Lasa-mă să intru

Nimeni nu i-a văzut când s-au mutat în cartier.

În decembrie, când poliţia a dat de camionagiul care i-a ajutat să-şi transporte lucrurile, acesta nu prea avea ce să le spună în plus faţă de ce ştiau. Omul îşi notase doar atât în agendă: "18 oct. Norrköping-Blackeberg (Stockholm)". Şi-a amintit că fusese vorba de un bărbat şi fiica lui, o dulceaţă.
- Ah, da, bineînţeles. Îmi aduc aminte că nu aveau mai nimic. O canapea, câteva fotolii, un pat. O cursă uşoară, din punctul ăsta de vedere. Aşa, şi... voiau să fac transportul noaptea. I-am zis tipului c-o să-l coste mai mult, cu tariful pentru ore suplimentare şi aşa. Zicea că nu-i nicio problemă. Important era să ne deplasăm noaptea. Da' ce s-a întâmplat?

Camionagiul a fost informat despre ce era vorba, pe cine transportase el cu maşina. A făcut ochii mari şi s-a holbat la literele din agenda lui.
- Ce mama dracului...

Gura i s-a strâmbat într-o grimasă, ca şi când s-ar fi scârbit de propriul său scris.

18 oct. Norrköping-Blackeberg (Stockholm)

El îi dusese acolo. Pe bărbat şi pe fetiţă.
N-avea de gând să povestească nimănui despre asta. Niciodată.

Miercuri, 21 octombrie 1981

- Şi asta ce credeţi că e?

Gunnar Holmberg, comisarul de poliţie din Vällingby, ridică o pungă mică de plastic plină cu un praf alb.

Poate heroină, dar nimeni nu îndrăznea să spună ceva. Nimeni nu voia să fie luat în vizor pentru că recunoscuse aşa ceva. Mai ales dacă persoana în cauză avea şi un frate sau dacă fratele avea un prieten care era încurcat în treburi din astea. Care băga în venă. Până şi fetele tăceau. Poliţistul scutură punga.
- Praf de copt, ce credeţi? Sau făină?

Un nu mormăit. Poliţistul ăsta să nu-şi închipuie că elevii din a 6-a B sunt tâmpiţi. Da, adevărat, nu puteai discerne ce era în punga aia, dar subiectul lecţiei de azi erau drogurile, aşa că puteai să tragi uşor concluziile. Poliţistul se întoarse spre domnişoara profesoară.
- De fapt, ce le predaţi la practică?

Domnişoara zâmbi şi ridică din umeri. Clasa izbucni în râs; era OK gaborul, până la urmă. Câţiva băieţi primiseră permisiunea să pună mâna pe pistolul lui înainte să înceapă lecţia. Neîncărcat, bineînţeles. Dar... orişicât.

Oskar fierbea pe dinăuntru. Ştia răspunsul la întrebarea poliţistului. Şi-l durea că nu poate să răspundă. Să-i spună că ştie. Ar fi vrut să-i atragă atenţia. Să se uite la el şi să-i spună ceva după ce i-a răspuns corect. Ştia că-i o prostie şi totuşi ridică mâna.
- Da?
- E heroină, nu?
- Da, fix asta e.

Poliţistul îi aruncă o privire prietenoasă.
- Cum de-ai ghicit?

Întoarse capul spre el, curios să vadă ce-o să-i zică.
- Păi... am citit o grămadă despre asta, şi-aşa.

Poliţistul dădu din cap.
- Foarte bine. Că citeşti mult, spuse, scuturând punguliţa. Dar dacă te apuci de astea, nu prea-ţi mai rămâne timp de citit. Cam cât valorează doza asta, voi ce credeţi?

Oskar nu mai fu nevoit să răspundă. Avusese parte de atenţia dorită. Ba chiar apucase să-i spună poliţistului şi că citeşte mult. Îşi depăşise aşteptările.

Începu să viseze cu ochii deschişi. Îşi imagină că după ore, poliţistul avea să vină la el, să se aşeze lângă el şi să se ocupe numai şi numai de el. Şi atunci Oskar avea să-i povestească totul. Şi poliţistul avea să-l înţeleagă. Avea să-l mângâie pe cap, să-i spună că-i un băiat bun, să-l ridice, să-l ţină în braţe, să-i zică...
- Clănţăul naibii.

Jonny Forsberg îl împunse cu degetul. Fratele lui Jonny umbla cu o gaşcă de drogaţi şi Jonny cunoştea o grămadă de cuvinte din alea pe care băieţii din clasă şi le însuşeau la rândul lor imediat. Probabil că ştia exact cât valora punga aia, dar nu-şi bătuse gura aiurea. Nu stătuse la taclale cu copoiul.

Clopoţelul sună şi Oskar zăbovi pe lângă cuier, neştiind ce să facă. Jonny voia să-i facă rău - cum ar fi putut s-o şteargă fără să-l observe? Să rămână pe coridor sau să iasă în curte? Jonny şi ceilalţi colegi de clasă se năpustiră spre curtea şcolii de îndată ce sună.

Ah, da! Poliţistul zicea c-o să parcheze maşina în curte şi cine voia să se uite era bine-venit. Jonny n-o să îndrăznească să se lege de el în prezenţa poliţistului.

Oskar coborî şi se opri lângă uşile de la intrare, apoi se uită pe geam. Toţi colegii lui se adunaseră în jurul maşinii de poliţie, cum bănuise. Lui Oskar i-ar fi plăcut să se uite şi el, dar acum nu era o idee prea bună. Cineva o să-i tragă un genunchi în burtă sau o să-i tragă pantalonii în sus, cât să-i intre în fund, cu sau fără poliţist. Totuşi, aveau să-l păsuiască puţin, din cauza pauzei. Oskar ieşi în curtea şcolii şi se furişă în spatele clădirii, spre toalete.

Ajuns înăuntru, începu să tragă cu urechea şi-şi drese glasul. Sunetul răsună printre cabine. Scoase repede Pişbalonul din chiloţi, mingea din cauciuc buretos cam cât o mandarină, pe care o decupase dintr-o saltea veche şi o găurise special ca să aibă unde să-şi bage puţa. O mirosi.

Da, bineînţeles, se pişase pe el şi azi, ca prostul. Clăti mingea în chiuvetă şi încercă s-o stoarcă bine.

Incontinenţă. Aşa se numea chestia. Citise despre asta într-o broşură pe care o şutise de la farmacie. Era o boală pentru babe şi moşi.

Şi pentru mine.

Existau medicamente, cel puţin asta scria în broşură, dar nu avea de gând să-şi cheltuie banii de buzunar pe aşa ceva şi să se şi umilească în faţa farmacistei. Şi în niciun caz n-avea să-i povestească mamei; sigur i-ar fi fost milă de el că s-a îmbolnăvit.

Avea Pişbalonul care funcţiona bine-mersi, atâta timp cât situaţia nu se înrăutăţea.

Afară se auzeau paşi, apoi voci. Strânse mingea în mână şi se furişă într-o cabină. Uşa de la intrare se deschise chiar în clipa în care încuie. Se urcă încet pe capacul toaletei şi se ghemui într-un colţ ca să nu-l vadă, în

Caz că se uitau pe sub uşă. Încercă să-şi ţină respiraţia.
- Porcuşoooorule?

Jonny, bineînţeles.
- Porcuşorule, eşti aici?

Şi Micke. Cei mai periculoşi dintre toţi. De fapt, nu, Tomas era şi mai rău, dar de obicei nu prea se implica în bătăi şi chestii de genu', era prea deştept pentru asta. Probabil că era pe afară şi îl pupa în cur pe poliţist. Dacă ar fi descoperit Pişbalonul, Tomas ar fi fost cel care ar fi profitat cel mai bine de situaţie ca să-şi bată joc de el, mult timp. Jonny şi Micke i-ar fi tras una, dar atât. Aşa că, într-un fel, avea totuşi baftă...
- Porcuşorule? Ştim că eşti aici.

Încercară să deschidă uşile. Le zgâlţâiră. Bătură cu pumnul în ele. Oskar stătea cu braţele în jurul genunchilor şi strânse din dinţi ca nu cumva să ţipe.

Plecaţi de aici! Lăsaţi-mă în pace! De ce nu vreţi să mă lăsaţi în pace?

Jonny vorbea pe un ton drăgăstos.
- Porcuşorule, o să te prindem după ore dacă nu vrei să ieşi acum. Vrei să ţi-o iei?

Preţ de o clipă, se făcu linişte. Oskar expiră încet.

Cei doi se aruncară peste uşă trăgându-i şuturi şi pumni. Răsuna în toată încăperea şi zăvorul începu să se îndoaie spre înăuntru. Ar fi fost mai bine dacă ar fi deschis şi-ar fi ieşit la ei înainte să se enerveze pe bune. Dar

Nu era în stare, pur şi simplu.
- Porcuşoooorule?

Ridică mâinile, indicându-le că era acolo şi că nu putea să facă nimic. Era interzis, oricum. Pentru el. Puteau găsi o grămadă de motive pentru care merita să fie pedepsit: era prea gras, prea urât, prea scârbos. Dar problema cea mai mare era că exista, şi de fiecare dată când le amintea asta, însemna că încalcă regulile.

Probabil că o să-l "boteze" şi atât. O să-i bage capul în vasul toaletei şi o să tragă apa. Indiferent de ce le trecea prin cap, se simţea întotdeauna uşurat când terminau. De ce nu trăgea zăvorul care avea să sară de acolo oricum, de ce nu-i lăsa să-şi facă damblaua cu el?

Se holbă la zăvorul care ieşise din lăcaş pocnind, la uşa care se dădu de peretele cabinei, la zâmbetul triumfător al lui Micke Siskov şi îşi dădu seama de ce.

Pentru că prin asta ar fi încălcat regulile jocului.

Nici el nu trăsese zăvorul şi nici ei nu se căţăraseră pe peretele cabinei ca să pună mâna pe el în trei secunde pentru simplul fapt că nu voiau să încalce regulile.

Rolul lor era să simtă exaltarea vânătorului şi el, teama celui vânat. În clipa în care îl prindeau, distracţia se termina, iar pedeapsa în sine nu era decât o sarcină pe care trebuiau s-o îndeplinească. Dacă ceda prea devreme, exista riscul ca ei să se concentreze mai mult asupra pedepsei, în loc de vânătoare. Ceea ce ar fi fost mai rău.

Jonny Forsberg vârî capul înăuntru.
- Dacă vrei să te caci, tre' să ridici capacul, să ştii. Acum guiţă ca porcul.

Şi Oskar guiţă ca porcul. Se strădui mai mult decât de obicei, de frică să nu-l oblige să-şi ridice mâinile şi să-i descopere secretul dezgustător.

Îşi turti nasul ca să-l facă să semene cu un rât, apoi grohăi şi guiţă, grohăi şi guiţă. Jonny şi Micke izbucniră în râs.
- Pfuai, Porcuşorule. Mai tare.

Oskar continuă. Îşi ţinu ochii strâns închişi şi continuă. Îşi strânse pumnii până când unghiile îi intrară în piele, scoţând mai departe sunetele alea. Grohăi şi guiţă până când simţi un gust ciudat în gură. Atunci se opri şi deschise ochii.

Cei doi plecaseră.

Oskar rămase pe loc, ghemuit pe capacul veceului, şi se holbă la gresia de pe jos. În faţa lui se vedea o pată roşie. În timp ce se holba, din nasul lui se scurse încă un strop. Rupse o bucată de hârtie igienică şi o ţinu apăsată pe nară.

Chestia asta i se întâmpla uneori când îi era frică. Începea să-i curgă sânge din nas, aşa, pur şi simplu. Îl salvase de câteva ori când voiau să-l bată, îi făcuse să se răzgândească, văzând că sângera oricum.

Oskar Eriksson stătea ghemuit, cu o bucată de hârtie într-o mână şi cu Pişbalonul în cealaltă. Îi curgea sânge din nas, se pişa pe el şi îi umbla gura aiurea. Se scăpa pe el din toate găurile. În curând o să se şi cace pe el. Ca porcul.

Se ridică şi ieşi din cabină. Nu şterse pata de sânge. N-au decât s-o vadă şi să se întrebe ce s-a întâmplat. Să creadă că cineva a fost omorât - pentru că asta s-a şi întâmplat. Cineva chiar a fost omorât. Pentru a o suta oară.


Håkan Bengtsson, un bărbat în jur de patruzeci şi cinci de ani, cu început de chelie şi burtă, fără domiciliu stabil în registrele autorităţilor, stătea în metrou şi studia prin geam ceea ce avea să devină cartierul lui.

La drept vorbind, era cam urât. Norrköping îi plăcuse mai mult. Şi totuşi, suburbiile astea din vest nu semănau deloc cu cele de lângă Stockholm, pe care le văzuse la televizor; Kista, Rinkeby sau Hallonberg.

"Următoarea staţie: Råcksta."

Clădirile erau mai rotunde, mai prietenoase. Deşi era un zgârie-nori în toată regula.

Dădu capul pe spate ca să vadă şi ultimul etaj al complexului de birouri în care-şi aveau sediul cei de la Vattenfall. Nu-şi amintea să fi văzut o clădire ca asta în Norrköping. E adevărat că nu fusese niciodată în centru.

Trebuia să coboare la următoarea, parcă... sau nu? Verifică harta cu toate liniile, lipită deasupra uşilor. Îhâm, da. La următoarea.
"Atenţie, se închid uşile."

Doar nu s-au uitat la el?

Nu, în vagon se aflau doar câţiva călători, majoritatea ascunşi după ziare de scandal. Mâine aveau să citească despre el.

Håkan rămase cu privirea aţintită spre o reclamă pentru lenjerie intimă. O femeie poza în chiloţi şi sutien negru, de dantelă, într-o poziţie provocatoare. Ce nebunie. Peste tot, oameni în pielea goală. Şi nimeni nu zicea nimic. Cât de tare-i afecta chestia asta, cât de tare le zăpăcea minţile, cât de mult le distorsiona felul în care percepeau iubirea?

Mâinile începură să-i tremure şi încercă să le ascundă între genunchi. Era al dracului de nervos.
"Chiar nu există alte metode?"
"Crezi că te-aş obliga să faci asta dacă ar exista?"
"Nu, dar..."
"Nu există alte metode."

Nu, nu existau. N-avea cum să procedeze altfel. Decât aşa. Şi n-avea voie s-o dea în bară. S-a uitat pe harta din cartea de telefoane, a ales o zonă împădurită care părea potrivită, după care şi-a luat geanta şi a plecat.

Decupase sigla mărcii Adidas cu cuţitul, care acum se afla pe fundul genţii de la picioarele lui. Data trecută, la Norrköping, era s-o păţească rău de tot din cauza asta. Cineva îşi amintise de marca genţii şi poliţia a găsit-o în containerul în care o aruncase, nu departe de blocul lor.

Azi o să ia geanta acasă. Poate o să o facă ferfeniţă şi o s-o arunce la veceu. Nu aşa procedau de obicei?
De fapt, cum se proceda?
"Ultima staţie, vă rugăm, coborâţi."

Metroul scuipă şi ultimii călători şi Håkan îi urmă cu geanta în mână. I se păru grea, cu toate că singurul obiect care cântărea ceva, cât de cât, era recipientul aflat sub presiune. Se strădui să meargă normal, nu ca şi când s-ar fi îndreptat spre plutonul de execuţie. Nimeni nu trebuia să-l observe.

Dar picioarele îi erau din plumb, de parcă s-ar fi lipit de peron. Şi dacă s-ar fi oprit acolo? Dacă n-ar fi clipit, n-ar fi mişcat niciun muşchi şi ar fi stat acolo, pe loc? Dac-ar fi aşteptat lăsarea nopţii, să-l observe cineva, să-i sune pe... să îl ia de acolo. Dacă l-ar fi dus altundeva.

Continuă să păşească în ritmul obişnuit. Stânga, dreapta, stânga, dreapta. N-avea voie să dezamăgească. Dac-ar fi dezamăgit, s-ar fi întâmplat lucruri oribile. De neconceput.

Ajuns sus, la bariere, se uită în jurul lui. Avea un simţ al orientării destul de prost. Oare în ce direcţie ar trebui s-o ia ca să ajungă la zona împădurită? Normal că nu putea să întrebe vreun trecător. Asta era, trebuia să se descurce. Trebuia să meargă mai departe. Stânga, dreapta, stânga, dreapta.

Trebuia să existe o altă metodă.

Dar nu-i venea nimic în cap. Existau anumite condiţii, anumite criterii. Şi asta era singura cale prin care le putea întruni.

Făcuse asta de două ori până acum şi de fiecare dată o dăduse în bară. În Växjö nu atât de mult, dar suficient cât să fie nevoiţi să se mute. Azi, avea să se descurce perfect. Şi avea să primească multe laude.

Poate şi nişte mângâieri.

De două ori. Era oricum pierdut. Ce mai conta o a treia oară? Nu mai conta deloc. Pedeapsa era aceeaşi, probabil. Închisoare pe viaţă.

Şi partea morală? De câte ori poţi să-ţi învârţi coada, rege Minos?

Aleea din parc cotea spre pădure. Trebuie să fi fost pădurea pe care o văzuse pe hartă. Inhalatorul şi cuţitul se ciocniră în geantă. Încercă s-o ţină astfel încât să nu se scuture.

Un copil apăru în faţa lui, pe potecă. O fetiţă de vreo opt ani, în drum spre casă, cu ghiozdanul lovindu-i-se de şolduri.

Nu! Nici în ruptul capului!

Avea şi el o limită. Copii atât de mici, niciodată. Mai bine s-ar fi omorât pe el. Fetiţa fredona o melodie. Håkan grăbi pasul ca s-o prindă din urmă şi s-o audă. "Raza soarelui care pătrunde, prin fereastra casei mele..." Mai cântau copiii cântecul ăsta? Probabil că fetiţa avea o învăţătoare bătrână. Ce frumos că nu dispăruse, că erau copii care-l mai cântau. Ar fi vrut să se apropie mai mult ca s-o audă mai bine, da, atât de mult încât să-i poată simţi parfumul din păr.

Încetini. N-avea de gând să se agite. Fetiţa părăsi aleea şi îşi continuă drumul pe o potecă din pădure. Probabil că locuia într-una din casele de pe partea cealaltă. Ce fel de părinţi erau ăştia care o lăsau să umble prin pădure, singură-singurică?

Se opri şi o lăsă să se îndepărteze de el, până când o pierdu din ochi.
Mergi mai departe, micuţo. Nu te opri, nu te juca în pădure.

Aşteptă aproximativ un minut, ascultă cântecul piţigoiului dintr-un copac apropiat, apoi porni pe urmele copilului.


Oskar era în drum spre casă; capul îi atârna greu. Se simţea întotdeauna mai prost când scăpa de pedeapsă în felul ăsta; imitând un porc, sau ceva de genul. Era mai rău decât dacă l-ar fi pedepsit. Ştia c-o să se simtă aşa şi cu toate astea, nu era în stare să-şi accepte pedeapsa. Prefera să se umilească în toate felurile. N-avea pic de mândrie.

Spre deosebire de Robin Hood sau Omul-Păianjen. Dacă Sir John sau Doctor Octopus i-ar fi înghesuit într-un colţ, ar fi scuipat pericolul în faţă, chiar dacă n-ar fi avut nicio şansă să evadeze.

Dar ce ştia Omul-Păianjen? El, care scăpa oricum din orice situaţie, indiferent că era posibil sau nu. Era un personaj de benzi desenate care trebuia să supravieţuiască până la următorul număr. Şi la fel cum el îşi folosea forţele de păianjen, aşa făcea şi Oskar cu grohăitul lui. Orice, numai să supravieţuiască.

Oskar avea nevoie să fie consolat. Avusese o zi tâmpită şi acum trebuia să o compenseze cu ceva. Deşi s-ar fi putut întâlni cu Micke şi cu Jonny, Oskar o luă spre centrul cartierului Blackeberg, spre Sabis. O rupse la fugă pe trotuarul plin de cotituri, în loc s-o ia pe scări, şi încercă să se adune. Trebuia să pară calm, să nu transpire. Fusese deja prins pentru furt cu un an în urmă, în Konsum. Paznicul voia s-o sune pe maică-sa, dar Oskar nu ştia numărul ei de la serviciu, nu, nu, nu. O săptămână întreagă a tresărit de fiecare dată când suna telefonul, dar până la urmă, au primit o scrisoare pe numele mamei.

Ce tâmpenie. Scriseseră pe plic "Poliţia Capitalei" şi Oskar s-a prins imediat şi l-a deschis, a citit tot despre fapta pe care o săvârşise şi a trimis scrisoarea înapoi, semnată în numele mamei, drept dovadă c-o citise. O fi procedat ca un om laş, dar nu ca un prost.

Şi până la urmă, de ce să fi fost laş? Acum, de pildă, era tot laş? Îşi umplu buzunarele cu ciocolată Dajm, Japp, Coco şi Bounty. Şi ascunse şi o pungă cu bomboane gumate în formă de maşinuţe în pantaloni, între curea şi burtă, apoi se îndreptă spre casă şi plăti pentru o acadea Dumle.

Merse spre casă cu capul ridicat şi pasul uşor. Nu mai era Porcuşorul pe care-l băteau toţi. Era Maestrul Hoţilor care privea pericolul în ochi şi scăpa nepedepsit. Îi păcălea pe toţi.

Când ajunse în curtea interioară dintre blocuri, se simţi în siguranţă. Niciunul dintre duşmanii lui nu locuia în curtea aceea în formă de cerc neregulat, aflată în interiorul cercului mai mare pe care îl forma strada lui, Ibsengatan. Un cerc dublu, cu atât mai greu de pătruns. Era în siguranţă. În curtea asta nu i se întâmplase niciodată nimic rău. Cel puţin, nu foarte rău.

Aici crescuse şi-şi făcuse primii prieteni înainte de-a începe şcoala. Abia prin clasa a cincea au început să se ia de el. Pe la sfârşitul clasei a cincea, toată lumea îl considera o victimă uşoară, chiar şi cei care nu erau colegi cu el. Îl sunau tot mai rar ca să-l întrebe dacă vrea să se joace cu ei. Cam pe atunci începuse să lipească poze în albumul lui. Albumul lui de care avea să se bucure imediat ce ajungea acasă.

Vâââjjjj!

Se auzi un bâzâit şi ceva se ciocni de picioarele lui. O maşinuţă roşie, teleghidată dădu în marşarier, se întoarse şi urcă pe dealul din faţa blocului său cu o viteză incredibilă. În spatele tufişurilor cu ghimpi, în dreapta barierei, îl zări pe Tommy care ţinea o antenă în dreptul burţii şi râdea.
- Te-am speriat, nu-i aşa?
- Ce viteză a băgat, tare de tot!
- Da. Vrei s-o cumperi?
-... cu cât?
- Trei sute.
- Nee. N-am atâţia.

Tommy îi făcu semn lui Oskar să se apropie şi întoarse maşina, o teleghidă cu viteză maximă, o opri în faţa lui, o ridică, o şterse de praf şi spuse încet:
- În magazin costă nouă sute.
- Aha.

Tommy se uită la maşină, apoi îl cercetă pe Oskar din cap până-n picioare.
- Da' cu două sute? O iei? E nou-nouţă, să ştii.
- E superfrumoasă, dar...
- Dar...
- Nu.

Tommy dădu din cap, puse maşina jos şi o ghidă spre tufişuri, astfel încât roţile mari, disproporţionate se clătinau, ocoli fierul de bătut covoare şi o direcţionă spre alee, în jos.
- Pot să încerc şi eu?

Tommy se uită la Oskar ca să-şi dea seama dacă merita această onoare sau nu, apoi îi întinse telecomanda şi arătă spre buza lui superioară.
- Ai mâncat bătaie sau ce? Ţi-a curs sânge. De-aici. Oskar îşi trecu degetul arătător peste buze şi şterse sângele închegat.
- Nu, doar am...

Nu-i spune nimic. N-ar avea niciun rost. Tommy era cu trei ani mai mare decât el. Şi mai dur. I-ar fi zis să nu stea, să dea şi el şi Oskar i-ar fi răspuns, da, sigur, iar prin asta n-ar fi făcut decât să scadă şi mai mult în ochii lui Tommy.

Oskar mai dirijă puţin maşina, apoi se uită la Tommy, care preluă telecomanda. Şi-ar fi dorit să aibă două sute de coroane ca să facă afacerea.

Afacerea lor. Duse mâinile la buzunarele gecii şi îşi aduse aminte de dulciuri.
- Vrei un Dajm?
- Nu, nu-mi place.
- Atunci un Japp?

Tommy ridică privirea de la telecomandă şi zâmbi.
- Ai şi... şi...?
- Da!
- Le-ai şutit, bănuiesc.
-...da.
- OK.

Tommy întinse mâna şi Oskar îi puse în palmă o ciocolată

Japp, iar Tommy o vârî în buzunarul din spate al blugilor.
- Mulţumesc. Salut.
- Salut.

Ajuns acasă, Oskar împrăştie dulciurile pe pat. Avea să înceapă cu Dajm şi să continue cu cele duble. Preferata lui, ciocolata Bounty, avea s-o lase la urmă. După care o să schimbe gustul din gură cu bomboanele gumate în formă de maşinuţă.

Aşeză dulciurile pe podea, aliniate, în ordinea în care urma să le mănânce. În frigider găsi şi o sticlă de cola pe jumătate plină, sub capacul căreia mama pusese o bucată de folie. Perfect. Îi plăcea mai mult coca-cola puţin răsuflată, mai ales când mânca dulciuri.

Scoase bucata de folie şi aşeză sticla pe jos, lângă dulciuri, se întinse pe burtă în pat şi studie raftul cu cărţi. O colecţie aproape completă din seria "Fiori pe şira spinării", completată pe alocuri cu "Romane de groază" din colecţia cu acelaşi nume.

Majoritatea cărţilor din colecţie le cumpărase cu două sute de coroane, în urma unui anunţ pe care-l găsise în Gula tidningen. Luase metroul până la Midsommarkransen şi urmase indicaţiile tipului până când găsise apartamentul. Îi deschisese un bărbat gras, cu faţa palidă, bolnăvicioasă, care, atunci când îi vorbise, păru că rosteşte cuvintele printre dinţi, cu un uşor sâsâit. Din fericire, nu-l invitase înăuntru, ci îi adusese cărţile în două sacoşe de hârtie la uşă, luase cele două bancnote de o sută şi spusese dând din cap: "Lectură plăcută", după care închisese.