comunei Bucureşti a luat în seamă construirea locuinţelor sociale sunt multiple: industrializarea şi urbanizarea (uşor observabile în zona dimprejurul străzii Lânăriei) de la începutul secolului au determinat o creştere rapidă a populaţiei. Zona din împrejurimile parcelării a fost, cel puţin la începutul secolului, unul dintre centrele industriale ale capitalei. Arhitectul francez Paul Gottereau, spre exemplu, construise în 1871 pe Bulevardul Mărăşeşti uzina de gaz ce a alimentat pentru câteva decenii iluminatul stradal al capitalei. În vecinătatea străzii Candiano Popescu şi a fostei uzine se aflau de asemenea clădirile Fostelor Uzine Comunale Bucureşti. Tot în zonă se afla principala uzină de prelucrare a gheţii. În general, fabricile sunt construite pe locul vechilor tăbăcării şi postăvării din zona Dâmboviţei, plasate în josul râului pentru a nu afecta calitatea apei curente a oraşului. Industrializarea a presupus şi stabilirea în zonă a unor categorii sociale precare, ce caută îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Casele pe care le construiesc la periferie sunt departe de confortul urban, neavând acces la serviciile de apă, canal sau electricitate, fiind suprapopulate şi insalubre.

Zona Lânăriei trece prin schimbări succesive. Vechile tramvaie cu cai dispar după primul război mondial, edilii aprobând construirea căii ferate pe traseul Gara Filaret (azi autogară) - Dealul Filaret - Piaţa Libertăţii (intrarea în Parcul Carol) - str. Candiano Popescu (prin faţa depoului Societăţii de Tramvaie) - str. Lânăriei - Splaiul Independenţei (Unirii). Revenirea la tramvai (de această dată electric) se face în anii cincizeci. Conform unei hărţi a reţelei de transport în comun din 1956, pe str. Lânăriei treceau tramvaiele 17, 22 şi 26.

Construcţia caselor (1909 -1910, arhitect Ernest Doneaud)

Aşadar, în iunie 1909 începe construcţia locuinţelor sub supravegherea arhitectului Ernest Doneaud, la acea dată "Capul serviciului Construcţii şi Clădiri" din cadrul primăriei Comunei, secondat de inginerul N.G. Costinescu. Ridicarea clădirilor a fost realizată de către firma antreprenorului Emil Peternelli. Lucrările se termină la data de 1 octombrie 1909, dată la care se semnează contractul între antreprenorul E. Peternelli şi arhitectul Doneaud prin care sunt recepţionate definitiv.

La 1 noiembrie 1909, primii locatari încep să îşi ia proprietăţile în primire şi să plătească ratele pentru următoarele şase luni. În total au fost construite 10 imobile pe partea stângă a străzii (dinspre Calea Şerban Vodă spre Parcul Carol), totalizând 28 de locuinţe separate. Arhitectul francez a preferat un stil neo-românesc simplificat, aflat încă într-o faza incipientă.

Concomitent, o lege pentru organizarea unei "Societăţii pentru construirea locuinţelor ieftine" este votată de către Parlament în februarie 1910, iar una specială, dedicată Bucureştiului la 16 mai 1910. Societatea va fi înfiinţată în decembrie 1910 sub conducerea inginerului A.G. Ioachimescu şi va deţine un capital de 2 milioane lei. Înlesnirile pe care Primăria le pune la dispoziţia eventualilor beneficiari sunt remarcabile. În primul rând, construcţiile sunt scutite de orice impozit către stat şi comună timp de 10 ani. Între 10-15 ani se plăteşte un impozit progresiv din costul lucrărilor edilitare şi abia după 20 ani se plăteşte impozitul în întregime. În cazul în care capul familiei deceda, familia era scutită de la plata ratelor. Mai mult, Primăria contribuia cu jumătate din costul lucrărilor edilitare pe străzile din parcelările societăţii. Marele avantaj era, fără îndoială, preţul, fixat de Primărie la maxim 5.000 lei, în condiţiile în care un funcţionar era remunerat cu aproximativ 150 lei lunar. 10% din valoarea casei trebuia achitată în avans, urmând achitarea ratelor lunare. Pragul salarial pe care nu trebuiau să îl depăşească beneficiarii era stabilit la 250 lei.

Primii locatari din strada Lânăriei au beneficiat de condiţii bune, astfel că o singură persoană dintre cumpărătorii iniţiali nu şi-a putut achita obligaţiile financiare. Durata de scadenţă era de 20 de ani şi era foarte avantajoasă: în cazul în care o familie alegea acest termen, plătea cei 4.500 lei în 240 luni, ceea ce înseamnă 20 lei pe lună, adică aproximativ 10-15% din salariu, o sumă acceptabilă.

Pentru amenajarea zonei, se fac racordurile la reţeaua de apă şi canal de către Serviciul Apelor din Primăriei şi, probabil, în aceeaşi perioadă se plantează şi platanii care se mai văd şi azi. Arhitectul sau, în lipsa sa, inginerul aveau sarcina de a dirija şi coordona firmele subcontractate precum cea de vopsitorie (Gheorghe B. Niculescu,), de tâmplărie (Fabrica Petre Popescu), asfalt şi bitum (firma Asfalt Traian) sau Fabrica Zweifel care pune la dispoziţie 40.000 kg var hidraulic în perioada iunie-iulie 1909. Se montează ferestre de fier, se vopseşte de 3 ori cu "culoare de ulei", se pun jgheaburi şi burlane, precum si pervazuri de lemn de brad. Constructorii revin în 1910 pentru diverse reparaţiuni de tencuieli de ciment la soclu, repararea ferestrelor, schimbarea uşilor şi curăţarea mozaicului, precum şi pentru numeroase lucrări de întreţinere. Construcţia lor nu este lipsită de probleme: apar numeroase plângeri ale firmelor mai sus menţionate pentru întârzierea plăţilor, însă Primăria le achită până la sfârşitul anului 1910. Casele au două sau trei camere, grupate fie câte două, fie câte patru sub acelaşi acoperiş. În cererile pe care le depun începând cu iulie 1909, doritorii nu uită să menţioneze tipul de casă care li se potriveşte mai bine. Cu toate acestea, nu în toate cazurile atribuirea caselor se face diferit de dorinţa viitorilor locatari.

Primii locatari ai caselor-tip

Pentru a putea beneficia de o locuinţă socială, aplicanţii trebuiau să fie cetăţeni români, cu un loc de muncă stabil, fiind favorizaţi în special funcţionarii şi muncitorii din fabrici sau micii meseriaşi. Aveau obligaţia examinării medicale. Cererile depuse de aceştia la Primărie cuprind starea lor civilă, numărul de copii sau persoane aflate sub îngrijire, precum şi salariul lunar pe care îl încasează. Lipsesc datele în legătură cu numărul total de cereri depuse. Cert este că s-au păstrat doar 28 aprobate şi alte două respinse de către Primărie sau retrase de solicitanţi. Este cazul lui Vintilă Antonescu (27 ani, căsătorit, o fetiţă, funcţionar la Observatorul Astronomic şi Meteorologic, 150 lei lunar) şi al Constanţei Popescu (proprietara unui magazin de modă pe Calea Victoriei, cu trei copii). Cu toate acestea, criteriile de selecţie rămân necunoscute. Niciunul dintre cei care îşi menţionează şi locul naşterii în cerere nu s-a născut în Bucureşti şi nu lucrează în fabricile din zona industrială din apropiere.

Aşadar, douăzeci şi opt de familii s-au mutat iniţial pe strada Lânăriei: o familie a renunţat după câteva luni, iar altă locatară nu a putut să îşi plătească primele rate, de aceea Primărie lua în considerare în mai 1910 să o evacueze. În total sunt aproximativ 100 de locatari, mai mult de jumătate fiind copii. Cel mai mic salariu lunar al celor care au depus cereri este de 90 lei, al lui Gheorghe Avramescu, conductor de tramvai de la Societatea de Tramvaie Bucureşti, iar cel mai mare este de 200 al lui Vintilă Ionescu, funcţionar al Ministerului de Interne. Majoritatea salariilor sunt în jur de 150 lei, iar ratele pe care le plătesc pentru casă se ridică la 40 lei pe lună, ceea ce reprezintă aproximativ un sfert din salariu, pe an ajungându-se să se depună până la 480 lei. Cu acontul de cel puţin 500 lei pe care fiecare doritor era obligat să îl plătească la data încheierii contractului, locuinţa putea fi achitată în 10 ani, cotizând un sfert din salariu, neluând în considere faptul că ambii soţi puteau să lucreze. Termenul maxim pentru achitarea locuinţelor era stabilit la 20 de ani.

Majoritatea beneficiarilor sunt mici întreprinzători (cizmar, cofetar, blănar, pantofar, frizer), dar şi funcţionari la diversele autorităţi publice precum Ministerul de Interne, Observatorul Astronomic şi Meteorologic sau C.F.R. Între cei care depuneau cererile şi primărie se încheia o convenţie (pentru "concedarea" dreptului de habitaţiune) care stipula casa la care a fost repartizat, drepturile şi obligaţiile pe care le avea. Spre exemplu, Ion Copăceanu, locatarul casei de la nr. 87 dispunea de un teren de 90 mp, încadrat de gardul de 15 m pe o parte cu C. Potop şi 10 m cu Natalia Nicolescu, iar gardul de la stradă era de 10 m. Casa avea o suprafaţă de 60 mp, zid comun cu locuinţa de la nr. 87, două camere, bucătărie, latrină, sală, prispă deschisă, magazie şi pivniţă. Locuinţa nu se putea vinde sau închiria, locatarii neavând dreptul de a face schimbări sau de a desfăşura activităţi comerciale în ele. În momentul semnării contractelor, Primăria era reprezentată de ajutor de primar C. Hagi Theodorachy (numit la data de 2 decembrie 1908) şi de Al. Davidescu, directorul Lucrărilor Publice.

Veţi putea citi, în următoarea intervenţie în legătură cu strada Lânăriei, cum poveştile celor de aici diferă şi construiesc o altă dimensiune a unei străzi din Bucureşti. Pentru cei care au rămas în zonă, cele câteva case construite de Societatea de locuinţe ieftine amintesc de camuflajul din timpul celui de-al doilea război mondial şi schimbările, în primul rând sociale, prin care capitala trece în primele decenii ale regimului comunist.

Surse:
Arhivele Naţionale, Direcţia Municipiului Bucureşti, Primăria Oraşului Bucureşti, Serviciul Tehnic, 405/1909, 406/1909, 407/1909.
Alexandru Ofrim, "Străzi vechi din Bucureştiul de azi", Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.
Liviu Chelcea, "Bucureştiul postindustrial", Iaşi: Polirom, 2008.
Ion Vitan, "Primarii Bucureştilor", Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2009.
Cincinat Sfinţescu, "Societatea comunală de Locuinţe Ieftine şi realizările ei" ("Urbanismul", nr. 5-6/1933).