Au pays de la magie / În ţara magiei

Ţara Magiei are împrejur insule micuţe: sunt geamanduri. Toate au înăuntru un mort. Centura de geamanduri protejează ţara Magiei şi serveşte localnicilor ca post de veghe, semnalându-le apropierea unor străini.
Nu mai rămâne apoi decât ca aceştia să fie abătuţi din drum şi trimişi departe. Vezi colivia, auzi o zburătăcire. Percepi sunetul indiscutabil al ciocului care se ascute de gratii. Dar păsărele, ioc. Într-una din aceste colivii goale răsuna cea mai aprigă ciorovăială de papagali pe care mi-a fost dat s-o aud. Fireşte, nu se vedea nici unul. Dar câtă zarvă! De parcă s-ar fi aflat acolo trei-patru duzini.
"... N-or sta prea înghesuiţi în colivia asta mică?", am întrebat maşinal, dar adăugând întrebării mele, pe măsură ce o auzeam rostită, o nuanţă batjocoritoare.
"Ba da... - mi-a răspuns ferm stăpânul ei - de aia trăncănesc mereu. Şi-ar dori mai mult loc."

Picătura aceea de apă este mai simţitoare ca un câine. Se ţine scai de tine. Copiii o iau cu ei la joacă. O cuprinde melancolia dacă n-o bagi în seamă. Dacă o tai, îndată se desface şi moare. Insectele de apă se feresc de ea. Din curiozitate sau din răutate, unii băietani se distrează omorând-o. Şi, dacă vorbim despre răutate, atenţie la frână (vezi capitolul cu frâna).

Pe drum, se-ntâmplă deseori să vezi un val, un val de unul singur, desprins de ocean.
Cine să aibă nevoie de un val acolo? Şi nici vreun joc nu poate fi.
Este un caz de spontaneitate magică.

În schimb, să mergi pe ambele maluri ale unui râu este un exerciţiu nu de puţine ori anevoios. Vezi adesea câte un bărbat (student la magie) urcând pe firul apei şi mergând pe cele două maluri odată. Preocupat din cale-afară, el nu te vede: are de înfăptuit un lucru delicat şi nimic nu trebuie să-i distragă atenţia de la ce face. Altminteri, într-o clipită s-ar pomeni singur pe unul din maluri şi cât i-ar fi de ruşine!


A fost creat un costum pentru a rosti litera R. Mai au şi un costum pentru a rosti litera Vstts. În rest, te descurci, cu excepţia literei Khng.
Însă costumele astea trei costă o avere. Neavând bani destui pentru a le cumpăra, multora nu le rămâne altceva de făcut decât să se bâlbâie la trecerea literelor cu pricina; ori, dacă nu, înseamnă că sunt al naibii de tari în magie.

La ţară, vezi adeseori focuri pe-nserat. Focuri care nu sunt focuri. Ele nu ard nimic. Abia pot mistui - iar pentru asta e nevoie de unul cumplit de arzător - un fir al fecioarei care trece prin centru. De fapt, sunt nişte focuri lipsite de căldură. Dar au o strălucire pe care natura nu o poate da (inferioară totuşi aceleia a arcului electric).
Aceste vâlvătăi te farmecă şi te înspăimântă, fără însă a-ţi pune viaţa în primejdie, iar focul se stinge din senin, la fel cum s-a ivit.

Am văzut apa care se abţine să curgă. Dacă e învăţată cu asta, dacă e apa ta, ea nu se revarsă, chiar de s-ar sparge carafa în patru.

Vorbeşte careva. Dintr-odată, îl apucă un strănut de neoprit, zguduitor, pe care nimic nu-l prevestea. Ascultătorii înţeleg: "I s-a ciupit coarda", gândesc ei şi se îndepărtează râzând. Aceste avertismente lăuntrice, datorate Magilor, merg de la spasm până la contracţie, până la angina pectorală.
Ei îi spun "ciupirea corzii". Fără vreo altă explicaţie, se mai spune şi "I-au ciupit-o zdravăn".
S-au văzut oameni în agonie care nu duceau lipsă de nimic, doar că cineva "LE-O" ciupea grav.

Magii iubesc întunericul. Cei începători au neapărată nevoie de întuneric. Îşi fac mâna, dacă pot spune aşa, prin cufere, şifoniere, dulapuri cu lenjerie, lăzi, pivniţe, poduri, pe sub casa scărilor. La mine acasă, nu trecea o zi fără să scot din dulap ceva insolit, fie o broască, fie un şobolan, pe care îl simţeai că nu e-n stare de mai nimic şi care, de altfel, cădea lat înainte s-o poată zbughi.
Găseam până şi spânzuraţi, unii falşi, desigur, la care nici măcar frânghia nu era adevărată.
Cine ar putea spune că până la urmă ajungi să te obişnuieşti?
Mereu, pentru o clipă, eram cuprins de teamă când întindeam mâna, şovăind, spre mânerul uşii.
Într-o zi, un cap însângerat s-a rostogolit pe haina mea nou-nouţă, dar fără să o păteze.
Nu mi-a trebuit decât un moment - infect, n-aş vrea să mai trăiesc vreodată unul la fel - până să închid uşa.
Se vede treaba că Magul acela era un novice dacă n-a izbutit să păteze o haină deschisă la culoare. Dar capul, greutatea sa, întreaga lui înfăţişare, le imitase bine. Cu un amestec de spaimă şi greaţă, încă îl mai simţeam cum cade pe mine, când dispăru.

Un copil, copilul şefului, copilul bolnavului, copilul plugarului, copilul prostului, copilul Magului, orice copil se naşte cu douăzeci şi două de pliuri. Care se cer netezite. Abia atunci viaţa unui om este întreagă. El moare sub această formă. Nu i-a mai rămas nici un pliu de întins.
Rareori însă moare vreun om fără să mai aibă câteva pliuri de întins.
Dar s-a întâmplat. În paralel cu operaţiunea aceasta, omul formează un sâmbure. Rasele inferioare, cum e rasa albă, văd mai degrabă sâmburele decât netezirea. Magul vede mai degrabă netezirea.
Numai netezirea are importanţă. Restul nu e decât un epifenomen.

Cei mai mulţi oameni n-au altă treabă decât să-şi roadă dublul. În ţara Magilor, nu e îngăduit să faci asta, vinovaţii sunt pedepsiţi cu asprime şi trebuie să-şi îndrepte greşeala cât mai curând, n-au încotro.

Cocoşatul? Un nenorocit, obsedat fără să-şi dea seama de paternitate (precum se ştie, cam predispus la trebuşoara aia, dar paternitatea îi stârneşte cel mai tare poftele, spun ei).
Ca să-i uşureze chinul, îi scot din cocoaşă un alt cocoşat, unul micuţ.
Stranie întrevedere, când se privesc întâia oară în ochi, cel vârstnic uşurat, celălalt plin de amărăciune de pe-acum şi purtând povara infirmului.
Inutil s-o mai spun, cocoşaţii scoşi afară nu sunt nişte cocoşaţi veritabili, nu sunt cu adevărat mici şi nici cu adevărat vii. După câteva zile, dispar fără să lase vreo urmă. Dar cocoşatul şi-a îndreptat spinarea, şi acesta e într-adevăr un miracol.
Altminteri, şocul este obligatoriu. Contează întâiul şoc, galvanizarea individului, care în primele clipe tremură din toate încheieturile.
În schimb, dacă cocoşatul priveşte cu nepăsare făptura măruntă care a ieşit din cocoaşa lui, strădania a fost în zadar.
Poţi să-i scoţi de-acolo două duzini şi n-ar avea nici un rezultat, nu i-ar aduce vreo ameliorare.
Ce să mai spui? E un cocoşat de-adevăratelea, un cocoşat perfect.

Un muribund are întotdeauna două degete. Dar nu mai are decât două, două care încă se mai agaţă şi pe care trebuie să i le îngrijeşti, să i le masezi, să i le înviorezi, fiindcă, dacă şi-ar slăbi strânsoarea, totul s-ar sfârşi. Nimeni nu-l va mai salva pe acel bolnav, chiar dacă rădăcina suferinţei i-ar fi smulsă din trup. Se scurge ultima lui noapte.
Nu va mai ajunge să vadă zorile.

Simţi cum ceva te atinge pe neaşteptate. Priveşti în jur, dar nu vezi pe nimeni lângă tine, mai ales dacă e sfârşitul după-amiezii, când lumina scade (ora la care ele ies).
Tulburat, te duci să închizi uşile şi ferestrele. Îţi pare atunci că o fiinţă de aer, asemenea Meduzei care trăieşte în apă, ea însăşi nefiind altceva decât apă, o fiinţă străvezie, masivă şi elastică, încearcă să pătrundă pe fereastra care îţi opune rezistenţă când o împingi. O Meduză de aer a intrat înăuntru!
Cauţi o explicaţie firească a celor întâmplate. Dar senzaţia de nesuportat creşte îngrozitor, ieşi strigând "Mja!" şi o iei la goană pe străzi.

Să nu-ţi mai trebuiască viţelul pentru ficatul de viţel. Să nu-ţi mai propui un viţel. Să nu mai fie nevoie să-l duci la păscut, să dai o mână de ajutor când e fătat, să-l omori, să nu mai fie nevoie să faci să apară şi să dispară personalităţi de viţei.
Doar o dată, o singură dată, cu multă vreme în urmă, a fost omorât un viţel - i s-a recoltat ficatul, a fost cultivat, i s-a găsit un mediu prielnic şi acum se dezvoltă în cantităţi nesfârşite. Ficatul are duşmani care îl împiedică să crească şi să se dezvolte (cel mai de temut este viţelul care nu se gândeşte decât la sine), are propriile otrăvuri împotriva cărora luptă viţelul însuşi, luptă cu îndârjire, fără să cunoască răgaz, dar degeaba, fiindcă nu e decât un viţel.
Un Mag n-ar trebui să ştie mai multe despre asta decât un viţel?
Ca şi despre mere, despre carnea albă de pui, despre smochine, despre orice. Când s-au terminat merii şi smochinii (a mai rămas doar câte unul pe alocuri ca ornament, pentru instruire sau pentru libertatea naturii), nu mai ai nevoie de ei. Poţi avea, după o primă însămânţare, carne de măr sau de pui, carnea a tot ce creşte şi vieţuieşte. Dreptul la carne! Carnea pe care ei nu ştiau ori nu doreau s-o cultive.
Li se ia carnea. În ziua de azi, până şi Magilor!