Când s-a trezit era prin Slovenia, cu ochii obosiţi atârnaţi de arhitectura şi pădurile slave. Soarele la răsărit, ca o minge mare şi veselă de aur, se rostogolea printre copacii şi munţii îndepărtaţi. L-a urmărit minute bune, până mingea s-a ascuns, pe urmă a aţipit din nou, puţin mai fericită. La următorul popas, la o benzinărie, a intrat încă ameţită de somn să-şi ia apă. A găsit una îmbuteliată la Ljubljana, Tiha (naravna mineralna voda). În minte tot cu imaginea soarelui care se jucase adineauri cu ea de-a v-aţi ascunselea, i-a declarat solemn surorii sale că va păstra sticla aceea. Sora ei a râs şi în glumă a spus că va face acelaşi lucru cu sticla ei. Dar a uitat repede şi a abandonat-o fără remuşcare.
Dar ea, ea nu a plecat în nicio zi de-acasă fără sticla ei. S-a fotografiat cu ea pretutindeni unde a fost, a văzut tot ce ochii ei au văzut. În ţară s-a întors cu sticla! A purtat-o în geantă zilnic la serviciu. O umplea, o golea. Viaţă de sticlă! Dar avea grijă de ea, nu-i tulbura existenţa cu bere, vin, ţuică. Nu, n-a drogat-o. O singură dată, i-a dat-o iubitului Vladimir cu ceai de sunătoare şi i-a lipsit atunci.
Şi a trecut aşa vreo jumătate de an, sora ei a ajuns pentru un timp în ţară, a recunoscut sticla şi s-a mirat. Nu foarte tare totuşi, cei din familie fiind deja obişnuiţi cu ciudăţeniile fetei. Acum abia a început să-şi pună întrebări, acum s-a îndoit de pasiunea ei. Înainte de orice, şi-a dat seama că nu se mai poate despărţi de sticlă. "Cât voi mai continua să o duc în lume?", îşi spunea. A început să dezvăluie celor apropiaţi că are o sticlă adusă din Slovenia de care nu se mai pot elibera, de parcă un suflet şi-a făcut loc în ea şi nu o pierde din ochi. Nu înţelegea ea prea multe din patima aceasta, darămite ceilalţi! Se amuzau pe faţă, în mintea lor poate făceau alte judecăţi, dar fetei nu-i păsa.
În aşteptarea noii vacanţe în Italia, şi-a scos fotografiile de anul trecut. În mâinile fetei, mereu sticla, nouă, impecabilă. A alergat la bucătărie şi mare îi fu amărăciunea. Sticla ei nu arăta prea bine, timpul trecuse peste ea. Şi-a exprimat îngrijorarea către Vladimir, care a tot încercat să o scape de obsesie dăruindu-i alte sticle şi pretinzând că sunt de la el, că ar trebui să valoreze mai mult. Şi-a dat singur seama că fata nu avea control asupra patimii ei, nu avea nimic împotrivă nici să le păstreze pe ale lui, iar dacă continuau aşa îşi umplea casa de pet-uri, dar ea tot sticluţei Tiha îi rămânea fidelă.
Numai ce şi-a spus ea durerea, şi el s-a ridicat şi s-a apucat să-i spele sticla cu detergent. Ţinea la prietenia lor! Fata s-a înduioşat peste măsură, a purtat-o apoi cu reală mândrie la serviciu, însă nu a putut să se comporte întocmai ca înainte. "Până când o voi purta cu mine şi ce-i cu legătura asta stranie?", se tot iscodea.
Nu putea renunţa la ea, îi era aproape clar. La sfârşitul lui iunie, după zece luni de relaţie, a luat-o din nou în Italia. Deşi, de data aceasta, a lăsat-o în fiecare zi acasă, să o aştepte. Când şi-a făcut bagajul de întoarcere, multe nu mai încăpeau. Şi atunci, gândul criminal! Să lase sticla, să i-o lase surorii sale să o arunce. Sora a încurajat-o, indiferentă, cum faci cu orice nu prezintă pentru tine un interes şi nici nu înţelegi de ce ar însemna pentru altcineva. S-a mai învârtit fata o vreme prin cameră, sticla o privea parcă cu insistenţă, sau poate ochii ei cădeau ciudat numai peste ea. "De ce o purtase până în Italia, ca să o abandoneze acolo?" Resemnată, i-a făcut loc în geanta de umăr şi a adus-o acasă.
În avion s-a gândit însă la o soluţie, căci ştia că în continuare o vor sâcâi întrebările. S-a decis până la urmă să o păstreze într-un sertar, unul dedicat amintirilor. Peste câteva zile, Vladimir, privind sticluţele de pe masă, de la el adunate, observă că Tiha nu mai este. Fata îi dezvălui cu mândrie ultima parte a poveştii. Două surâsuri triumfătoare sclipiră în bucătărie.