Nu fac diferenţă între a scrie liber şi a trăi liber

Mircea Ivănescu îmi povestea că Vintilă Ivănceanu vorbea cîndva despre sine numai la persoana a treia plural feminin - în special cînd avea de comunicat ceva cu adevărat personal.
Nu spunea, de pildă, "Sînt teribil de trist" - ci "Ele sînt foarte triste astăzi". Iar restul conversaţiei, dacă-mi aduc bine aminte, decurgea urmînd acordul respectiv în persoană, număr şi gen. (Deşi nu sînt sigur că asta nu-i o adăugire retrospectivă a memoriei mele afective.)
Cum viaţa mea e într-o anumită măsură personală, te-aş ruga, dragă Daniel, să admiţi să produc CV-ul narativ cerut urmînd procedura Ivănceanu.
Aşadar, ele s-au născut la Sibiu, în vara anului 1978 - pe 13 iulie, adică. Au locuit o vreme, în primii ani ai copilăriei, chiar în Piaţa Mare (Piaţa Republicii, în acele timpuri), într-o casă veche cu o curte interioară urît mirositoare şi paradisiacă. Exista o singură bucătărie, împărţită de vreo cinci-şase familii, iar baia nu reuşesc să-şi mai aducă aminte dacă şi unde era. Pentru a coborî în curte de la etajul unde se afla camera în care trăiau alături de părinţii şi de sora lor, ele se lungeau pe burtă şi se rostogoleau pe treptele de lemn ale scării spiralate pînă jos, în paradisul doldora de fericiri & miasme. Le emoţiona acolo mai ales o anume fată ceva mai mare decît ele, cu ştrampii mereu murdari de ceva gălbui - le emoţiona mai ales la acea persoană, de asemenea paradisiacă & mirositoare (urît), un fel tot anume de a se plesni cu palma peste fund rostind cuvinte neînţelese subliniate cu un rîs obraznic, dătător de vertij.
Au pierdut curtea & fata cînd s-au mutat din inima burgului la călcîiele lui, undeva într-un cartier muncitoresc proaspăt înfiinţat, purtător al poeticului nume Valea Aurie. Atîta doar că valea nu era vale, ci pădure, şi nici aurie, ci căcăniu-mocirloasă. Ele îşi amintesc de acolo cu plăcere mai ales de cohortele de goange care, venind dinspre mătăsosul covor de frunze din pădure, inundau blocurile ca un tsunami cu elitre. Familia Vancu avea deja şase membri - Tata, Mami, ele şi încă trei fraţi mai mici (o soră şi doi fraţi, de fapt); dormeau în cele două camere ale apartamentului cu luminile aprinse, ca să nu se urce goangele pe ei. Dar goangele, drăguţele, tot se urcau. Într-o vară, ele şi cei trei fraţi au fost duşi la bunici, în Cisnădie, pentru a face dezinsecţie în apartament. A durat două săptămîni, iar ele au văzut la întoarcere cum Tati şi cîţiva oameni adunau de pe podea cu făraşul goangele moarte, stratificate într-un humus gros de cîţiva centimetri, căcăniu-mocirlos precum acela din pădurea de baştină. Bietele goange au supravieţuit însă programului de exterminare, sau în orice caz au fost înlocuite foarte repede de rudele lor de la etajele adiacente. Ele au rămas cu o afecţiune enormă pentru dragile gonguţe, care se străduiau noaptea din răsputeri să le intre în gură în timp ce dormeau. Ele speră că nu reuşeau.
Ele s-au mutat apoi, în vara lui 1988, în alt cartier muncitoresc, mult mai apropiat de centrul oraşului. Gonguţele n-au reuşit să vină şi ele, deşi una tot a ajuns în noul cartier numit Terezian, transportată într-o carte de-a lor - cînd au deschis-o, la vreo două luni după ce se mutaseră, a ţîşnit vie şi nevătămată dintre file. Acolo, Mami le-a făcut cadou prima lor bibliotecă, pe care trebuiau s-o umple. Aveau deja cărţi multişoare, cele pe care învăţaseră să citească la trei ani şi jumătate, dar nu îndeajuns cît să umple biblioteca bej, care li se părea gigantescă. Au pus în raftul din mijloc, cel mai vizibil, cărţile la care ţineau cel mai mult: Winnetou, Old Surehand, Testamentul incaşului şi Comoara din Lacul de Argint de Karl May (autorul-cult, fireşte), Quo Vadis de Sienkiewicz, Cocoşatul de Paul Féval, multe Dumas-uri, Patrula spaţială de Cicerone Sbanţu, Băieţii din strada Pál de Molnár Ferenc, Caruselul urmelor de Iosif Vianu (un roman în care le fermecase un ofiţer de securitate român, practicant de arte marţiale, care destructura de unul singur, cu puterea braţului & a minţii, reţeaua malefică a unui capo german numit Der Blinder), Extravagantul Conan Doi de Vlad Muşatescu, o ediţie ilustrată din Pastelurile lui Alecsandri (primită premiu, ele n-ar fi dat în ruptul capului banii pe aşa ceva; după cum tot premii erau şi Viaţa şi opera lui Ion Creangă şi Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, pe care de asemenea nu ar fi dat doi bani), Iliada. Odiseea. Eneida, repovestite pentru copii de George Andreescu, Legende sau basmele românilor de Petre Ispirescu, Ultimul mohican de James Fenimore Cooper, Domnul Lecoq de Emile Gaboriau, iar pe restul rafturilor au răsfirat alte cîteva zeci de titluri, pe care le vine acum greu să le reconstituie. Dar tot nu erau destule ca să umple biblioteca, aşa că acesta a devenit scopul lor pe termen scurt, mediu şi lung.
Cînd în sfîrşit biblioteca s-a umplut, au primit încă una mai mică, cu doar patru rafturi. Au umplut-o repede şi pe aceasta, apoi cărţile au început să se înşire pe masă, pe servantă, pe jos, chiar şi pe balcon. Familia Vancu avea acum şapte membri, apăruse în decembrie 1989 şi cea mai mică soră a lor, Dana. Numărul cărţilor creştea acum aproape de la sine, ca şi al fraţilor. Şi al prietenilor - ele au avut aici, în Terezian, primii lor prieteni adevăraţi, păstraţi pînă azi. Cu prietenii se putea juca baschet, se puteau fura nuci, struguri şi cireşe din curtea casei de lîngă bloc, se putea bea must din care să te faci mai matol decît în tot restul vieţii lor, se putea juca Flori, fete şi băieţi, melodii şi cîntăreţi, şi baloane colorate şi desene animate, se putea povesti cu voce scăzută despre revolta muncitorilor braşoveni de anul trecut, se puteau face cu pixul pe foi de matematică diapozitive după Cocoşatul lui Féval, se puteau comenta fetele (ele erau atente la fete şi produceau comentarii pertinente) şi alte multe lucruri minunate.
După Revoluţie, ele au devenit foarte anti-iliesciene. Citeau în paralel romane de Zévaco, Monadologia lui Leibniz şi literatura închisorilor, şi se inflamau teribil împotriva lui Ion Iliescu, pe care-l considerau un Mazarin mult mai profesionist în rău. La liceu au descoperit Academia Caţavencu, pe care o citea diriginta lor, Mirela Ocinic, cea al cărei asistent urmau ele să devină la Litere peste un deceniu. La liceul "Gheorghe Lazăr" era un cenaclu, ţinut de aceeaşi doamnă Ocinic, ar fi vrut enorm să meargă, dar le era jenă ca de ceva ruşinos. Scriau de multă vreme, îşi aduceau aminte de un roman început la şapte ani - ştiau exact vîrsta fiindcă scriseseră pe coperta caietului: Tezaurul din Insula de Smarald. Roman scris de Vancu Mihai-Radu. 7 ani. Era o pastişă, aproape un plagiat după Comoara din Lacul de Argint, şi-l abandonaseră cînd îşi dăduseră seama că le trebuiau hărţi cu Vestul Sălbatic şi dicţionare de nume americăneşti, altele decît cele din Karl May. Începuseră şi un roman poliţist, cu droguri transportate în fotografii goale pe dinăuntru, de asemenea abandonat. Iar printr-a noua ele umpluseră un caiet de 48 de file cu versuri pentru o fată de care erau îndrăgostite. Fetei i-au plăcut versurile. De atunci au scris aproape exclusiv numai poezie.
Erau eleve bune, ajunseseră practic fără voia lor olimpice, la română şi la disciplinele exacte, deopotrivă. Iubeau literatura şi le plăceau fizica şi analiza matematică. Apoi, într-a douăşpea, se hotărîseră să dea la Litere. Nu ştiau că de acolo vor ieşi profesoare, credeau că e o şcoală pentru scriitoare. Au reîntîlnit-o acolo pe Camelia, cea care urma să le devină soţie; fuseseră colege în Liceul Lazăr, ele la matematică-fizică, ea la filologie. Într-o zi din anul I, ele, care erau deja cele mai mari chiulangioaice din istoria Literelor sibiene, erau aşezate pe treptele facultăţii şi cîntau Doors. Camelia s-a oprit, s-a aşezat şi ea şi a început să cînte cu ele. Era în primăvara lui '97, în 2001, în iulie, ele şi ea se căsătoreau.
Pe aceleaşi trepte l-au întîlnit, tot în '97, pe Mircea Ivănescu. La sfîrşitul toamnei aveau să părăsească pentru o vreme treptele, fiindcă Tata urma să se spînzure. Fusese muncitor la fabrica de săpun Steaua, dat afară în minunaţii ani iliescieni '90 şi, eşuînd în toate încercările de angajare, nu găsise altă soluţie. Ele au vrut să renunţe la facultate, să se angajeze pentru a-şi creşte cei patru fraţi mai mici, însă Mami nu le-a dat voie. S-au întors deci la facultate, au luat bursă pentru a ţine casa alături de Mami, au muncit sporadic (hamale la un en gros, culegătoare de coacăze, vopsitoare), au fost fericite. Mircea Ivănescu le-a povestit despre fratele lui genial, Emil, de asemenea sinucis în urmă cu mai bine o jumătate de secol. L-au compătimit şi l-au iubit şi mai tare.
Ele au scris poezii, şi poeziile le-au adus prieteni. Mari prieteni. Buni prieteni. Poeziile erau despre Camelia, despre tata, despre alcoolul băut de ele şi de tata. Ele au ajuns, din 2009, tată de băiat, Sebastian. Poeziile au fost apoi despre Sebastian. Ele au scris cu din ce în ce mai multă plăcere şi despre poezie, şi au publicat două cărţi despre doi mari poeţi-prieteni, M.I. şi M.E., doi uriaşi de 165 cm.
Ele sînt azi lector la Universitatea din Sibiu. Ele sînt azi redactor la Poesis Internaţional şi Transilvania. Ele sînt azi stalker în cenaclul şi revista Zona nouă.
Ele sînt azi tată şi soţ şi nu-şi amintesc să fi fost vreodată nefericite. Deşi asta poate să fie un efect secundar de la prea multă poezie. Însă ele o să poată trăi şi cu gîndul ăsta.


Daniel Cristea-Enache: Între runda 2 şi această rundă cu numărul 3 din dialogul nostru, au avut loc alegerile parlamentare, încheiate cu o victorie categorică a alianţei USL şi o înfrîngere severă a alianţei ARD. Pasionat de poezie şi de literatură, cum eşti, te-ai implicat totuşi destul de mult în spaţiul civic; ai participat activ la dezbaterile, uneori aprinse, pe marginea unor subiecte care te priveau, ca pe noi toţi; dar nu într-un mod personal.
Cît crezi că trebuie să se implice un intelectual român în problemele societăţii din care face parte? Pînă unde, pînă cînd? Ai sentimentul că pierzi timpul cînd îţi laşi proiectele deoparte pentru a scrie despre Institutul Cultural Român şi Horia-Roman Patapievici ori despre traducerile "pe banii poporului" ale cărţilor lui Mircea Cărtărescu?

Radu Vancu: Multă vreme m-am suspectat c-aş fi lipsit de conştiinţă politică. Pînă tîrziu în adolescenţă, participarea la treburile polis-ului (la "dispozitivul" lui, cu terminologia lui Foucault dintr-un interviu din 1977) mă lăsa rece; în liceu, conştiinţa mea politică se limita la a citi Academia Caţavencu şi a-l detesta cu pathos pe Ion Iliescu. În rest, pe mine mă interesa poezia - pe care-o vedeam ca pe o ieşire din "dispozitiv", ca pe-o imersie în biografic într-atît de profundă, încît ajunge la adîncimi abisale la care socialul nu poate supravieţui. Poetul se mişcă în mediul poeziei, gîndeam, cam ca bizarii, monstruoşii peşti trăitori pe fundul oceanelor, la mii de metri adîncime, acolo unde viaţa ar trebui să fie imposibilă - trăind complet singuri, fiindcă celelalte fiinţe ar fi strivite de greutatea imensei plăci de apă cu grosime de cîţiva kilometri; generîndu-şi lumina necesară prin glande pe care, dintre toate fiinţele, numai ei le au; orientîndu-se cu organe ale căror chimisme ne scapă. Era o singurătate care mi se părea şi invidiabilă, şi dezirabilă.
Azi, dimpotrivă, o găsesc terifiantă şi detestabilă. Şi, în fond, imposibilă. Să explic de ce. Prima reacţie de ieşire în agora a fost în 1996, la victoria lui Emil Constantinescu. Am ieşit atunci pe străzile Sibiului, alături de cele cîteva mii de oameni care-şi strigau bucuria de a fi ieşit în sfîrşit din (neo?)comunism. Cam iluzorie bucurie, după cum s-a văzut. A fost vorba atunci de o ieşire la propriu în piaţa publică, de o participare fizică la corpul social supraindividual, la forma antropică a "dispozitivului". Începeam să înţeleg de ce Camus alesese aşa cum o făcuse între solidar şi solitar; însă în nici un caz nu aş fi vrut să scriu vreodată texte de atitudine socială sau politică. Mi se părea degradant pentru un scriitor; şi ţin să remarc aici, fie şi numai en passant, că reprezentarea asta a izolării necesare a scriitorului de agora vine, în bună măsură, pe filieră pedagogică. În şcoală se vorbeşte atît de apăsat despre excepţionalitatea scriitorului, despre condiţia lui supraumană care-l situează, "nemuritor şi rece", în afara regnului, încît elevul ajunge să uite că Eminescu, de pildă, aşa hyperionic cum se recomanda el în poezie, era implicat mai pînă peste marginile iertate în gazetăria politică şi, în general, în "dispozitiv". La fel ca aproape toţi scriitorii mari, de altfel - cu excepţii pe care le numeri pe degetele unei mîini.
Apoi, cronologic vorbind, a doua tresărire a conştiinţei mele social-politice a avut loc în anul 2000, după primul tur al alegerilor prezidenţiale. Eram cu Camelia într-un bar din Sibiu, Virtual se chema, am scris despre el o sumă de poeme - şi, ca toate barurile despre care scriam eu, a ajuns să se desfiinţeze. Mi s-a urcat berea în gît cînd am văzut pe ecranul televizorului rezultatele exit-poll-urilor - Vadim Tudor îi depăşise şi pe Mugur Isărescu, şi pe Theodor Stolojan şi urma să intre alături de Ion Iliescu în turul al doilea al prezidenţialelor. Mi-era greaţă şi eram furios, înţelegeam perfect cît de stupidă fusese dreapta autohtonă, propunînd doi candidaţi şi divizînd astfel şansele - şi nu înţelegeam de ce aleseseră o strategie de o stupiditate atît de evidentă. (Am înţeles abia după 2005, ulterior deconspirărilor CNSAS-ului, cînd s-a văzut cît de eficient fuseseră infiltrate partidele istorice de securişti şi turnători.) Însă nici măcar atunci, cînd corpul îmi era dizolvat de greaţă & furie, nu mi-a trecut prin minte că despre greaţa & furia asta ar merita să se scrie la fel de pasional ca despre temele celelalte ale poeziei. N-aş fi acceptat în ruptul capului că sînt şi ele teme majore ale poeziei, la fel de catalitice & hipnotice, şi că nu e etic să le eviţi. Iar cînd spun "etic", folosesc termenul în sensul celei mai restrictive etici a poeziei - cea care nu permite poetului să fie căldicel şi să se cantoneze în teritorii deja cartografiate, ci îi cere să exploreze mereu spaţii noi, în care nimeni nu a ajuns înaintea lui. Cunoşteam deja şi aprobam propoziţia aceea a lui Kundera care stipulează că în literatură singura etică e inovaţia; nu vedeam însă în ce fel anume greaţa & furia asta, împărtăşite cu atîtea sute de mii de oameni, aşadar comune, ar putea fi subiect pentru inovaţie în literatură.
A treia reacţie a venit imediat după instalarea guvernului Ponta - şi a fost cea decisivă. În seara în care s-a anunţat trecerea Institutului Cultural Român din subordinea Preşedinţiei în cea a Parlamentului, adică pe 14 iunie, mi-a fost limpede ce urma să se întîmple; şi, fără să ştiu exact prea bine de ce, am luat netbook-ul în poală şi am început să scriu. În douăzeci de minute compusesem, eu, care am orgoliul că scriu destul de greu, un text suficient de articulat ca să-l pot trimite prietenilor exigenţi de la Contributors. Mi se părea (mi se pare încă) scandalos ca, în fond, cea mai eficientă instituţie - nu doar culturală! - a statului nostru să fie epurată pe criterii politice. Era practic prima reacţie la dezastrul care se prefigura, iar lumea a devenit atentă - textul a avut vreo 90 de comentarii, a fost accesat de peste 6.000 de ori pe Contributors şi de vreo 2.000 de ori pe blogul meu, a fost preluat fragmentar la buletinele de ştiri de a doua zi. Inutil să spun că lucrurile s-au întîmplat apoi exact aşa cum prevăzusem.
Apoi, pe 29 iunie, din nou fără nici un fel de premeditare, am produs un alt text, intitulat Blitzkrieg-ul USL cu statul de drept. Un exerciţiu de speranţă. Spuneam acolo că desfiinţarea de către inenarabilul Liviu Pop, ministrul acela înşelător de insipid al educaţiei, a două comisii ministeriale care analizau plagiatul evident al lui Victor Ponta era, într-un fel paradoxal, dătătoare de speranţă - fiindcă însemna că erau în acele comisii oameni corecţi, care nu s-ar fi lăsat intimidaţi de statutul prim-ministerial al plagiatorului; mai spuneam că e speranţă şi în oamenii din Justiţie, de vreme ce au avut curajul condamnării lui Adrian Năstase şi a lui Sorin Ovidiu Vîntu, în ciuda tuturor presiunilor; după cum îmi dădeau speranţă reacţiile curajoase ale CCR, ANI şi Poliţiei Române - şeful Poliţiei îl contrazisese pe ministrul de Interne, care spusese că spitalizatul Adrian Năstase avea statut de deţinut; în fine, mă bucura reacţia solidară a artiştilor şi intelectualilor în cazul ICR, indiferent de simpatiile politice ale fiecăruia - Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca, Florin Iaru, Lucian Dan Teodorovici, bunăoară, deşi radical anti-PDL şi anti-Băsescu, au reacţionat cît se poate de ferm atît în chestiunea ICR, cît şi în cea a plagiatului. Şi nu puţini alţi intelectuali au fost la fel de fermi şi de oneşti în reacţii precum cei patru enumeraţi mai sus. Solidaritate & onestitate care mie-mi dădeau, în tot dezastrul iscat în zilele acelea (şi căruia nimeni nu-i intuia încă proporţiile, de fapt), speranţă. Ce-i drept, din tot exerciţiul meu de speranţă a fost reţinut cu precădere titlul - sintagma Blitzkrieg-ul USL cu statul de drept a fost preluată tale quale de toată lumea, de la Gabriel Liiceanu la presa de opoziţie. Speranţa n-a interesat prea mult pe nimeni, pe cît se pare.
A urmat apoi seria de articole publicate pe Contributors în zilele halucinante ale suspendării. Realitatea devenise, în săptămîna aceea, la fel de hipnotică precum poezia; e drept, o poezie coşmarescă, terifiantă, care nu mă lăsa nici măcar să dorm. Stăteam cu ochii lipiţi de fluxurile de ştiri, de site-urile ziarelor din ţară şi din străinătate, şi încercam să procesez ce se întîmpla. Am scris atunci articole în care mă străduiam să vorbesc cît mai puţin inflamat, să conving pe cei încă nelămuriţi că ce se întîmpla trebuia oprit - unul se numea chiar Petiţie către anti-băsiştii lucizi, a fost şi el comentat amplu, de oameni din ambele părţi ale spectrului politic (spectru - cît de bine se potriveşte cuvîntul funebrei noastre vieţi politice...), nu ştiu dacă a convins pe cineva; dar ştiu sigur că nu puteam altfel. Trebuia să încerc cu orice preţ dialogul în acele zile în care orice formă de dialog se suspendase. Era verificarea necesară a faptului că, dincolo de ieşirea din ţîţîni a lumii, umanitatea noastră era integră. Sau că, dacă nu integră, cel puţin reactivă încă, dispusă să intre într-un dialog. Făceam, aşadar, încă un exerciţiu de speranţă.
În fine, ultimul text de gen a fost un exerciţiu de solidaritate cu Mircea Cărtărescu, linşat mediatic de presa pro-USL. Calomniile atinseseră un nivel insuportabil, aşa încît n-am putut să nu spun ce ştiam de la faţa locului - văzusem cu ochii mei cît de mult bine făcea Mircea Cărtărescu imaginii României în Occident. Se vorbeşte în Europa despre proza lui cu aceeaşi lucire febricitată în ochi cu care se vorbea în România anilor '90 despre Nostalgia. Cu senzaţia neofitului care descoperă un prozator esenţial, dintre aceia care te schimbă pentru totdeauna, ale cărui texte le-ai vrea scrise cu acul pe dinăuntrul ochiului, precum poveştile fundamentale în Halima.
Aşa se face că am înţeles, cam tîrzior, ceea ce ar fi trebuit să ştiu de la bun început: anume că greaţa & furia care te fac reactiv la social-politic sînt la fel de buni reactivi şi pentru scrisul adevărat, adică pentru poezie. (Cînd nu scrii poezie, ai senzaţia că nu scrii cu adevărat - că nu scrii deloc, în fapt. Nu senzaţia - certitudinea.) Şi că pot fi materie primă pentru literatură mare - romanele teribile ale lui Bolaño (mă refer aici în primul rînd la cele două romane mari, Detectivii sălbatici şi 2666) sînt construite dintr-o asemenea mixtură de greaţă & furie, la care se adaugă o pasiune aproape patologică pentru poezie - toate într-atît de intense, încît paginile romanelor se fac adesea vibratile la lectură, ca nişte poeme extraordinare. Iar poeţii Americii Latine fac, de altfel, de un secol încoace poezie mare din reactivitatea asta la social şi politic. De la deja clasicul Nicanor Parra la încă aproape adolescenta Luna Miguel, hispanicii fac poezie pe viaţă şi pe moarte din insurgenţa politică pe care beatnicii, prin comparaţie, pare c-o înţelegeau mai degrabă ca pe un joc - pentru că sud-americanii, făcînd asta, îşi riscă deseori viaţa (precum Roque Dalton, prietenul din El Salvador al lui Bolaño, care a fost la propriu ucis pentru poezie), pe cînd beatnicii nu riscau mai nimic, făcînd din insurgenţa cu pricina mai degrabă un bun exerciţiu de PR. Sînt, printre aceşti poeţi admirabili şi realmente tragici, cîţiva la care am început să ucenicesc după toate canoanele, învăţînd spaniola şi traducîndu-le text cu text, vers cu vers. Nu ştiu încă exact unde şi cum mă va scoate asta, însă sînt tare curios să aflu.
Mă întrebi "pînă unde, pînă cînd" trebuie să se implice intelectualul român. Aş fi tentat să-ţi răspund "pînă oriunde, pînă oricînd", dar ştiu c-ar fi un răspuns mai degrabă emfatic - în orice caz, paradoxul face să nu cred în implicarea intelectualului în social-politic. M-au lecuit pe veci destulele cărţi care denunţă aberaţiile intelectualilor cu vocaţie de nomoteţi & ideologi reformatori - de la Intelectualii lui Paul Johnson la Capcanele istoriei a lui Lucian Boia, să spunem. Aş zice doar că nu-i nevoie ca intelectualul să se implice cu adevărat, ci să se mulţumească să-şi verifice umanitatea & rezervele de solidaritate atunci cînd simte că nu se poate altfel. La mine, cel puţin, aşa funcţionează mecanismul "implicării". Nici mai puţin, dar nici mai mult de atît.
Îţi spuneam chiar la început că singurătatea sau, cu alt cuvînt, neimplicarea poetului în social mi se pare imposibilă. Iată de ce: literatura mare e întotdeauna implicată - chiar şi în cazul retractililor, al evazioniştilor, al refuznicilor implicării. În Une rencontre, Kundera povesteşte cum era să-l azvîrle din maşină pe un prieten care susţinea că Hrabal e diminuat ca scriitor fiindcă nu s-a implicat activ în denunţarea regimului. Înţelege, i-a replicat Kundera prietenului, că umorul din proza lui Hrabal era mai destructurant pentru regim decît toate manifestele noastre. Ca să vin la scriitorii români, Mircea Ivănescu mi-a spus cîndva că idealul lui era să scrie poezie ca şi cînd ar fi trăit într-o ţară liberă. Am înţeles atunci că această năzuinţă aparent noncombativă e poate mai dură decît o declaraţie directă de război - pentru că, în vreme ce lupta cu imperiul răului îi admite existenţa, ignorarea lui dispreţuitoare îl anihilează pe termen lung cu totul. Recitind textele lui Mircea Ivănescu şi ale altor cîtorva, nu puţini, poeţi captivi în acele vremuri, trăiesc aceeaşi jubilaţie pe care o încerc citind textele lui Goma sau ale lui Steinhardt: în fond, în ciuda atrocităţii istoriei, oamenii aceia au fost liberi. Corpul lor puternic a respins celulele istoriei cancerigene, aşa încît răul nu i-a maculat.
A scrie liber în cele mai puţin libere vremuri - dezideratul acesta admirabil a ajuns pentru mine un veritabil criteriu operant, întemeiat pe convingerea că, atunci cînd scrisul cuiva îmi dă senzaţia libertăţii, omul acela a fost pur şi simplu liber. Libertatea nu se poate mima, nici în viaţă, nici în scris. Iar unii dintre cei care au scris tăcînd, chiar dacă au admis să-şi înregistreze maşina de scris la miliţie, se dovedesc la fel de liberi ca aceia, într-adevăr dureros de puţini, care au vorbit de-a dreptul.
Nu fac diferenţă între a scrie liber şi a trăi liber; iată de ce pot admite ca profesori de etică cu egale drepturi şi pe Paul Goma, şi pe Mircea Ivănescu.