Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre distanţe...


Sabina Balan

02.11.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când te naşti şi locuieşti într-un anumit loc, fără să vrei, ajungi să crezi, undeva în subconştient, că acela devine un adevărat univers... unicul, pentru început. Apoi, vestea despre imensitatea altor universuri îţi zdruncină sentimentul de acasă. Acasă nu poate fi peste tot, ci doar într-un câmp magnetic creat de propria persoană cu ajutorul sentimentului de confort. Tot ce rămâne în afara acestui câmp magnetic devine străin, îndepărtat şi înfricoşător, iar sentimentul de dor pe care îl resimţi când te îndepărtezi, este de fapt forţa acestuia. Cu timpul, câmpul de familiaritate începe să se mişte odată cu tine, schimbându-şi locul, dar poartă cu el amintirea primului său centru. Linia, care uneşte cele două "acasă" ale mele, e una destul de lungă, de vreo 354 de kilometri, din cel mai nordic punct al ţării, până în marea capitală din sud, însă stabilirea celui de-al doilea centru a fost făcută treptat, din fericire. De aceea am şi avut timp să analizez întregul proces.

Prima mea călătorie în Bucureşti a fost acum trei ani. Nu ştiam unde sunt, cum se numesc străzile acelea, cum sunt ele poziţionate pe hartă, cum să ajung în cutare loc sau în altul, ci eram ca teleportată într-un loc de cinci ori mai mare decât orăşelul de provincie în care mă născusem, de zece ori mai înalt şi de o sută de ori mai gălăgios. Nu eram speriată, dar toate noţiunile de spaţio-temporalitate îmi erau date peste cap. Cum adică să petreci o oră pe drum, între destinaţii? Într-o oră străbăteam orăşelul meu în lung şi-n lat. Ca să nu mai vorbim că o călătorie cu tramvaiul era pentru mine (în copilărie, mai ales) o ocazie destul de rară şi un motiv de bucurie, pentru că întotdeauna destinaţia era un magazin din afara oraşului la care mergeam doar la anumite evenimente. Iar aici erau zeci de tramvaie cu care aş fi putut să călătoresc!

Tot atunci am făcut şi prima mea călătorie cu metroul. Habar n-am de la ce staţie până la ce staţie. Ştiu doar că băiatul cu care mă plimbam a râs de mine când am întrebat uimită dacă mergem "cu metroul?!" şi că îmi spunea să mă port firesc, pentru că făcusem nişte ochi cât Bucureştiul de mari şi mă apropiam destul de mult de marginea peronului ca să văd şinele de tren. După aceea, o bună perioadă de timp, am nutrit o adevărată pasiune pentru mersul cu metroul, pentru mirosul specific din staţii - de plastic şi de metal, combinat cu mirosul patiseriilor de lângă peron, pentru sunetul de scârţâit de roţi, când ajunge trenul în staţie şi vocea caldă a femeii care spune articulat "Atenţie, se închid uşile!". Ulterior, când am mai acumulat experienţă, am început să joc un fel de concurs cu mine însămi, încercând să nimeresc de fiecare dată partea pe care se afla peronul, odată cu vocea femeii - "Urmează staţia X, cu peronul pe partea Y." Şi, desigur, am păstrat într-un cufăr cu amintiri prima mea cartelă de metrou. Începusem, de fapt să pun bazele unui nou "acasă".

Acum, după trei ani, iau metroul aproape zilnic, alergând şi fără prea multă filosofie. I-am învăţat chiar şi regulile nescrise, ca pe nişte coregrafii. Ghicesc peroanele înainte ca vocea femeii să zică măcar "Atenţie...". Mă poziţionez în faţa uşilor înainte să ajungă metroul în staţie. Mă uit la feţele celorlalţi călători, la fel cum şi ei se uită la feţele celor din jur (întotdeauna se creează un circuit intern al privirilor, nu poţi scăpa necercetat, mai ales dacă ai privilegiul de a sta pe scaun). Şi, uneori, când am chef de joacă, mă aşez cu spatele pe pereţii de cauciuc gros şi pliat ai joncţiunilor dintre vagoane, ca să simt adrenalina fiecărei curbe. Metroul nu mai reprezintă pentru mine un exotism, aşa cum era privit altădată, dar rămâne un factor special al unui nou "acasă" care nu mă lasă să intru în monotonia celorlalţi. Şi cred că ăsta e lucrul cel mai important atunci când se întâmplă o astfel de mutare de domiciliu, nu să devină pentru tine un loc atât de cunoscut, încât să fie insesizabil, ci, mai degrabă, să reuşeşti să-i atribui funcţii şi semnificaţii care să ţină numai de tine şi care să certifice zona de familiaritate despre care vorbeam mai sus. Pentru că, odată ce nivelul de familiaritate al câmpului magnetic creşte, creşte şi sentimentul de aproape, sinonim cu "acasă".

Schimbările au fost multe, nu numai cele care ţin de dimensiuni matematice, distanţe şi timp, dar astea au fost cele mai pregnante. S-au schimbat şi atmosfera locului, oamenii, până şi limba, întrucâtva.

De curând, am revăzut locurile prin care m-am plimbat acum trei ani, când eram pentru prima dată în Bucureşti. Şi revelaţia mea a fost una destul de mare. Acolo unde credeam eu că sunt undeva departe, în afara posibilităţilor mele de a înţelege geografia urbană a oraşului, eram de fapt destul de aproape de locurile astăzi cunoscute. Acolo pe unde treceam privind fascinată, neştiind unde sunt, eram de fapt în spatele unei zone prin care trec acum destul de des. Nu mai sunt nici distanţele astea ce-au fost!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer