Sunt hipermetrop

Ţin minte numai că era o clădire înaltă cu două uşi mari de sticlă, dar după uşile alea nu se vedea nimic. Cred că o fi fost din cauza luminii, pentru că, în ziua aia, era mult soare afară. Nu mai ştiu unde anume era clădirea, dar dacă ajungeţi prin preajmă trebuie s-o vedeţi, răsare parcă aşa, de niciunde. Era şi tare cald. La cât umblasem eu în ziua aia, am crezut că mor de la căldură. Eram şi nervos şi eu nu mă enervez când sunt nervos, adică nu se vede când sunt nervos, dar eu simţeam, îmi bătea inima, să-mi pocnească. N-aveam nici pastilele la mine. Şi l-am văzut pe tinerelul ăla de la birou, singur în toată camera şi nici nu mă băga în seamă... Aaa, deci, cum intraţi pe uşile alea mari de sticlă, e o cameră mare, luminoasă, rotundă doar cu biroul tinerelului ăstuia, undeva în spate, biroul e negru aşa, ca o pată. M-am dus nervos la el, adică nervos în sinea mea, că n-am ţipat sau trântit, şi i-am zis:
- Aveţi ochelari de suflet?
- Avem, tataie, stai la rând.
- Aici? Aici îi ţineţi?
- Da, ai răbdare, spun.
- Bine că aveţi, am umblat toată ziua după drăciile astea, ba mă trimeteau la alt ghişeu, ba mă trimeteau la dracu'. Nici nu ştiu ce să mai cred. Da' tu zici că sigur aveţi, nu?
- Dacă am spus că avem, avem, tataie. Numai taci din gură puţin şi stai la rând.
- Da, da, stau, nici nu se pune problema. Da' care-i rându'?
- Păi cum care-i?

Tânărul ăsta ridică, până la urmă, ochii de pe birou, vede carevasăzică încăperea goală şi pe mine tocmai sosit, cum stăteam cuminte în faţa lui.
- Da, se pare că matale urmezi.
- Ia uite ce repede a mers. Aşa, îmi trebuie şi mie nişte "ochelari de suflet", acum tu să nu râzi de mine, zi-mi cât costă şi gata...
- Nu râd de tine, nene, că asta vând. Dă-mi reţeta, că doar nu ţi-i dau aşa, după ochi.
- A, da, reţeta. Am uitat de ea. Nu, nu, că-i aici... Pe aici pe undeva.

M-am cotrobăit prin toate buzunarele, caut prin sacoşa de pânză, până la urmă o găsesc şi i-o dau.
- Aha, uite-o! Ce zice?
- Nu v-a spus doctorul?
- Mi-a zis, dar nu prea am înţeles...
- Aveţi hipermetropie.
- Ce să am?!
- Eşti hipermetrop, tataie!
- Uite aşa a zis şi doctorul şi eu nu am înţeles... Cum adică?
- Păi când ai hipermetropie nu vezi de aproape, asta înseamnă că trebuie să te depărtezi de lucruri ca să le poţi vedea, aşa-i?
- Aşa o fi, nu ştiu.
- Matale aşa faci?
- Nu ştiu ce să zic, cert e că nu prea mă apropii, adică, într-adevăr, mă depărtez... da' nu spune acolo cam cât?
- "Cam cât" nu spune, dar aveţi dioptrii cam mari.
- Ce să am?
- Dioptrii. Adică... Cam cât de prost vedeţi.
- Aoleu. Şi e grav, deci.
- Nu sunteţi un caz disperat.
- Dar în rest văd. N-am avut niciodată probleme cu ochii! Văd şi firu' de iarbă care se mişcă în grădină. Am văzut şi-un război, şi tot văd.
- Bun. Atunci se rezolvă, staţi liniştit. Doctorul nu v-a mai spus nimic?
- M-a întrebat de nevastă, de casă... Nu m-a consultat foarte mult.
- Aha.
- Oare... era nemulţumit?
- Nu, nu, v-a tratat normal.
- Mai mult oricum nu aveam, şi m-am dus mai degrabă de gura neveste-mii , că eu nu prea am încredere în ăştia.
- Dar ce simptome aveaţi?
- Ce să am?!

Mă tot lua cu cuvinte din astea complicate şi ştiu eu cum fac ăştia, când vor ceva de la tine, te iau cu cuvinte complicate. Tinerelul, de altfel, nu antipatic... frumuşel, se vedea că-i deştept. Adică îi zic eu "tinerel", dar părea copt bine la minte. Şi se uita cu nişte ochi la mine de credeam că vede şi prin mine, o să vedeţi dacă daţi de el, să nu vă sperie. Nu prea se mişcă de la locul lui, o singură dată parcă s-a ridicat. Mă-ntreabă:
- De ce v-a trimis nevasta la doctor?
- Eh, baliverne... Că n-o mai înţeleg, că niciodată n-am ascultat-o. Treburi muiereşti. Ştiţi cum se vaită ele, mai ales acum, la bătrâneţe. Doar rău nu i-am făcut niciodată. De copii mă tem. Că şi ei au început să-mi zică ce zice şi ea. Că sunt prea ursuz. Că nu am fost niciodată "afectuos". Da' acuma dacă îmi spuneţi şi dumneavoastră că sunt din ăla... şi-ncă hiper. Ce-am să fac? Îmi pun ochelari.

Aşa-mi zic ai mei şi zic "afectuos" parcă ar avea prune în gură, mor când îi aud. "Afec-tu-ooos".
- Judecând după diagnosticul pe care vi l-a pus doctorul, să ştiţi că soţia dumneavoastră s-ar putea să aibă dreptate.
- Adică cum?
- Dacă sunteţi într-adevăr hipermetrop, şi s-ar putea să fiţi de ceva timp, înseamnă că sufletul dumneavoastră nu e obişnuit să se apropie de un alt suflet pentru a-l vedea, a-l înţelege şi a comunica. Asta nu înseamnă că ceea ce simţiţi dumneavoastră pentru soţie nu are aceeaşi valoare ca şi în cazul unui suflet emetrop, adică normal, ci doar că vă vine mai greu să vă deschideţi sufletul. Sunteţi mai reţinut. Aşa-i?
- Aşa o fi...
- Păi eu nu pot să vă fac ochelarii dacă nu corespundeţi diagnosticului...
- Aşa e, dom'le, aşa e.

Râdea pezevenchiul... L-am simţit cum vrea să mă încerce, asta mi-a plăcut la el. A început după aia să bată la calculator.
- Auzi, şi sunt mulţi aşa ca mine?
- Oho.
- Ce chestie... Da' de la ce se face asta?
- Depinde... De la timp. Şi de la unele situaţii. Nu e ca la ochi.
- Păi da, că sunt bătrân.
- Sunteţi, sunteţi...
- Ce vrei să zici?
- Vă confirmam.
- A, păi da, sunt bătrân, dar mă ţin... Şi zi aşa... nu simt de-aproape. Şi asta înseamnă că sunt bolnav acuma, ce să zic. Boala asta nu cumva tot femeile au inventat-o? Sincer să-ţi spun, ca între bărbaţi, mie nu mi-a plăcut niciodată drăgălăşenia şi toată fandoşenia asta. Ce-am avut de spus, am spus, mi-am întreţinut familia cât am putut! Ştii ce vreau să zic. Nu am fost niciodată, cum să spun eu, guguştiuc. Ştii cum stau porumbeii cioc în cioc, nu? Nu mi-a plăcut niciodată asta, nici să fac, nici să văd la alţii. Şi acum trebuie să-mi fac şi ochelari, asta-i bună! Ce voia, să-i scriu poezii?
- Nu cred că aveţi voie să fumaţi aici.

Aaa, mi-am aprins o ţigară când vorbeam, dar nu băgasem de seamă.
- Nu-i nimic, uite, mă duc mai încolo... Dacă ai şti tu, băiete, prin câte a trebuit să trec ca să reuşesc să fac ceva din viaţa asta. Să-mi hrănesc copiii. Asta nu se cheamă iubire? De câţi ani muncesc pământul, apoi fabrică, fă naveta zi de zi... Când să mai fiu "afec-tu-ooos"? Dacă eram eu afectuos cum voia ea, muream toţi de foame. Am sau n-am dreptate? Nu te cert pe tine, te întreb aşa... Şi dacă am dreptate, de ce sunt eu ăla bolnav? Bolnav sunt numai de inimă. Pentru aia i-au pastile. Că deh, sunt bătrân. Asta pot să înţeleg. Îmbătrâneşti, ţi se lasă inima, iei pastile...
- Aşa e şi aici.
- Zi mai tare, că nu te-nţeleg.
- Păi vino mai aproape, tataie. Ziceam că aşa e şi aici. Ai îmbătrânit şi nu mai vezi bine ce ai lângă tine. De-aia îţi faci ochelari, că poate o să vii într-o zi de la muncă, o să te uiţi în jur şi o să ai impresia că nu mai ai pe nimeni, şi asta e mai rău. Ia-o ca pe o măsură preventivă. Noi vorbim metaforic, sper că-nţelegi...

Ce băiat bun, să ştiţi. Mi-a fost drag de el când mi-a zis asta. Mi-a şi zâmbit. Atunci mă gândeam să-l întreb dacă are tată, de-al cui e... Am uitat, pe urmă.
- Da, da, eu asta înţeleg, pe medicii nu prea. Auzi, şi se tratează lumea la tine?
- Nu prea.
- Aoleu, de ce? E scump? Stai că am uitat să te întreb...
- Nu-i scump, dar nu prea înţelege lumea că are nevoie de aşa ceva. Ca matale aşa.
- Acuma, s-o zicem pe aia dreaptă, când eşti bătrân ca mine, nu-ţi mai trebuie ochelari din ăştia, că acuş dai ortu' popii!
- Lasă că nici matale nu eşti aşa de bătrân. Văd că te ţii bine. Problema e că vin şi tineri.
- Ei da?
- Nu le convine ce le spun şi pleacă. Pleacă şi trăiesc aşa toată viaţa, şi chestia asta se agravează, nu e de glumă. Într-un final îşi dau seama că au rămas singuri sau că sunt nefericiţi. Puţină lume se tratează, să ştii că eşti pe calea cea bună.
- Deja parcă mă simt mai bine.
- Dă-mi buletinul, te rog, să-ţi trec datele aici.

I-am dat buletinul, a mers treaba repede. Mă uitam aşa la el, de tată am zis să nu-l întreb, dar tot mă gândeam de unde o fi apărut băiatul ăsta...
- Auzi, da' tu aşa tânăr, n-ai avut probleme, nu?
- Eu am miopie. Dar mă tratez.
- Şi asta cum e?
- Pe dos ca la matale. Adică eu nu văd de departe.
- Aaa, şi ai ochelari?
- Am.
- Şi de ce nu-i porţi?
- Îi port, dar nu-i vezi matale. Lasă că o să-i primeşti şi o să vezi.
- De-abia aştept!
- Gata.

Îmi întinde reţeta, buletinul, am crezut că-şi bate joc de mine.
- Păi cum gata? Unde-s ochelarii?
- Am trimis comanda, o să vină curând.
- Vin direct acasă?
- Oriunde ai fi.
- Ce bine. Mulţumesc frumos...
- Cu plăcere.

Îmi iau actele şi dau să plec. După ce fac câţiva paşi, care-i primul lucru care-mi vine în minte? Să fug acasă la nevastă-mea să-i povestesc! Păi cum, că doar din cauza ei eram nervos când am venit! Tinerelul ăsta face minuni, vă spun. Sau mi-or fi fost ajunşi deja ochelarii şi eu nu ştiam. I-oi fi purtând şi acuma şi eu nu ştiu... Mă-ntorc înspre el şi-i zic:
- Şi dacă am să mai găsesc din ăştia ca mine prin sat, îi trimit aici la tine să se trateze!

Şi e pe gratis, că n-a zis nimic de bani!