Regizorul Cristian Mungiu vorbeşte într-un interviu acordat pentru Gazeta Sporturilor înainte de lansarea filmului După dealuri, filmul anului 2012 în România, dublu laureat la Cannes, 2012, despre echipa lui de suflet, bufonii din Liga 1 şi cum e să faci film în România. Această versiune extinsă a interviului apare în exclusivitate pe LiterNet.
Maria Andrieş: Ai văzut meciul România - Olanda (din preliminariile CM 2014, 16 octombrie 2012, scor 1-4 - n. LiterNet)?
Cristian Mungiu: În acelaşi timp cu meciul României era proiecţia mea cu După dealuri de la cinemateca din Bruxelles, organizată la iniţiativa fraţilor Dardenne - care, în particular, sunt mari microbişti. Întrucât la pauză era deja 3-1 pentru Olanda, am decis să vedem mai degrabă Belgia - Scoţia, într-un pub, în mijlocul suporterilor belgieni şi al celor scoţieni, îmbrăcaţi în kilturi, care convieţuiau foarte paşnic. Aşa măcar ne-am bucurat de bucuria belgienilor.
M.A.: Ce echipă urmăreşti?
C.M.: Eu ţin dintotdeauna cu Poli Iaşi.
M.A.: Acum se numeşte altfel...
C.M.: Se numeşte iarăşi CSMS, ca pe vremea lui taică-meu, dar pentru noi e aceeaşi echipă. Nu e foarte uşor să ţin cu Poli Iaşi acuma, dar am ţinut cu ei şi când erau în B sau în C. Asta este, ţii cu echipa ta de când începi să te uiţi la fotbal, indiferent prin ce trece. Mi-aduc aminte că în perioada când erau în C s-a născut rivalitatea locală cu Vasluiul, după un meci de Cupă - mi se pare, disputat la Negreşti. Mă mai uit, din când în când, la meciurile lor, dar mai mult la TV.
"Jucam fotbal cu profiliştii"
M.A.: Pe stadionul din Copou ai mai fost în ultima vreme?
C.M.: Nu, pentru că eu ajung să mă duc foarte rar la Iaşi. În schimb, de fiecare dată când se întâmplă să am vreo discuţie cu primarul Iaşiului - în general la ocazii festive - nu uit să-l întreb ce gânduri are cu echipa asta. Mi-aş dori, ca orice ieşean, să ne aducă mai multe bucurii echipa de fotbal (echipa fanion a oraşului - dacă îţi aminteşti acest stereotip de altădată), dar până la urmă dacă le eşti suporter, ţii cu ei în orice situaţie.
M.A.: De jucat ai jucat?
C.M.: Am jucat, dar aşa, cu băieţii, nu ca amicul meu Porumboiu, care a fost legitimat. La liceul la care am terminat eu (de Filologie, dar eu eram într-o clasă jumătate de matematică-fizică, jumătate de mecanică), erau totodată şi clase sportive. La sfârşitul anului era o tradiţie, jucam fotbal şi handbal cu 'profiliştii' - bineînţeles, mâncam o bătaie grozavă, dar eram foarte mândri. Eu jucam libero - astăzi nu mai există nici postul ăsta.
M.A.: Ai vreun fotbalist preferat?
C.M.: Tot aşa, dintr-o nostalgie din asta locală, îi urmăresc pe cei care au fost la Iaşi şi s-au dus la echipe mai mari: Pancu, la Rapid, Laurenţiu Roşu, când era la Steaua, Cristea, care a plecat de la noi la Dinamo şi acum e la Ploieşti. Mai scoatem aşa, din când în când, câte un jucător - dar de o bucată de vreme nu prea mai avem cu ce ne mândri.
"Am trimis invitaţii la Patriarhie"
M.A.: După covorul roşu din Cannes, mall-ul din Vaslui, unde a avut loc avanpremiera După dealuri în România. Cum a reacţionat publicul?
C.M.: La Vaslui, filmul a rulat opt zile în cele două săli ale cinematografului din oraş şi a adunat peste o mie de oameni. Am fost prezent la deschidere pentru că îmi doream să iau acest puls al publicului la prima proiecţie în ţară. Am fost foarte bine primiţi şi am avut parte de o reacţie foarte - aş numi-o - entuziastă - măgulitoare pentru noi, dat fiind faptul că nu e un film simplu şi uşor, e destul de lung, destul de solicitant. Şi dacă nu eşti obişnuit să vezi filme de tipul ăsta nu e neapărat foarte uşor să-l vezi.
Următoarea avanpremieră a fost la Cîmpina, unde s-au desfăşurat filmările. Cred că erau vreo opt sute de oameni în sala aia la proiecţia de gală, veniţi pesemne şi din curiozitate, şi dintr-un fel de patriotism local, să-şi vadă oraşul în film. Am rămas cu ei după proiecţie şi au fost foarte calzi, foarte generoşi, au îmbrăţişat actriţele, pe noi...
M.A.: Te-a mulţumit acest puls al publicului de la avanpremiere?
C.M.: Sigur, cum să nu. Însă ştiu că atunci când faci o proiecţie de gală ca la Vaslui, într-o sală mică, de 75 de locuri, cu intrarea pe bază de invitaţie, sunt foarte multe oficialităţi care vin şi ca atare nu e un public obişnuit. Am primit placheta oraşului, aşa cum şi la Cîmpina am primit distincţii din partea autorităţilor locale. Oamenii sunt mândri când faci să se întâmple ceva în oraşul lor. Dar nu e un public absolut obişnuit. Pe mine mă interesează să ajung să recepţionez pulsul unui public normal, care vine în sală fără nici o obligaţie. Şi, după lansarea din 26 octombrie 2012, o să avem ocazia.
M.A.: Nu toate reacţiile au fost politicoase la Vaslui. Preoţii locali au spus că "Filmul lui Mungiu e o ruşine. La Tanacu n-a fost chiar aşa".
C.M.: Păi, nici n-am pretins că la Tanacu a fost aşa. Şi am insistat pe tema asta cu fiecare ocazie. După dealuri nu povesteşte ce a fost la Tanacu, nu şi-a propus asta, e un film inspirat de cărţile nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, dar care ficţionalizează - sunt alte personaje, cu alte nume, alte motivaţii. Dar pe mine nu asta m-a deranjat, reacţia protopopului de Vaslui - nu mă deranjează nici reacţiile venite de la oameni care nu au văzut filmul. Mi-a părut rău doar că reacţia asta i-a fost luată foarte la cald, îndată ce a ieşit din sală, înainte ca filmul să apuce să se aşeze puţin în mintea şi sufletul lui - şi, prin urmare, vorbele au o conotaţie aşa, uşor dogmatică. Eu sper că Biserica Ortodoxă Română va avea un punct de vedere mai nuanţat şi, aşa cum filmul meu nu generalizează şi nu pretinde că reprezintă punctul de vedere al bisericii despre povestea asta, sper că deopotrivă nici declaraţia domnului protopop nu reprezintă punctul de vedere oficial al BOR despre film. Am trimis de altfel invitaţii la Patriarhie - cred că în clipa în care filmul va ajunge să fie văzut se va înţelege că e foarte echilibrat şi că nu este nici pro, nici contra religiei, ci spune o poveste despre nişte valori la care şi Biserica s-ar putea referi public, din perspectiva ei.
"Cine intră credincios iese credincios"
M.A.: Ce şanse sînt să fii excomunicat?
C.M.: Dimpotrivă, în străinătate filmul a surprins în primul rând datorită tonului foarte temperat. Oamenii au crezut, înainte să iasă filmul pe ecrane, că e un manifest antireligios şi au rămas foarte în cumpănă după ce l-au văzut. Pentru că povestea este spusă fără nici un comentariu al meu personal - e un mod de a te raporta la cinema. Filmul prezintă o poveste. Mai departe, cum se raportează fiecare la ea, ţine de valorile lui personale. Şi părerea mea e că cine intră credincios la film iese credincios, cine intră ateu iese ateu. După dealuri acţionează cumva ca o oglindă şi am constatat în multe proiecţii pe care le-am avut afară un efect din ăsta ca de ecolocaţie. Oamenii proiectează ceva asupra filmului şi ce-au proiectat se întoarce spre ei.
M.A.: Cum te-ai documentat pentru film? Ai stat la Tanacu?
C.M.: N-am stat, dar am fost până acolo - să văd locurile, mânăstirea, pentru că mi se părea că e o etapă importantă în construirea filmului. Dar, încă o dată, nu mi-am propus nici un fel de demers jurnalistic, o reconstituire a faptelor. M-am bazat pe ce ştiam din atâtea materiale de presă pe tema asta, din cărţile Tatianei şi din informaţiile pe care le mai aveam de la Corneliu Porumboiu. Corneliu a fost apropiat de preotul din realitate, au fost colegi la echipa de fotbal din Vaslui. Prin urmare, sînt nişte poveşti din trecutul lor comun la care am avut acces în felul ăsta - în etapa de documentare. Am vorbit de multe ori cu Corneliu, analizând dacă are sau nu rost să mă duc să-l vizitez pe omul ăsta în închisoare.
M.A.: Şi ce ai decis?
C.M.: Am decis în final că nu. Indiferent ce s-a întâmplat atunci, în 2005, până la urmă oamenii ăştia, orice or fi făcut ei, trebuie lăsaţi în pace. Am decis că nu e OK să le folosim numele în film, că nu e moral să facem un film în care să ne referim la ei ca persoane. Ei trebuie lăsaţi în pace. Fiecare o să trăiască cu vina pe care o simte, în funcţie de cît e de religios. Aşadar, am decis să ficţionalizez, filmul e inspirat de cărţile doamnei Bran care reconstituie jurnalistic şi novelistic povestea aceea, dar se îndepărtează consistent de realitate, ca să vorbească despre nişte valori generale - care nu sunt numai româneşti.
"Trăim într-un mediu plin de ură"
M.A.: Este vorba doar de credinţă-necredinţă sau şi de misticism?
C.M.: Filmul face o diferenţă destul de detaliată între biserică ca instituţie, între religie, ca ideologie, între credinţă, care este personală şi între superstiţii, care poluează toate lucrurile astea. Ştii că noi foarte des, la poll-urile care se fac la sfârşit de an, în general românii se declară credincioşi şi nu doar credincioşi, ci şi practicanţi. Dar nu e foarte clar ce înseamnă asta. De regulă, oamenii se consideră credincioşi odată ce au deprins o serie de obiceiuri, de ritualuri - însă asta este doar partea care e la suprafaţa religiei. Una dintre discuţiile pe care le putem face pornind de la filmul ăsta e să vedem care dintre valorile profunde ale creştinismului, pe care ar trebui să le asimilezi de pe urma faptului că eşti credincios au şi fost, de fapt, asimilate în profunzime de cei care merg duminica la biserică.
M.A.: Cum ne putem da seama?
C.M.: Dacă ieşi acum în Bucureşti, de pildă, vezi pe cineva făcându-şi cruce la o biserică, apoi înjurându-te în secunda doi. Trăim într-un mediu plin de ură, plin de invidie şi plin de răutate. Şi te întrebi în ce măsură valorile profunde ale religiei au fost asimilate, şi dacă nu cumva suntem încă la suprafaţa lucrurilor.
M.A.: La ce adâncime se află un personaj care sfinţeşte stadionul, autocarul echipei?
C.M.: Ştii ce se-ntâmplă? E învăţătura asta legată de sminteală. Şi am vorbit foarte mult pe tema asta şi cu actorii. Eu nu fac parte dintre aceia care, datorita faptului că uneori comportamentul unor preoţi este inadecvat sau că unele situaţii - cum e asta cu autocarul de care îmi zici - sunt nepotrivite, spun că toţi preoţii sunt aşa, că biserica este aşa. Nu, nu generalizez şi nu atribui nimic Bisericii şi religiei de pe urma unor exemple nefericite. Sunt oameni, oamenii greşesc, eu încerc să nu-i judec în nici un fel. Pe mine mă interesează chestiunile mult mai profunde. Filmul în sine povesteşte despre altceva, nu e o analiză religioasă a României, e o poveste personală în care dragostea şi, nu ştiu, apropierea dintre două fete, care au crescut împreună la orfelinat, constituie motorul principal. Religia, lumea aia săracă şi superstiţioasă din spate constituie fundalul - important şi care ne poate ajuta să avem o mulţime de discuţii plecând de la film, dar un fundal.
"Preotul din film e mult mai rezonabil"
M.A.: Tema prieteniei apare şi în 4, 3, 2. Stareţul este un fel de dom' Bebe în După dealuri?
C.M.: Eu nu fac filme cu personaje pozitive şi negative, am depăşit polarizări de genul ăsta. Încerc să fac filme cu oameni, oameni care fac şi ei fiecare ce pot. Încerc să-i înţeleg pe fiecare, in film. Încerc să le respect punctul de vedere. Preotul pe care o să-l vedeţi în film e cu mult mai rezonabil, mai înţelept şi mai profund în credinţa lui decât personajul din realitate. E una dintre schimbările foarte mari între cazul relatat de presă şi de cărţile nonficţionale şi film.
M.A.: Ce fel de personaj este preotul din film?
C.M.: Stareţul din După dealuri e întotdeauna mânat de bune intenţii. Şi din perspectiva asta, filmul vorbeşte despre cît de relative sunt pe pământ în momentul de faţă binele şi răul. E foarte posibil, uite, ca într-un caz ca ăsta să se ajungă la o tragedie, deşi s-a acţionat numai cu bune intenţii. Am vrut să analizez felul în care se instaurează violenţa într-o comunitate, în societatea de astăzi, să pricep cum e posibil ca oameni cu care stai la masă într-o zi, în altă zi să ia decizii în numele tău şi să ajungă să te lege, convinşi că îţi fac bine.
M.A.: Oamenii care nu te leagă, dar stau deoparte fac bine sau rău?
C.M.: Filmul vorbeşte despre un anume gen de indiferenţă socială, care e foarte prezent în societatea contemporană. Sunt foarte mulţi oameni care, confruntaţi cu situaţia aia, n-au acţionat în nici un fel. Şi, neacţionând, au considerat că nu au nici o răspundere. Or, asta nu e just. Când îl ignori pe celălalt cu dorinţele lui ai deja o răspundere. Şi poţi să fii la fel de vinovat precum cel care a acţionat greşit. E un film destul de complex, care vorbeşte despre vină, despre răspundere, despre alegeri.
"Am rămas cu obiceiul de a citi zilnic ziare"
M.A.: Tatiana Niculescu Bran a afirmat că, spre deosebire de piesa montată de Andrei Şerban, filmul e lipsit de dimensiunea spirituală.
C.M.: Textul piesei lui Andrei Şerban e scris de Tatiana. Filmul meu nu ecranizează cărţile Tatianei, nici măcar nu e bazat pe ele, ci e inspirat de ele. Am convenit asta de la început, după cum am agreat de la început şi că e scenariul meu este o operă originală şi că doar în condiţiile astea mă apuc să fac filmul. Am convenit aşa din două motive. Primul: Tatiana n-a obţinut nici un fel de drepturi de la oamenii ăia, a vorbit despre ei considerând că e OK să n-aibă nici un fel de înţelegere formală. Ştiu cât de popular poate deveni un film faţă de o carte şi n-am vrut să-i expun pe oamenii ăia în nici un fel.
M.A.: Şi al doilea motiv?
C.M.: Al doilea e că filmul nu poate şi nu vrea să fie un documentar, filmul are nevoie de toată libertatea ca să poată vorbi despre orice are el nevoie, pornind de la o situaţie anume, propunându-şi să împlinească valori valabile pentru cinematograf ca artă. Ăsta-i singurul lucru important pentru cinema.
M.A.: Ai lucrat ca jurnalist cu mult timp în urmă. Te-a ajutat asta ca regizor?
C.M.: Am fost ceva vreme în presa scrisă, radio şi televiziune. Din perioada aceea, am rămas cu obiceiul ăsta de a citi zilnic ziare, de a-mi face dosare de presă.
M.A.: Aşadar, din ştirile de azi poate apărea filmul de mâine?
C.M.: Nu ştii niciodată. Nu ştii niciodată. Sunt lucruri de care n-ai auzit şi care te interesează şi pot să-ţi fie de folos.
"Ne-am concentrat ca fiecare moment să fie foarte realist"
M.A.: Cum ai colaborat cu actorii din După dealuri?
C.M.: Încerc să vorbesc cît mai puţin cu actorii despre semnificaţiile a ceea ce au ei de jucat. Mă interesează un singur lucru: să aleg nişte oameni potriviţi pentru rolurile respective, care să fie apropiaţi şi fizic, şi ca personalitate, de personajele pe care le-am imaginat eu când am scris scenariul. Şi să am grijă să lucrez cu ei astfel încât tot ce văd oamenii pe ecran să pară complet verosimil. Filmez cu planuri foarte lungi care permit actorilor să dezvolte o emoţie anume, dar îi încurajez întotdeauna să nu interpreteze şi să nu se gândească deloc conceptual de ce acţionează într-un fel sau altul.
M.A.: Cum adică, să nu se gândească?
C.M.: Ei trebuie să se raporteze la adevărul situaţiei, nu să se plaseze într-un context al filmului, în care judecă de ce anume au acţionat astfel. Nu e treaba lor şi nici măcar eu nu fac asta. Ne concentrăm ca fiecare moment al filmului să fie foarte realist, iar, la sfârşit, cine vede filmul ca spectator constată că se degajă un sens, dar din tot, din ansamblu. Dacă actorul încearcă să interpreteze ce face el pe platou, n-ar mai fi firesc, ar fi interpretarea lui şi nu adevărul personajului.
"A trebuit să decid dacă le tai cu flexul sau le las"
M.A.: Consideri că regizorul e singurul Dumnezeu pe platou, el ştie de ce se întâmplă totul? Sau mai există şi alţii?
C.M.: Nu e chiar aşa. Să ştii că, avansând în facerea filmelor, îţi dai seama că filmele sunt făcute din toate lucrurile pe care le-ai plănuit, plus o mulţime de alte lucruri care se întâmplă acolo, în timpul filmărilor.
M.A.: Când filmai După dealuri ce s-a întâmplat?
C.M.: Uite, e un ultim cadru în film pe care, după multe prospecţii, m-am hotărât să-l filmez într-o intersecţie din Cîmpina. Şi-n ziua-n care l-am filmat, am constatat că în mijlocul intersecţiei erau două panouri, fiecare arăta către o biserică diferită. Nu mi-am propus chestia asta şi a trebuit să decid dacă le tai cu flexul sau le las. Şi le-am lăsat în film, că făceau parte din locaţia pe care mi-am ales-o. Şi, sigur, în România, am constatat după vizionări că pentru unii oameni chestia asta e un semn. Lucruri din astea se întâmplă multe. Când filmezi, tu proiectezi ceva asupra locului, asupra locaţiei, dar la sfârşit fiecare vede filmul lui.
"Am căutat actori care să nu fie falşi"
M.A.: În rolurile principale, ai distribuit două actriţe de teatru. Ambele au luat premiul de interpretare la Cannes, concurând cu actori uriaşi.
C.M.: Pentru filmul ăsta, a fost destul de complicat castingul. Căutam pe cineva care să poată să fie plasat în această situaţie destul de provincială. Căutam pe cineva care să poată, printr-o modificare de înfăţişare, printr-o anume atitudine, să pară credibil în rol de religios. Ştii că oamenii religioşi au o lumină anume pe chip, un fel de privire aparte. Nu sunt ca orice om întâlnit pe stradă. Pe de altă parte, căutam pe cineva foarte puternic, foarte energic pentru rolul acestei fete care e suspectată fie că e bolnavă, fie că e posedată, fie ca nonconformistă, fie ce-o fi ea.
M.A.: Şi le-ai găsit în teatru, nu în film.
C.M.: N-am avut nici o emoţie să lucrez cu actriţe de teatru - până la urmă noi nu avem o şcoală specială de actori de film, iar ele sunt profesioniste. Sincer, tot ce contează la cinema e un anume gen de talent pe care dacă-l ai, restul se învaţă în trei zile. Dacă nu ai talentul ăla, poţi să ai ani de zile de experienţă, că tot fals eşti.
"Am vrut să fie decor, scândură, nu biserică"
M.A.: La Cîmpina, de ce aţi ridicat o mânăstire pe platouri?
C.M.: Am procedat aşa din două motive: pe de o parte, nu puteam să filmăm într-o mînăstire ortodoxă, şase-opt săptămâni, aveam nevoie de libertate absolută, să ne mişcăm ca în platou. Şi nu poţi să-i încurci pe oamenii ăştia. De aceea nici n-am întrebat dacă putem filma într-o mânăstire. În al doilea rând, echipa de filmare era formată din tot felul de oameni, acoperind tot spectrul: de la oameni foarte religioşi, la moderat religioşi, şi până la atei. Am ţinut să respect punctul de vedere al fiecăruia şi n-am vrut să fie încărcaţi, mai ales cei religioşi, de filmarea într-o mânăstire sau biserică adevărată. Am vrut să fie decor, scândură, când intrăm acolo, să n-aveam senzaţia că încălcăm vreun consimţământ personal de vreun fel anume.
M.A.: V-a ajutat metoda?
C.M.: Ne-a ajutat. Chiar şi aşa, oamenii aveau o reticenţă la început. Pentru că decorul seamănă bine cu realitatea şi în prima clipă nu-ţi dai seama, ai o strângere de inimă. Dar diferenţa fundamentală e că o biserică e sfinţită, iar decorul înseamnă doar nişte scânduri de lemn care imită o biserică. Iar lucrul cel mai dificil pe platou a fost tocmai să gestionăm deosebirea foarte mare dintre părerile personale ale actorului şi convingerile personajului pe care trebuie să-l interpreteze.
M.A.: Tu crezi în Dumnezeu?
C.M.: Se zice că dacă te îndoieşti din când în când, nu eşti credincios...
M.A.: Sau dimpotrivă...
C.M.: Nu ştiu, astea-s lucruri foarte personale. Dar am avut un moment când, ca să zic aşa, m-am apropiat de chestiunea asta într-atât încât să păstrez, chiar şi în momentele în care, nu ştiu, aveam îndoieli sau alte preocupări, să păstrez o parte dintre lucrurile bune pe care le deprinzi dacă într-o perioadă eşti religios.
M.A.: Ce fel de lucruri?
C.M.: Nu mă duc la biserică duminica, nu-mi fac cruce neapărat când trec pe lângă o biserică. Sincer, cred că lucrurile astea nu sunt fundamentale. În schimb, ce e mai important din lucrurile pe care trebuie să le înveţi de pe urma creştinismului - să nu faci rău, să încerci să fii bun cumva cu cel aflat în nevoie - încerc să le aplic cumva, indiferent de suişurile sau coborâşurile prin care trec pe tema asta.
"E vorba despre nevoia de a avea pe cineva foarte aproape de tine"
M.A.: În După dealuri, e vorba de două fete crescute într-un orfelinat.
C.M.: Biografia lor contează foarte mult pentru ce se întâmplă în film, pentru că în ultimă instanţă, e vorba de un gen de relaţie pe care o stabileşti cu cineva şi care e dincolo de prietenie, de dragoste, de simpatie. E vorba despre nevoia lor de a avea o familie, de a avea pe cineva foarte apropiat, pe cineva care e întotdeauna lângă tine. Ori în clipa când într-o relaţie atât de profundă şi de intimă, de felul ăsta, cineva se extrage şi-şi umple nevoia asta de afecţiune devenind credincios, nu ştiu, se pot provoca tot felul de reacţii.
M.A.: Deutsche Welle a comparat mânăstirea din După dealuri cu o societate totalitară în mic, "vechiul colectivism lasă urme".
C.M.: Asta-i interpretarea pe care o dau ei şi pe care eu n-o dau deloc. Se întâmplă ceva. Când scrie cineva despre ceva ce vine din spaţiul est-european, despre care poate nu ştie foarte multe lucruri, îl compară cu acele puţine lucruri pe care le ştie el - comunismul fiind primul reper. Dar, pentru mine a fost important, după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, după Amintiri din Epoca de Aur, să fac ceva care se întâmplă astăzi, nu în comunism.
"Mi s-au trimis toate scenariile americane despre comunism"
M.A.: De ce crezi că După dealuri a născut atâtea interpretări?
C.M.: Aşa se petrece de obicei - de pe urma felului ăsta în care lucrez eu acum. Când faci un film foarte realist, pe care nu îl interpretezi tu ca autor în nici un fel, prezinţi faptele, iar spectatorul este pus să asiste la ceva care parcă se întâmplă în faţa lui, fiecare va interpreta totul în propriul lui fel. Şi vor fi tot felul de comentarii. Fiecare vede filmul într-un alt mod. Inclusiv chestia asta cu comunismul. Desigur, orice lucru care se întâmplă într-o ţară e consecinţa tuturor lucrurilor care s-au întâmplat în acel spaţiu în ultimii 10 ani, în ultimii 50 de ani. Dar nu e nici o legătură directă între comunism şi După dealuri. Nu-mi plac filmele care presupun o interpretare din asta politică. Nu asta vreau cu După dealuri.
M.A.: Dar ai avut propuneri să faci filme politice?
C.M.: Oamenii te etichetează imediat şi nu-mi place să fiu etichetat în vreun fel. Cu toate astea, după primele două filme, mi s-au trimis o grămadă de scenarii americane întâmplându-se în comunism. Le-am refuzat, eu am avut alte priorităţi şi am vrut să fac ceva care să se întâmple astăzi.
"Sunt aici. Nu văd de ce ar trebui să schimb asta"
M.A.: După 4,3,2, spuneai că ai senzaţia de înstrăinare în România. Te mai simţi aşa? Au trecut cinci ani.
C.M.: Mă rog... E foarte multă agresivitate în societatea românească de astăzi. Şi uneori te întrebi de la ce vine. E un fel de disconfort, aşa, nu ştiu. Cel puţin, anul ăsta mi s-a întâmplat să întâlnesc mulţi oameni pe stradă care aveau această senzaţie de disconfort - plutea ceva, aşa, ca urmare a generalizării unor conflicte care au polarizat societatea... Plutea un fel de ură profundă între oameni care au păreri diferite. Şi chestia asta se simte. Oamenii nu sunt degajaţi, veseli, relaxaţi, nu pleacă de acasă gândindu-se cum să le facă viaţa mai bună celorlalţi, pleacă de acasă încrâncenaţi şi, cel mai adesea, ştii, ziua se petrece ca o competiţie sau ca un război. Şi e apăsător. Mă simt, mai ales în domeniul în care lucrăm noi, mă simt mai aproape de un gen de politeţe şi de civilizaţie pe care le întâlnesc în alte părţi.
M.A.: La fel ca alte personaje din filmele tale, şi fetele din După dealuri au de ales între a pleca şi a rămâne. Ai şi tu dilema asta?
C.M.: Sunt încă aici, după cum vezi. Sunt încă aici cinci mai târziu după momentul în care dacă voiam să lucrez afară mi-ar fi fost foarte simplu. Eu încă cred că putem să încercăm să schimbăm lucrurile de aici într-atât încât să le facem suportabile şi civilizate. Mă apropii de clipa în care n-o să fie foarte greu, dacă vreau să lucrez afară, să mă duc să lucrez. Eu încă îmi doresc să lucrez cu actori români, încă vreau să spun poveşti locale. Sunt foarte bine primit ca oaspete în afară. Când mă duc, e de multe ori un mic eveniment. Nu văd de ce ar trebui să schimb asta, deşi avem o grămadă de dificultăţi aici, şi să ne producem filmele, şi să le distribuim.
M.A.: Ce fel de dificultăţi?
C.M.: Trebuie să trecem peste tot felul de momente din astea în care genul de stimă şi de simpatie care ni se adresează sunt foarte superficiale. În esenţă, după tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii zece ani cu filmul românesc, care a adus cred o popularitate enormă României, nu s-a structurat nimic. De pe urma acestui efort, nu s-a structurat nimic în spate, nu s-a îmbunătăţit nimic substanţial la nivel de sistem.
"Se întâmplă lucruri care te fac de râs"
M.A.: În locul filmelor, noua conducere a Institutului Cultural Român vrea să promoveze invenţii româneşti, de pildă, caloriferul.
C.M.: Eu n-am nevoie de nici o promovare de la ICR, eu mă duc oricum şi-mi prezint filmele mele la festivaluri. Marea realizare a mea şi a noastră ca regizori a fost că filmele noastre se cumpăra în foarte multe ţări din considerente comerciale. Sunt valabile ca produs. Au fost cumpărate pentru distribuirea în săli. ICR promovează România pe seama a ceea ce facem noi, nu invers. Nu eu am nevoie de ajutorul ICR ca să mă promovez, ei au nevoie de ce facem noi ca să promoveze România.
M.A.: Şi de calorifer...
C.M.: Eu le-aş fi propus stiloul, că e tot o invenţie românească şi un pic mai intelectuală. E bine şi caloriferul. Nu asta e problema. Problema e că trebuie să avem un program, şi, în momentul de faţă, nu ştiu dacă există un program. Cel mai neplăcut lucru e că nu s-a lăsat nici o clipă senzaţia că schimbările care s-au produs au fost dictate de modul în care lucrurile n-au funcţionat. Schimbările nu s-au făcut pe bază de competenţă, a fost destul de evident pentru toată lumea, oricât încercăm noi s-o pospăim.
M.A.: Pe ce bază crezi că s-a schimbat?
C.M.: Sunt nişte schimbări pur politice şi care nu fac decât să dărâme un fel de credibilitate şi de imagine construite încet, încet, cu timpul. Vine câteodată un tsunami din ăsta comportamental şi politic şi te face de râs. Şi nu mă fac de râs eu. Lumea mă disociază pe mine şi filmele mele de ce se întâmplă în România. Oamenii zâmbesc la noi aşa, stânjeniţi, ne întreabă cum e posibil, în ce fel de ţară trăim. Mă întrebai de ce uneori aş pleca din România. Uite de asta, se întâmplă lucruri care te fac de râs. Şi comportamente publice complet inacceptabile. Şi o parte din ele se răsfrâng şi asupra ta.
"Te obligă să-ţi chestionezi valorile personale"
M.A.: Dacă ai putea să schimbi ceva aici, ce-ai schimba mai întâi?
C.M.: Nu ştiu, cred că singurul lucru care ar putea schimba ceva presupune o investiţie pe termen lung în educaţie pe toate planurile.
M.A.: După dealuri ar putea schimba ceva?
C.M.: Nu trebuie să ne iluzionăm că un film poate schimba societatea într-un mod profund. Ce poate el să facă? Pornind de la el, putem să avem o discuţie mai amplă, nu la nivel superficial, despre rostul religiei în şcoli şi eficienţa educaţiei religioase în societatea românească, de exemplu. Ar putea fi foarte utilă. Filmul ar putea însă să schimbe conştiinţa fiecăruia puţin câte puţin - în ce mod? Filmul te îndeamnă să analizezi ce părere ai despre nişte lucruri fundamentale. Şi eu încerc să fac asta de fiecare dată. Dacă te uiţi la "4 luni" şi la După dealuri, fiecare vorbeşte despre nişte valori personale pe care nu ţi le chestionezi prea des. Că, aşa, mergi într-o inerţie şi te trezeşti la 35 de ani că parcă n-ai aceleaşi păreri ca la 20, dar nu ţi-ai mai petrecut timp să te gândeşti. Eu asta fac cu filmele, te îndemn să te gândeşti la ceva ce-ţi aduc eu în faţă - la ceva important.
"Povestea durează mai multe zile, nu doar 24 de ore"
M.A.: De ce dintre toate poveştile, dintre toate scenariile posibile, din dosarele tale de presă, ai ales-o pe asta?
C.M.: Când te-apuci să lucrezi la un film, ai mai multe lucruri în vedere. Alegi în momentul respectiv scenariul care ţi se pare că-ţi dă cea mai multă putere să faci ceva în care crezi. E foarte greu să faci un film, ai nevoie de o grămadă de energie să depăşeşti o grămadă de obstacole, vreme de un an sau doi. În clipa în care m-am apucat de un nou scenariu, am considerat că povestea din După dealuri vorbeşte despre mai multe lucruri în acelaşi timp. Împlineşte două rosturi fundamentale, pe care le caut la un film. Are un conflict principal puternic, implicând nişte valori umane capabile de a fi înţelese peste tot. Şi are o lume mai mare în spate.
M.A.: Consideri că e important să se vadă şi lumea asta?
C.M.: Întotdeauna, eu caut ca în filmele mele să existe contextualizare socială, să nu fie doar un conflict dintre două personaje. În plus, faţă de asta, ştii, până la urmă, fiecare film pe care îl facem noi nu ţine doar de povestea respectivă. Fiecare film este un statement despre cum înţelegem cinematograful. Filmul ăsta mi-a dat ocazia să aplic un anume gen de a mă raporta la cinematograf, pentru că e o poveste care de data asta nu mai dura 24 de ore, ca în 4, 3, 2, ci mai multe zile. Pentru mine această mică diferenţă între cele două poveşti e foarte importantă.
M.A.: Pentru unele roluri spuneai că preferi actori amatori, o ţărancă din Piaţa Matache, de pildă, decât profesionişti. Din lumea fotbalului, ai distribui pe cineva?
C.M.: Nu cred că au calităţi actoriceşti, actoria e o meserie foarte serioasă, foarte complicată. Îţi cere să vorbeşti cu cuvintele altcuiva, trebuie să dai senzaţia că eşti foarte degajat, că eşti firesc cu nişte lucruri pe care le primeşti scrise pe hârtie. Necesită un talent anume, un mod de a-ţi suci mintea. Or, fotbalul nostru de astăzi e populat uneori de nişte personaje foarte histrionice, sunt nişte oameni care se dau în stambă. Aveţi o răspundere socială foarte mare când promovaţi modele de tipul ăsta.
M.A.: Ce efecte crezi că are promovarea lor?
C.M.: Ceea ce părea la început amuzant, genul ăsta de declaraţii la limita lumii cartierului, a devenit între timp agasant, se întâmplă prea des. Încetul cu încetul, s-a format un fel de stimă pentru personajele astea. Pentru valori care ţin de o mitocănie de asta de cartier mărginaş. Însă nu spun că nu se poate ca un fotbalist să joace în filme. Producătorul meu din Franţa este microbist, el l-a lansat cumva pe Cantona în industria cinematografică. Doar că joacă un rol, nu dă declaraţii aiuritoare şi la nervi. Şi mai e cineva, Vinnie Jones, tot fost fotbalist, s-a reprofilat cu succes în film. Are o faţă extraordinară.
"Să nu-i sărim în cap lui Hagi"
M.A.: Hagi spunea că a avut ghinion să se nască român. Ar fi luat Balonul de Aur. Tu ce zici despre asta, ca laureat al Palme d'Or?
C.M.: Mi se pare o reacţie complet penibilă să-i sărim în cap lui Hagi pentru chestia asta, la modul naţionalist şi stupid. A spus un lucru foarte adevărat: dacă se năştea altundeva, cu alt statut, avea parte de altă atenţie, juca în alt campionat. Asta a vrut să zică.
M.A.: Tu cum te vezi, dacă te năşteai în altă ţară?
C.M.: Cine poate şti? Sunt mulţumit că m-am născut aicea, gândeşte-te că puteam să mă nasc într-un deşert sau în stepă.
M.A.: Puteai să te naşti la Tanacu, la Vaslui...
C.M.: Vasluiul nu-i aşa de rău, voila, Corneliu Porumboiu se descurcă formidabil şi găseşte întotdeauna nişte subiecte actuale acolo.
M.A.: Fotbaliştii l-au denumit "ţărănoaia". Ţie cum ţi se părut locul?
C.M.: Am stat 48 de ore în Vaslui şi nu pot să zic că am cunoscut oraşul. M-am dus c-o treabă, n-am stat prea mult în locul respectiv. Nu e cazul să râdem de Vaslui că e un loc provincial, că şi Iaşiul meu natal e la fel de provincial, şi Bucureştiul e la fel de provincial. Provincialismul e o chestiune relativă. Depinde de unde de uiţi. Să nu râdem de Vaslui, că nu suntem noi mai breji.