Mâna Fátimei

Ildefonso Falcones de Sierra, căsătorit şi tată a patru copii, este avocat şi îşi exercită profesia în Barcelona. Primul său roman, Catedrala Mării, a devenit un succes editorial internaţional fără precedent, apreciat atât de către cititori, cât şi de critică, fiind publicat în peste patruzeci de ţări. A fost recompensat cu mai multe premii, printre care Euskadi de Plata 2006 pentru cel mai bun roman în castiliană, premiul Qué Leer pentru cea mai bună carte apărută în anul 2006 în limba spaniolă, premiul Fundación José Manuel Lara pentru cel mai vândut roman în 2006 şi prestigiosul premiu italian Giovanni Boccaccio 2007 pentru cel mai bun autor străin. Cu peste patru milioane de exemplare vândute în toată lumea, a fost consacrat drept cel mai popular autor de romane istorice din Spania, fiind acum supranumit şi Ken Follet al Spaniei.

Catedrala Mării, primul roman al lui Ildefonso Falcones, a fost publicat în peste patruzeci de ţări şi în mai mult de patru milioane de exemplare. Mâna Fátimei s-a vândut până acum în mai mult de 525.000 de exemplare. Cartea este un roman istoric care-l va delecta pe cititor cu o poveste pasionantă şi, în acelaşi timp, riguros documentată.


În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în opulenta Córdobă, un tânăr morisc, sfâşiat între două culturi şi două iubiri, începe o luptă înflăcărată pentru toleranţă religioasă şi drepturile poporului său.

În anul 1568, în văile şi munţii din Alpujarras izbucneşte strigătul revoltei: sătui de nedreptăţi, spolieri şi umilinţe, moriscii se confruntă cu creştinii şi încep o luptă inegală care nu se putea încheia decât cu înfrângerea şi răspândirea lor prin tot regatul Castiliei.

Printre cei răsculaţi se află şi tânărul Hernando. Fiu al unei morisce şi al preotului care a violat-o, este respins de către ai săi, din pricina originii sale, dar şi de către creştini, din cauza culturii şi a obiceiurilor familiale.

În timpul insurecţiei, cunoaşte brutalitatea şi cruzimea unora şi a altora, dar întâlneşte şi iubirea în persoana curajoasei Fátima, cea cu mari ochi negri. După înfrângere, silit să trăiască la Córdoba în mijlocul dificultăţilor existenţei de zi cu zi, toate puterile sale se vor concentra pentru a face astfel încât religia şi cultura lor, a celor învinşi, să îşi recapete demnitatea şi rolul pe care le merită. Pentru aceasta, va trebui să treacă prin multe primejdii şi să îşi asume iniţiative curajoase şi foarte riscante...


Lăsară în urma lor fortăreaţa de la Calahorra, traversară podul roman peste Guadalquivir şi intrară în Córdoba prin Poarta Podului, care dădea spre faţada din spate a catedralei oraşului. Aflat în rândurile celor aliniaţi, supravegheaţi de oşteni şi examinaţi cu de-amănuntul de cetăţenii îngrămădiţi la trecerea lor, Hernando, ca mulţi alţi morisci care recunoscuseră în catedrala creştină minunata moschee din Córdoba de pe vremea califilor, îşi îndreptă privirea spre lăcaş. Sărmanii locuitori din Alpujarras, legaţi de pământurile lor, nu avuseseră niciodată ocazia să o vadă, dar auziseră de ea şi, chiar extenuaţi fiind, curiozitatea li se ivi pe chipuri. Chiar în spatele acelui zid datând de sute de ani, sub cupolă, se afla mihrab-ul, locul din care califul adresa rugăciunea. Câteva murmure se auziră printre deportaţi, care în mod inconştient îşi încetiniră mersul. Un bărbat care ducea un copil pe umeri arătă spre moschee.
- Ereticilor! strigă o femeie ca răspuns la acele dovezi de interes.

Numaidecât, mulţimea se alătură ofenselor, de parcă ar fi vrut să apere biserica de privirile profanatoare:
- Nelegiuiţilor! Asasinilor!

Un bătrân vru să arunce cu o piatră în ei, dar oştenii îl împiedicară şi grăbiră mersul coloanei. Când depăşiră faţada posterioară a catedralei, străzile deveniră mai înguste şi oştenii îi împrăştiară pe cetăţeni, care putură să privească în continuare alaiul numai de la balcoanele caselor văruite, cu două niveluri. Moriscii străbătură strada Frânghierilor, trecură pe lângă Piaţa de Grâne şi pe strada Pescăriei, traversară strada Târgului şi ajunseră la colţul cu strada Mânzului. Capătul cortegiului se opri în Piaţa Mânzului, cea mai mare zonă comercială a oraşului şi locul ales de guvernatorul Zapata ca să-i ţină sub pază.

Piaţa Mânzului era o mică piaţă închisă, centrul cartierului cu acelaşi nume, şi aici încercară fără succes să se instaleze cei trei mii de morisci care supravieţuiseră exodului, dar cea mai mare parte din ei sfârşiră prin a se împrăştia pe străzile din jur. Puţini putură să găsească găzduire şi încă şi mai puţini să o plătească, la hanul Lemnului, în cel al Călugăriţelor sau în oricare altul dintre multele hanuri aflate în împrejurimi. Guvernatorul stabili puncte de control al accesului în zonă şi acolo, pe străzi, pe răspunderea şi cheltuiala consiliului municipal, rămaseră moriscii în aşteptarea instrucţiunilor din partea regelui Filip în legătură cu destinaţia lor finală.

Noaptea veni peste ei; cei mai mulţi îşi potoleau setea din chiupuri mari. Când le veni rândul, în vreme ce Brahim sorbea apa, aplecat sub şiroi, Hernando o privi pe Fátima: părul ei, acum murdar şi năclăit, încadra un chip cu obraji supţi şi ochi încercănaţi înfundaţi în orbite, nişte trăsături scofâlcite care lăsau să se ghicească oasele. Văzu cum îi tremură mâinile unindu-le în chip de căuş şi cum încearcă să le ducă la gură; apa îi scăpă printre degete înainte de a-i ajunge pe buze. Ce se va întâmpla cu ea? Nu va mai rezista la o nouă călătorie.

Nimeni nu îndrăzni să se spele; deşi guvernatorul închisese străzile, măsura îi afecta doar pe morisci, iar călătorii, neguţătorii, geambaşii de vite şi meşteşugarii care munceau şi locuiau în zonă - fabricanţi de şei, de spade, vânzători de in, fabricanţi de ace sau tăbăcari - treceau cu îngâmfare prin masa de deportaţi, ţinându-i sub observaţie, la fel cum făceau mulţi preoţi care mişunau printre ei sau mulţimea de oameni fără ocupaţie care veneau zilnic acolo: cerşetori sau aventurieri care nu pierdeau ocazia să-i trateze cu dispreţ.

Moriscii erau sleiţi de puteri şi înfometaţi. Deodată, creştinii apărură cu oale mari cu supă de legume... şi măruntaie de porc! Atunci, preoţii începură să se oprească, pe ici, pe colo, ca să verifice că nimeni nu refuză să mănânce acest aliment interzis de religia lor.
- De ce nu mănâncă? întrebă unul dintre ei, arătând spre Fátima.

Tânăra stătea pe jos, cu spinarea rezemată de faţada unei clădiri de pe strada Mânzului; strachina cu mâncare era neatinsă la picioarele ei.

Fátima nici măcar nu-şi ridică faţa auzindu-l pe preot. Brahim, absorbit de bucăţile de măruntaie care pluteau în blidul lui, nu răspunse. Nici Aisha nu o făcu.
- Este bolnavă, se grăbi să o scuze Hernando.
- În acest caz, mâncarea o să-i facă bine, argumentă preotul şi, cu un gest, o somă să mănânce.

Fátima rămase impasibilă. Hernando îngenunche lângă ea, luă lingura şi o umplu cu supă... şi cu o bucată de carne de porc.
- Mănâncă, te rog, îi şopti el Fátimei.

Ea deschise gura şi Hernando îi vârî supa pe gât. Grăsimea se prelinse pe bărbia fetei, înainte ca un icnet să o silească să scuipe mâncarea la picioarele preotului. Omul sări un pas îndărăt.
- Căţea maură!

Moriscii care se aflau în jurul ei se dădură la o parte şi făcură un cerc. Încă în genunchi, târându-se, Hernando se întoarse spre preot şi i se adresă:
- Este bolnavă! exclamă el. Priviţi! Luă bucata de porc de pe jos şi şi-o vârî în gură. Este... este soţia mea. E doar bolnavă, repetă el. Priviţi! Se întoarse către locul unde era blidul, umplu lingura cu bucăţi de măruntaie şi le mâncă. Este doar bolnavă..., bâigui el cu gura plină.

Preotul îl privi o vreme pe Hernando mestecând şi înghiţind bucăţile de porc şi repetând până când păru sătul.
- Voi reveni şi sunt încredinţat că atunci se va simţi mai bine şi că va onora bucatele pe care cu atâta generozitate vi le oferă oraşul Córdoba, spuse preotul înainte de a se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa la moriscul pe care îl avea cel mai aproape.

Peste drum de locul unde se aflau Fátima şi Hernando, de cealaltă parte a străzii, se deschidea o ulicioară înfundată, în care de-abia încăpeau doi oameni unul lângă altul şi care ducea de la Piaţa Mânzului până la Guadalquivir. Poarta de lemn care făcea trecerea în ulicioară era deschisă în momentul acela şi lăsa să se vadă un şir de coşmelii şi mici localuri, unele cu un singur nivel, care se întindeau pe amândouă laturile şi pe toată lungimea fundăturii. Exact în poarta ulicioarei, înarmat, stând de vorbă cu clienţii care intrau sau care ieşeau din lupanar, alguazilul de la casa de toleranţă din Córdoba îi privea pe morisci. În spatele lui, neîndrăznind să iasă din pricina veşmintelor interzise şi a giuvaierurilor pe care le puteau purta doar înăuntrul bordelului, câteva femei îşi scoteau capul şi, între ele, încercând să nu trezească bănuielile alguazilului, un bărbat asista la rugăminţile tânărului morisc pe lângă acea fată suferindă. A spus că-i soţia lui? Schiţă un zâmbet care se şterse de pe obrazul său drept, acolo unde infamanta literă "S" apărea marcată cu fierul roşu. Hernando! Trecuseră aproape doi ani de când îşi luaseră rămas-bun la castelul din Juviles. În tot acest răstimp, omul acela se gândise la Hernando în fiecare zi: era fiul pe care nu-l avusese niciodată... Emoţionat să-l vadă în viaţă, se gândi cu mândrie că tânărul crescuse şi, în ciuda aspectului său zdrenţăros, era evident că devenise deja bărbat. "Oare ce vârstă avea? Şaisprezece?" se întrebă Hamid.
- Francisco! strigă alguazilul, băgând de seamă prezenţa acestuia în uşă. Du-te la treabă! Şi voi, la fel, adăugă el, gonind femeile cu un gest al mâinii.

Hamid avu o tresărire şi şchiopătă de-a lungul ulicioarei, făcând un efort să-şi stăpânească lacrimile. Hernando! Crezuse că n-o să-l mai întâlnească... Oare câţi alţi locuitori din Juviles or fi ajuns în acel nou grup? Nu le văzuse, dar ştia cu siguranţă că în oraş se aflau mai multe sclave provenind din Juviles, capturate înainte de iertarea acordată de don Juan de Austria; toţi ceilalţi morisci liberi care se stabiliseră la Córdoba proveneau din Albaicín sau din câmpia Granadei, făcând parte din primele grupuri de deportaţi. În tăcere, îi mulţumi Preamilostivului că îi cruţase băiatului viaţa şi libertatea. Dar ce se întâmpla cu soţia lui? Se vedea că e bolnavă; tremura cu convulsii. Hernando trebuie că o iubeşte, întrucât sărise cu ochii închişi în apărarea ei, târându-se în genunchi până la preot. Se opri în dreptul unei mici coşmelii cu două niveluri şi trase cu urechea. Nu se auzea nimic dinăuntru. Ciocăni la uşă.


- Trebuie să mănânci. Hernando se lăsă moale lângă Fátima.

Numaidecât, Brahim îşi ridică privirea din blid.
- Las-o în pace, mormăi el, nu te apropia de ea...
- Taci! Chiar vrei să moară? O s-o laşi să moară şi după aceea o s-o omori şi pe mama mea pentru că am încercat să o ajut?

Brahim o privi pe fată: tremura chircită.
- Ocupă-te tu, femeie, îi porunci Aishei, care mânca închizând ochii de fiecare dată când ducea lingura la gură. Ai grijă să nu moară.
- Trebuie să te hrăneşti, Fátima, şopti Hernando la urechea Fátimei. Ea nu răspunse, nu îl privi, continua să tremure. Ştiu că deplângi pierderea lui Humam, dar nu-i vei reda viaţa dacă nu mănânci. Tuturor ne e dor de el...
- Lasă-mă pe mine, îl somă Aisha, în picioare în faţa lui. Hernando îşi ridică ochii albaştri; privirea lui exprima o profundă consternare. Lasă-mă, repetă ea cu blândeţe.

Nici Aisha nu izbuti să o facă pe Fátima să reacţioneze. Încercă să o silească să înghită supa, mâncând ea toate bucăţile de carne de porc în eventualitatea că s-ar întoarce vreun preot, dar de îndată ce reuşea să-i vâre ceva lichid sau vreo legumă, fata le vomita. Hernando, stând pe vine, o privea pe mama sa luptând să o hrănească pe Fátima; îşi ţinea răsuflarea când izbutea şi lovea cu pumnii în pământ, cu disperare, văzând cum trupul fetei respinge hrana.
- Se zice că e un spital în piaţetă, îi spuse o femeie moriscă în timp ce asista îngrijorată la scenă.

Când Hernando o întrebă din priviri, femeia îi arătă spre Piaţa Mânzului; el plecă în fugă, dar trebui să se oprească la câţiva paşi mai încolo: o mulţime de oameni se îmbulzeau în ceea ce trebuia să fie intrarea în spital, în faţa unui portic acoperit cu o arcadă dublă. Cu toate acestea, se apropie şi se luptă să-şi deschidă cale printre oameni, neţinând seama de proteste.
- V-am mai spus, îl auzi rostind pe capelan, că toate cele paisprezece paturi din spital sunt ocupate şi în mai mult de jumătate din ele sunt câte două persoane. Dar, în afară de asta, ca să ajungi la spital este nevoie de o dispoziţie a medicului sau a chirurgului şi acum nu e nici unul dintre ei.

Unii renunţau la auzul acelor cuvinte şi părăseau porticul; alţii rămâneau pe loc, arătându-şi rănile, tuşind sau întinzându-şi braţele şi implorând. Un copil agoniza la picioarele capelanului, în vreme ce tatăl său plângea deznădăjduit. Ce putea izbuti el? se gândi Hernando văzând cum capelanul clătina cu încăpăţânare din cap în semn de refuz. Vederea Fátimei tremurând şi vomitând îl îndemnă şi pe el să implore şi, pentru a doua oară în noaptea aceea, căzu în genunchi în faţa unui preot.
- Pentru Dumnezeu şi Preasfânta Fecioară..., strigă el cu mâinile împreunate la nivelul pântecelui capelanului, amintindu-şi cuvintele de implorare ale nobilului creştin în cortul lui Barrax, pentru piroanele lui Isus Hristos, ajutaţi-mă!

Preotul rămase o clipă uluit, înainte de a se apleca şi a-l obliga să se ridice în picioare. Era primul morisc care îl invoca pe Isus Hristos. Dar Hernando rămase în genunchi.
- Ajutaţi-mă! repetă el în vreme ce preotul îl apuca de mâini şi se lupta să-l ridice. Unde îl pot găsi pe chirurg? Spuneţi-mi! Soţia mea este foarte bolnavă...

Capelanul îi dădu brusc drumul din mâini.
- Îmi pare rău, băiete. Bărbatul clătină din cap. Spitalul Carităţii nu primeşte decât bărbaţi.

Hernando nu vru să mai audă cum, după plecarea lui, ceilalţi morisci izbucniseră în invocaţii ale Sfintei Treimi.


Trecuseră ore bune, era deja în toiul nopţii. Moriscii încercară să doarmă pe jos, unii peste alţii. Hernando umbla dintr-o parte într-alta, fără să se îndepărteze de Fátima, stăpânindu-şi plânsul cu sughiţuri la tremurul fetei. Brahim dormea sprijinit de perete, cu Musa şi Aquil chirciţi lângă el. Aisha mângâia părul Fátimei, veghind-o, de parcă... de parcă s-ar fi aşteptat să moară.

Foarte devreme în zori, zgomotul porţii de la ulicioară deschizându-se l-a surprins pe Hernando. Mai întâi, văzu o tânără blondă îndreptându-se direct spre el - ce făcea femeia aceea? -, dar în spate, şchiopătând...
- Hamid!

Învăţatul îşi duse arătătorul la buze şi veni şontâc spre el.

Hernando se aruncă în braţele lui. În momentul acela, fu conştient de cât de mult îi dusese dorul acelui chip blând şi familiar, chipul celui care fusese pentru el cea mai mare mângâiere în vremurile triste ale copilăriei sale.
- Să mergem! Nu e timp, îl zori Hamid, nu înainte de a-l îmbrăţişa cu putere. Aceea, soţia lui, fata aceea, îi arătă el tinerei care ieşise cu el. Ajut-o, să mergem.
- Ce... ce vrei să faci? întrebă Hernando nemişcat, fără să-şi poată îndepărta privirea de la litera însemnată cu foc care apărea înfierată pe obrazul învăţatului.

Aisha o ajută pe tânăra blondă să o ridice pe Fátima de subsuori.
- Vreau să încerc să o salvez pe soţia ta, îi răspunse Hamid când cele două femei traversau deja strada târând-o pe Fátima. Nu trebuie să treci de uşă, Aisha, adăugă el. O să mă ocup eu de fată.

Hernando era încremenit. Soţia lui? Asta era ea în faţa creştinilor, dar Hamid... Şi Brahim? Ce o să spună Brahim când o să vadă că Fátima lipseşte? Faptul că Hamid era cel care avea să o ajute pe fată poate că-i va domoli mânia.
- Nu este... Aisha, eliberată acum de Fátima, îl apucă de braţ şi îl făcu să tacă printr-un gest.

Învăţatul nu îl auzise: era atent doar ca nimeni să nu-i descopere.
- Mâine o să ies la cumpărături, spuse el înainte de a închide uşa bordelului. O să vorbim atunci, dar ţineţi seamă de faptul că aici sunt doar un sclav; eu voi alege momentul potrivit... Şi spuneţi-mi Francisco, ăsta e numele meu creştinesc.