Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ideea


Sabina Balan

12.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Sub bolta ce zace azvârlită deasupra gâtului meu, doi neuroni s-au pupat, iar din sărutul lor a sărit o scânteie, un mărunt grăunte luminos ce mai apoi, în drumul său spre materializare, a devenit o flacără ce zumzăia, zumzăia, zumzăia, până ce s-a lovit de dinţi. Nu a vrut, pur şi simplu, să părăsească uterul matern în care fusese conceput şi care era capul meu. Şi era de înţeles... o poartă atât de înşelătoare precum cavitatea bucală, unde putea fi lesne modificat de muşchii limbii, iar cantitatea lui luminoasă s-ar fi topit în sunete plutitoare. Nu asta voia. Aşa că a căutat altă cale.
- Fascinant!
- Aşa este...
- Şi ce s-a întâmplat mai apoi?
- Începu să ardă tot mai tare şi să pârjolească totul în calea sa avidă spre naştere, capul meu se umfla îngrozitor pe umeri, vrând să ducă sarcina la capăt, îmi poruncea expulzarea fără drept de veto. Şi atunci începură să mi se înfierbânte buricele degetelor şi să-mi amorţească, o amorţeală plăcută, aş putea spune, care mi-a dat de gândit până ce am înţeles tendinţa Ei.
- "Ei", flacăra?
- Ei, "Ideea". Aşa am numit-o. Voia să fie nemuritoare, mititica. Ştii cum părinţii pot vorbi cu copiii lor prin ceea ce numesc ei telepatie, o înţelegere negrăită, ei bine, aşa mi-a spus şi Ea mie "Vreau să fiu nemuritoare!" De asta se oprise când dăduse de smalţul dinţilor, pentru că se temuse că odată ieşită din spaţiul conceperii ar fi căzut în gol şi s-ar fi pierdut. Am mângâiat-o şi am nutrit-o în continuare până ce a crescut cât o văpaie mistuitoare.
- V-a fost foarte greu probabil...
- Ceea ce e uşor, mai ales în dragostea asta aproape maternă a mea, e searbăd, dă impresia armoniei şi a fericirii, dar nu hrăneşte dragostea. De asta spun că am nutrit-o până ce...
- Până ce...
- A găsit calea! Gingaşa bestie a mea, Ideea, s-a aciuat acolo unde ştia ea că poate pune stăpânire şi controla materializare ei, foarte importantă, acea parte a corpului meu pe care ştia că am să i-o dăruiesc.
- Unde mai exact?
- Să vedeţi. S-a strecurat prin jugulară, a trecut prin claviculă şi humerus, străbătând bicepsul şi tricepsul şi luând calea falangelor. Acolo a găsit Ea altarul pe care să ardă şi să se transforme. Asta a făcut!
- Ea sau dumneavoastră?
- Nu, nu, nu. Eu am ajutat, eu am fost preotul dacă vreţi, eu am dus-o către nemurire, eu am scris-o, eu am născut-o! Eu am luat condeiul şi am materializat văpaia ce începuse să mă topească, am exorcizat-o, am...
- Am înţeles. Deci aşa a fost...
- Da, aşa m-am apucat de scris.

Avea acea flacără despre care vorbea în privire. Nu ştiu dacă îi venise vreo Idee pe loc. Nu ştiu nici măcar dacă se gândea la ceva, nici când i-am luat interviul, nici după aceea. Dar ştiu că undeva acolo trebuie să fi fost o legătură carnală între ceea ce scrie acest domn şi ceea ce simte el. M-am dus acasă după aceea, gândindu-mă la asta, am urcat şase etaje până să-mi amintesc că am lift, apoi am mai urcat patru cu liftul. Mi-am turnat apă fierbinte peste un plic de cafea solubilă şi, în timp ce amestecam, mă gândeam dacă nu cumva cafeaua pe care urma să o beau avea să sperie Ideea din mine, pentru că era prea caldă. Apoi am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când te surprinzi pe tine însuţi crezând în fantome şi simţi, pentru o clipă, ruşinea că ai putut să crezi în aşa ceva. Ideea mea nu era aceeaşi cu Ideea acelui domn. A lui merita să fie scrisă cu majusculă şi în interiorul unei propoziţii, a mea, nu. Aşadar, ideea mea, cu i mic, nu avea de ce să fie afectată de contactul cu o cafea, oricât de fierbinte ar fi ea, nu avea dreptul să reacţioneze la ceea ce făcea corpul meu şi nici să-i dicteze ceva. Trebuia să stea locului, impermeabilă, şi să aştepte. Eu aveam să hotărăsc când o voi muta pe hârtie, ea nu avea personalitate. Ce idee tristă trebuie să fie, mi-am spus. Aşa că am făcut un compromis. I-am dat drumul să zburde. A plecat şi nu s-a mai întors, decât mai târziu, vânătă şi obosită, dar fericită.

Am scris textul ăsta după două luni de la interviu. Era să-mi pierd slujba. Dar am simţit cum ideea mea crescuse de la un i mic la un I mare, se maturizase şi era gata să coboare pe tastele calculatorului meu, până pe hârtie. M-a privit recunoscătoare, s-a lipit de tuşul de la imprimantă şi m-a lăsat s-o scriu, apoi s-a întors. Mă gândesc s-o trimit într-o excursie de socializare, să mai cunoască şi alte Idei, să se împrietenească şi, de ce nu, să aibă şi ea propria ei idee. Îi redau libertatea după o relaţie frumoasă, sper doar să mă mai viziteze din când în când.

Mulţumesc pe această cale editorului meu pentru timpul acordat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer