M-am întâlnit cu Amelie cu mult înainte ca pelicula să ajungă pe ecranele noastre, graţie şefilor mei francezi care-mi povestiseră despre filmul care făcea ravagii în patria lor mamă. L-am văzut după lungi cercetări, via piraterie, şi, atunci când un prieten m-a rugat să scriu o cronică pentru revista lui, am ales fără ezitare Amelie. Nu ajunsese pe ecrane, dar n-am vrut să ratez ocazia de a povesti despre aşa o bucurie de film.
Apoi am vorbit la radio atât de mult şi de pasionat despre filmul ăsta, încât domnul Gabriel Liiceanu a ţinut să întrebe, când ne-a vizitat pentru un interviu: Cine e fata care a vorbit aşa de frumos despre Amelie? Noroc că eram în vacanţă (...la Roma, exact ca-n filmul acela celebru) şi-am scăpat de emoţiile de a da mâna cu maestrul Liiceanu. Mi-a trimis însă cartea domniei sale Uşa interzisă cu o dedicaţie atât de frumoasă încât am sa fiu mândră să o arăt nepoţilor.
*
Singură. Timidă. Dulcică. Ciudată. Emoţionantă. Simpatică. Unică. Îndrăgostită. Visătoare. Generoasă. Magică. O Audrey Hepburn a zilelor noastre.
Aceasta este Amelie, personajul principal al filmului lui Jean Pierre Jeunet.
Amelie este o fată cu o copilărie în care a tânjit după dragoste. N-are prieteni, n-are iubit, n-are confidenţi, n-are un ţel în viaţă. Un mic eveniment îi schimbă optica şi descoperă ce i-ar putea umple viaţa: îi va face pe oameni fericiţi. Dar nu într-un mod clasic, obişnuit. Amelie începe să se amuze apelând la cele mai spectaculoase stratageme pentru a aduce bucuria. Unei vecine care-şi umple zilele citind scrisori vechi ale soţului mort, îi creează o scrisoare "proaspăt găsită". Unui bătrân îi înapoiază jucăriile din copilărie. Şi multe alte asemenea gesturi mărunte. Totul fără ca nimeni să ştie cine este zâna bună. Mici miracole pe care le descoperi cu zâmbetul pe buze.
*
Personajul poveştii de astăzi nu seamănă cu Amelie, cel puţin la prima vedere. În primul rând e bărbat! Apoi, e arogant. E rece. E autoritar. E ironic. E dominator. E tăios. E orgolios. Pare nepoliticos. Nu se sfieşte să-şi trâmbiţeze deşteptăciunea (deşi cred că munceşte / citeşte mult pentru asta) şi-i "pocneşte" pe proşti...sau trânteşte telefonul cu o seninătate - ucigătoare pentru cel care se află la celălalt capăt al firului, dar amuzantă pentru cei care ascultă "voyeuristic". Deh, aşa se câştigă punctele de rating!
L-am întâlnit prima dată la Mediafest în '97, concuram amândoi pentru câte un premiu. L-am mai văzut la câte o ceremonie sofisticată, chestii mondene. Apoi l-am văzut "în câmpul muncii" la conferinţa de presă a filmului Amen în care deţinea un rol minuscul. Avea emoţii şi, deşi sunt convinsă că vorbeşte o engleză fluentă, nu s-a descurcat prea bine în ipostaza de translator; a tradus din doi în trei, nu transmitea sensul corect al întrebării jurnaliştilor... chestii de fineţuri, pe care le aşteptam de la el! (N-am ratat ocazia, la vremea respectivă, să-l taxez în emisiunea mea pentru greşelile de traducere. Noroc că nu-mi ascultă emisiunea! Sau poate, cine ştie, o ascultă...).
Habar n-avea cine e Olivieiro Toscani (ca sa fiu sinceră, nici nu prea avea de unde să ştie, căci e un nume cunoscut printre publicitari), dar Toscani făcuse afişul filmului Amen, film în care apăruse şi el. Apăruse, nu jucase! (Afişul este singurul lucru cu adevărat spectaculos legat de Amen, chiar daca regizorul său, Costa Gavras, e un monument al cinematografiei, iar atunci, la conferinţa de presă, mi-a părut un bunic bun pe care-l păzeşte/protejează cu străşnicie nevasta - producător de meserie). Neştiindu-l pe Toscani, personajul din povestea de astăzi n-a tradus corect întrebarea mea răutăcioasă adresată lui Costa Gavras : "E adevărat că Toscani v-a schimbat titlul filmului ca să creeze controverse şi să beneficiaţi astfel de publicitate pentru peliculă?" Am obţinut un răspuns banal, evaziv şi, în emisiune, mi-am vărsat tot focul pe ignoranţa/emoţiile/gafele translatorului.
(Pelicula lui Gavras a ieşit iniţial pe piaţă cu numele "Vicarul", dar la doar cîteva zile de la prima proiecţie, unul dintre cei mai mari publicitari din Europa, Olivieiro Toscani, a fost chemat să facă un nou afiş şi-a schimbat titlul filmului în "Amen". Ce-a făcut Toscani? A stilizat crucea, simbol al Bisericii, până când a transformat-o într-o svastică şi a folosit în afiş culorile bisericii catolice şi ale uniformelor SS. Reacţia Vaticanului a fost promptă, iar producătorii s-au ales cu publicitatea de care aveau nevoie.
Olivieiro Toscani este, printre altele, autorul celebrelor şi scandaloaselor reclame Benetton).
Dincolo de asta (căci nimeni nu-i perfect şi a toate cunoscător), când mă gândesc la conferinţa aceea de presă am în minte urmatoarea imagine: Gavras stând pe marginea scenei de la sala Elvira Popescu, bălăngănindu-şi picioarele precum un copil simpatic, discutând ceva misterios cu personajul meu, zâmbind amândoi, într-o complicitate caldă, tandră, frumoasă...care mi-a trezit invidia, dar m-a făcut şi să mă întreb dacă, dincolo de masca personajului meu nu e altceva???
Pe protagonistul poveştii mele de astăzi l-am mai văzut în calitate de gazdă a retransmisiilor Oscarurilor 2002. Şi-atunci a avut emoţii, dar s-a scos în ochii telespectatorilor pentru că era evident că-i plac filmele. A spus însă şi multe gogomănii, a încurcat ani şi regizori (n-a întrecut-o însă pe partenera de prezentare), dar e clar că documentariştii televiziunii fuseseră plecaţi în vacanţă - sau cu sorcova - sau oriunde, numai la documentare NU!
Mie mi-a atras atenţia pentru că i-a plăcut Marisa Tomei. E o actriţă sensibilă, frumuşică, feminină şi are ceva special care pe mine mă face să o îndrăgesc tare. (Dar n-a fost măritată cu vreun celebru - precum Nicole Kidman - şi nici nu s-a operat din cap până în picioare ca să pozeze goală - precum Demi Moore. Aşa că nu e foarte cunoscută şi, poate de aceea, sunt puţini cei care o laudă în public la ore de maximă audienţă.)
L-am iertat pentru toate gogomăniile spuse (la urma urmei, nici nu e critic de film şi nici măcar "jurnalist de cinema") când a început să vorbească despre Amelie; mi-am dat seama că înţelesese pe deplin mesajul filmului ăsta cu totul şi cu totul special.
Brusc i se schimbase tonul vocii (lucrez la radio, ştiu când vocea cuiva exprimă "ce-i în inimă"!!!) şi povestea despre Amelie ca şi cum şi-ar fi dorit să i se întâmple şi lui măcar o dată, o mică asemenea bucurie...anonimă.
A avut noroc şi a promovat în tronson de maximă audienţă un film care avea un mare handicap - era franţuzesc (prejudecăţi ale spectatorului român, ce să facem!). Aşa l-am auzit, l-am intuit şi, în seara aia, a retransmisiilor Oscarurilor, am decis să mă joc cu el de-a Amelie.
Am vrut să văd dacă tot ceea ce auzim la radio sau citim în presă despre el sunt nu mulajul măştii, ci realitatea.
A doua zi a primit un plic cu un CD şi un text anonim "Să te bucuri de el...în spiritul lui Amelie." CD-ul conţinea coloana sonoră a filmului.
De ce tocmai CD-ul cu Amelie? Pentru că simţeam că l-ar fi bucurat şi aş fi putut vedea / auzi în show-ul lui, daca mă înşelam.
Aşa că domnul acesta şi-a început celebra-i emisiune, în care dă cu pietre în stânga şi-n dreapta, povestind entuziasmat despre darul pe care-l primise. Şi eu, care de obicei nu ascult competiţia decât ca să văd ce promoţii noi are, am reacţionat precum sportivii care îşi ating obiectivul, cu gestul acela cu mâna îndoită şi pumnul strâns: "YEEEEES, te-am ghicit!"
Domnul acesta a cărui imagine publică este aceea de arogant, încrezut, enervant, tupeist, autoritar, şi-a "răsturnat" emisiunea ca să difuzeze piesele de pe CD-ul "Amelie" (o avea play-list? L-o penaliza cineva că nu-l respectă???????), plus un cântec special pentru cel/cea care-i trimisese darul; cântecul se numea "Om bun". Şi asta doar pentru că primise un dar...în spiritul lui Amelie.
Nu-i aşa că nu vă gândeaţi că poate exista o asemănare între simpatica / dulcica / fragila / timida - Amelie şi arogantul / enervantul / ironicul - erou al poveştii mele?
Intuiţia nu m-a înşelat. La distanţă de multe zile, i-am povestit unui prieten despre joaca mea de-a Amelie cu personajul poveştii de astăzi şi el mi-a replicat: Personajul tău a organizat în '96 primul teledon din România, pentru o fetiţă oarbă, în Constanţa...Nu s-a "lăudat" niciodată cu asta!
Anul trecut s-au mai jucat de-a Amelie, prin gânduri şi fapte bune: Monica Tatoiu de la Oriflame şi Radu Moraru de la B1 Tv, cu campania aceea "Fii naş pentru un copil", Mihaela Rădulescu cu frumosul ei gest de a strânge bani pentru câteva familii nevoiaşe care scriseseră ziarului Libertatea, Eli Laslean care a făcut o pasiune deosebită pentru efortul pe care-l face designerul Irina Ternauciuc de a duce o viaţă normală, echipa de la Seara Bună (TVR) prin licitaţia de Crăciun cu obiectele obţinute de la invitaţii săi celebri, fotbalistul Gică Popescu care a plătit o operaţie costisitoare pentru un copil orb de 6 luni, despre care citise in ziare. Şi probabil că lista e mult mai lungă, dar să mă ierte cei pe care nu i-am numit aici. Vor rămâne anonimi - ca gesturile lui Amelie.
Săptămâna viitoare plecăm de la patru întrebări dintr-un film celebru:
What is sacred? Of what is the spirit made? What is worth living for? What is worth dying for? Answer to all is love (Don Juan de Marco) şi vorbim despre Don Juanii moderni din societatea mondenă a capitalei.