Îmi pot pierde familia. Se poate întâmpla. Să zicem că într-o zi se află cu toţii într-o maşină şi maşina intră într-o altă maşină. Sau se află cu toţii într-o casă la munte pe o creastă de deal, alunecă terenul, iar zidurile se prăbuşesc precum nişte cărţi de joc şi-i prind sub ele. Sau nu, nu, am un scenariu mult mai bun. Pleacă cu maşina şi deodată au pană, sau ceva e în neregulă, de exemplu se opreşte motorul. Ies din maşină să vadă ce s-a întâmplat. Se află la o margine de şosea, în pădure. A doua zi sînt găsiţi cu toţii morţi, sfâşiaţi în bucăţi, atârnând în copaci. Monstrul judeţului respectiv i-a găsit şi i-a mâncat. Nu se poate dovedi nimic, doar portretul robot al făptaşului este agăţat peste tot: are cap de ţap, corp doar piele şi os, alungit, cu ţepi de arici pe spinare, labe de urs şi coadă de purcel. Vedeţi dumneavoastră, e un răufăcător cunoscut. Oricum vor muri cu toţii pe rând de bătrâneţe, deci îmi voi pierde familia cu siguranţă. Nu e doar o ipoteză.
Îmi pot pierde casa. Să zicem că într-o zi dau peste un Făt Frumos care-mi suceşte minţile şi fug cu el să ne câştigăm existenţa cu greu şi să ne hrănim cu cartofi fierţi şi fasole prin găuri murdare şi igrasioase cu chirie mică. Sau într-o zi bărbatul meu vine acasă şi îmi spune că şi-a dat seama că s-a născut în corpul greşit, aşa că trebuie să vindem casa şi cu banii încasaţi să ne luăm vieţile de la început aşa cum putem, eu ca femeie divorţată şi el drept curva unui zdrahon cu un mădular cât un castravete pe care l-a cunoscut cu un an înainte la un meci de fotbal. Sau a monstrului din judeţul în care au fost măcelăriţi toţi membrii familie mele, pentru că vedeţi cum stă treaba, monstrul e un bun amant la urma urmei. Ori cade un meteorit exact aici şi deodată apartamentul meu nu mai e. Vom fi nevoiţi să trăim ca refugiaţi prin case străine cu proprietari enervanţi şi ferestre spre străzi cu trafic intens.
Sau îmi pot pierde minţile. Să zicem că mă trezesc dimineaţa şi mă duc la primărie să reclam că sînt filmată pe ascuns pentru un program de televiziune şi că nu mai vreau să fac parte din el. Că viaţa mea este sursă de amuzament pentru telespectatori şi că toţi cei din jurul meu sînt actori care joacă nişte roluri în oraşul care nu este oraş, ci doar un platou de filmare al unei televiziuni. Şi că mai ales actorul care joacă rolul soţului meu nu este chiar atât de talentat pentru rol pe cât s-ar crede. Ori într-o dimineaţă să mă trezesc cu capul plin de gânduri sfinte şi să-l aud pe Dumnezeu vorbindu-mi, chemându-mă la el şi poruncindu-mi chestii. Ca de exemplu să postesc pentru patruzeci de zile, să cânt cântece întru slava lui şi să mă postez la o intersecţie şi să încep să împărtăşesc lumii vestea cea bună, anume că Iisus trăieşte şi sînt eu.
Îmi pot pierde sănătatea. Nici n-ar fi greu. Ar fi foarte probabil. O pancreatită, o boală de inimă, un cancer, aici pot enumera orice. Nu asta ne aşteaptă pe toţi? Chimicalele din tot ce mâncăm, hormonii din carne, poluarea, plasticul, regimul nesănătos de viaţă, cremele de corp, rujurile de buze, câmpurile electromagnetice ş.a.m.d. Sau un accident. Merg pe stradă fără nicio bănuială şi îmi cade în cap un ghiveci de flori şi am rămas paralizată. Ori dă peste mine vreo maşină. Ori cad în casă. Alzheimer. Orice vreţi. Măcar un diabet.
Pot pierde orice mijloc de existenţă. Să zicem că bărbatul meu se satură de mine şi pleacă. Eu sînt prea mândră să accept o slujbă care nu este la nivelul pregătirii mele şi prefer să trăiesc pe stradă mâncând din gunoaie şi de la asociaţiile de binefacere. Sînt prea mândră să mă întorc la maică-mea în Bucureşti, sau după scenariul de mai sus, deja am pierdut toţi oamenii care m-au cunoscut vreodată şi tot ce am posedat în vreo clipă a vieţii mele, pentru că monstrul judeţului fie este înfometat, fie are chef de-o tăvăleală. Nu mai există absolut nicio fiinţă omenească să se gândească la mine. Sînt absolut singură, fără niciun ban şi trăiesc pe stradă.
Le pot pierde pe toate de mai sus deodată. Se mai aude de astfel de tragedii care sfidează orice bun simţ al logicii existenţei umane. Dar, deşi aş fi pierdut toate însuşirile umane, legăturile cu viaţa, trecutul, decenţa, binele fizic şi psihic, bunăstarea, siguranţa, liniştea, dragostea, toată afecţiunea care a fost posibilă cândva, tot nu se cheamă că mi s-a luat tot. Tot îmi mai rămâne ceva. Deşi am fost înconjurată de oameni, de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de vecini, de doctori, de şoferi de maşini în maşini, de case care se prăbuşesc, de sfârşitul lumii re-anunţat, de pionieri, de neo-nazişti, de rockeri, de persoane cu sindromul Down, de snobi, de nebuni, de depresivi, de narcisişti şi de căţei, şoareci, pisici, papagali, cârtiţe moarte şi cântăreţi de jazz, va trebui să mă ocup de una singură de singurul lucru de pe lumea asta care este cu adevărat al meu. Nimeni nu îmi poate lua asta şi nimeni nu e invitat.